Archive for iulie 2011

Iluzii, speranţe şi dualitate

31 iulie 2011

Îmi este suficient ca cineva să îmi argumenteze că lucrul pe care îl face este din dragoste şi nu mai am replică. Îmi spun: “dacă omul  iubeşte, n-ai ce să-i faci!” şi nici nu văd de ce ar interveni cineva între doi oameni care se iubesc. Ce se întâmplă însă, când vezi în imediata ta apropiere sufletească, un om la care ţii şi care se zbate ca peştele pe uscat într-o situaţie sentimentală dificilă?

Acum doi ani am auzit la radio cum că în India un tânăr s-a căsătorit cu un munte(nu unul de probleme) ci unul real. A argumentat că se îndrăgostise de celebra formă de relief şi s-a căsătorit cu ea din dragoste. Nu ştiu dacă muntele sau dealul sau ce-o fi fost i-a răspuns pe măsura sentimentelor primite, ce ştiu este că atunci când cineva din proximitatea mea spune că iubeşte, cred şi merg cu toate motoarele înainte achiesând năzuinţelor lui de iubire. Când văd însă “hibele” unei relaţii toxice, nu pot să tac. Încep să mă întorc precum Inspectorul Colombo, la locul faptei, unde s-a săvârşit crima perfectă şi să pun întrebări. Slavă cerului, o relaţie care dă semne de eşec încă din debut, nu este o crimă perfectă ci este doar începutul unei boli lungi(sau scurte), care va duce inevitabil la o moarte sigură.

Două lucruri sunt foarte grave să fie făcute atunci când începi o relaţie. Să nu îţi ignori semnalele negative, pe care le primeşti instinctiv sau prin diferite simboluri din partea cealaltă şi să nu începi să te minimizezi, găsindu-ţi defecte, doar pentru a avea acceptul forului tău interior şi al apropiaţilor în ceea ce priveşte alegerea ta.

Consider că pentru a funcţiona, o relaţie dintre un el şi o ea, trebuie să pornească de pe acelaşi palier emoţional. Îmi este greu să cred că unul care şi-a rezolvat problemele cu trecutul poate construi ceva cu cineva care încă nu ştie unde se situează din punct de vedere temporal şi emoţional. Cei doi trebuie să ştie concret ce vor şi să-şi comunice intenţiile şi aşteptările pe care le au. În funcţie de schimbul de informaţii pe care îl fac şi în funcţie de anumite interpretări nonverbale care ţin de felul de a fi al fiecăruia, cei doi pot lua în mod natural decizia de a rămâne împreună sau nu. Alături de toate acestea, în calcul se mai iau şi anumite compatibilităţi, de la cele de natură sexuală, până la o racordare a codurilor de comunicare.

Când unul dintre parteneri nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul, este de la sine înţeles că nu poate construi ceva într-o nouă relaţie. De fapt ce înseamnă a nu-ţi încheia socotelile cu trecutul? A fi implicat fizic, emoţional, consolant, într-o relaţie pe care vrei să o închei, dar încă nu ai puterea sau consideri că este necesar să o închei într-o manieră soft, astfel încât partenerul să nu sufere. Dacă tu păstrezi încă legătura cu el, sub o formă sau alta şi el îţi comunică faptul că încă are năzuinţe în ceea ce te priveşte, atunci relaţia nu este încheiată. Ea există, dar se desfăşoară sub o formă pasivă(din punct de vedere al relaţionării de cuplu) şi poate fi percepută ca o criză, dintre doi oameni care se iubesc mult şi au lucruri în comun sau care, cel puţin interuman, au rămas foarte legaţi şi le este greu să se imagineze unul fără de celălalt.

Când în ecuaţie apare un terţ, persoana care vrea să scape din relaţia aflată în criză sau în fază terminală sau care încă nu este decisă, trebuie să comunice direct “părţilor” care sunt intenţiile ei. Dacă n-are această putere sau nu este hotărâtă, trebuie să-i spună terţului(potenţial îndrăgostit) că trebuie să mai aştepte până ce ea îşi va rezolva problemele.

Mă feresc să caracterizez dualitatea în termeni duri. Privesc omul ca o fiinţă supusă greşelii şi iau în calcul chiar şi incapacitatea lui de a lua decizii în astfel de situaţii. Consider însă că această joacă,  în care îţi implici sufletul propriu dar şi vieţile altora, este una extrem de periculoasă, atât pentru tine ca om, dar şi pentru ceilalţi. Nu trebuie să fac un efort de imaginaţie ca să-mi dau seama cine va fi perdantul într-o astfel de situaţie. Sunt suta la sută sigur că el va fi cel nehotărât sau, dacă vreţi, slab, care nu are voinţa sau puterea să nu vândă iluzii unuia şi speranţe altuia. Şi apropo, de regulă cei aflaţi într-o astfel de situaţie, în care fie nu ştiu ce să aleagă, fie nu au puterea să o apuce pe un drum, se apără cu faptul că nu au vândut nici iluzii şi nu au dat nici speranţe, căci au avut prudenţa să nu promită nimic „părţilor”. A vinde iluzii şi a da speranţe se poate face şi mângâindu-l pe cel nou şi zâmbindu-i şi petrecând clipe cu el dar şi consolându-l pe cel vechi şi nefiind fermă în a rupe concret legătura cu el, dacă vrei asta şi dacă vezi că altfel nu se poate. Prima speranţă pe care i-o dai se produce la primul „alo” pe care îl rosteşti, atunci când eşti conştientă care sunt intenţiile lui. În sensul celălalt, prima iluzie pe care o vinzi stă în mâna pe care o strângi şi în buzele pe care le săruţi, celui care ţi-a comunicat deja că este îndrăgostit de tine şi că ar merge până la capătul lumii pentru tine.

 

31.07. 2011

Reclame

Pătura de zăpadă

25 iulie 2011

Pătura lui Cristi, de zăpadă,
Strălucea astăzi în soarele palid.
Pătura de flori colorate
Va fi mângâiată cu rouă,
La primăvară.
Pătura de Petunii va aduce
Alinare, la vară.
Pătura de fân copt
Va ofta la toamnă.
Pătura de zăpadă curată,
Ca sufletul lui Cristi,
Strălucea azi în soarele trist…

În amintirea prietenului Cristian Botean
(1976-2009)

20 iulie 2011

Într-o zi

20 iulie 2011

Dacă…

7 iulie 2011

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

Rudyard Kipling

La mulți ani, Lucian!

5 iulie 2011

Mitologii, fantasme și idolatrie

5 iulie 2011

Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceiași editură a publicat „Patrie de unică folosință”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărți consistente, care cuprinde un câmp important de idei și trăiri.
Spre deosebire cărțile unor autori obișnuiți de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiționat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului, avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toți, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărții, Dâncu ne vorbește despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate și nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră și încearcă să aducă înțelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare și Strategie(IRES) postură în care cei mai mulți dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre și remarci, tabloul a două celebre despărțiri (Monica și Irinel Columbeanu – Pepe și Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat fața din punct de vedere al audienței, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionați de aceste evenimente, avem prin intermediul cărții, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă și ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În același articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale și politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar și timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor și mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomație și teatralitatea, pe care alți autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranța”, „Patologia politică a excesului”, „Despre marea fraudare a alegerilor prezidențiale”, „Politician, adjectiv”, „Politica indiferenței” etc.
Dacă vă imaginați că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbește despre bolile genitale ale politicii, pe care mulți se străduiesc să le țină sub cearșaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă și nume și situații, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii românești. Nu de puține ori, autorul face referire și la propriile-i greșeli sau la eșuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situații în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul și faptul că el este membru al unui partid politic, dar este și sociolog. În locul lui, mulți ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să mențină în jurul său, nici un mediu de viață artificial și nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să mențină prezent filonul care-i ține vii gândurile – proiectul.
Deși evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme și idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcție sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiția semenilor săi și care are curaj inclusiv să reproducă abjecțiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil(15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiștii lor și extremiștii noștri le râvnesc, cu prețul unor „tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuși un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulți îl vorbesc pe la colțuri, dar puțini au curajul să-l scrie: „doar în țara noastră șoferii au devenit prefecți și parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente niște adevăruri actuale în cartea sa, și convins că apariția lucrării i-a trimis pe furiș la librărie să o cumpere și pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei:
Nu faceți imprudența să le vorbiți femeilor, mai ales primăvara(…)În general, nu vorbiți despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luați-le mai bine în brațe, țineți-le de mână, îmbrățișați-le(…)Lăsați-i pe poeți să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciți și nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeții au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeți i-au pus să se transforme în prinți, când noi suntem plecați, iar apoi, i-au transformat în cerșetori de iubire(…)Nu vă plângeți mai ales de faptul că uneori, în special în nopțile fierbinți, când le iubiți, ele se comportă ca niște regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeițe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonți, nătângi și nu am avea cum să supraviețuim fără ele”. (Flaviu Predescu)Ziarul “Unirea”(5 iulie 2011)

Sâmbătă lângă Maeștrii

2 iulie 2011

Radical de 2

2 iulie 2011

Așa e pe-aici, pe la Noi,
Că 1 plus 1 fac 2,
Și 2 fără 2 fac tot 2,
Și 0 plus 0 fac 2.

Și 2 fără 1 fac 2,
Și 1 plus 0 fac 2.
Și Minus cu Minus fac 2,
Doar 2, numai 2, nu e 2.

Și 7 ori 7 fac 2,
Și 10 plus 10 fac 2,
Și Toate plus Toate fac 2,
Și Tot fără Tot face 2.

Și Eu fără Tine fac 2.
Și Tu fără Mine faci 2,
Și Noi fără Noi facem 2,
Așa e pe-aici, pe la Noi.

Adrian Păunescu, Din doi în doi, 2003

Rădești, 2011

1 iulie 2011