Archive for august 2011

Bocet inutil la mormântul așteptărilor

31 august 2011

Avem așteptări. Unele se împlinesc, altele nu. Cele care țin de planul personal sunt cele mai importante. În mintea noastră, împlinirea lor, ne va face să simțim în suflet acea liniște sau, mai degrabă, bucurie care tot în viziunea noastră, ar putea să țină până la sfârșitul vieții.

Așteptările ei nu concordă cu așteptările lui. Obiectivele lor declarate, nu sunt tot una cu adevăratele obiective. Din acest motiv și așteptările cad în plasa unui eșec previzibil. Există însă și obiective comune, tradiționale, care se pot îndeplini foarte ușor. Adevăratele compatibilități însă, par a se găsi foarte greu.

Ce înțeleg prin adevăratele compatibilități? Cele care țin de anumite valori comune, care printr-o înțelegere aproape similară, pot să constituie obiectivul a două persoane.

Compromisul apare atunci când cineva, deși constată că obiectivele nu concordă, face tot posibilul să asigure un climat favorabil persoanei pentru care are sentimente. Acest lucru vine ca un efect al faptului că, la rândul său primește fie stabilitate, pe un anumit palier, fie alte compromisuri, dacă partea cealaltă se află pe același palier ideatic. Compromisurile primite la schimb, înseamnă de fapt gâdilirea orgoliului, satisfacerea unor plăceri, a unor nevoi. Înseamnă echitate în cuplu.

Când m-am apucat de scris acest eseu, am vrut să scot în evidență că undeva, în spațiu sau poate chiar pe pământ, există un cimitir unde sunt îngropate așteptările noastre. Diferența este că, spre deosebire de un cimitir clasic, așteptările de aici se pot ridica din morminte și pot prinde viață. Foarte multe dintre ele mor din păcate prematur.

Ea se așteaptă ca el să fie mai tandru. El nu este, în schimb suficient de tandru. Dar și el așteaptă ca ea să fie mai grijulie. Așteptările mor prematur. În acest caz, există un singur lucru care poate reînvia așteptările. El se numește comunicare.

Comunicarea este ca un fel de sfoară. Unul dintre parteneri prinde de un capăt, iar celălalt prinde de capătul rămas liber. Ținându-se de capetele sforii respective, cei doi se pot ghida inclusiv pe întuneric. Dacă nu este lumină, pot pipăii sfoara și se pot ține de mână sau pot să se conducă unul pe celălalt. Dacă greșesc(și se întâmplă acest lucru adesea) reușesc totuși datorită sforii să se reîntâlnească în foarte scurt timp, pentru că sfoara nu-i lasă să se rătăcească unul de celălalt.

Multe așteptări pot fi reînviate prin comunicare. Comunicând poți să afli de ce au murit anumite așteptări sau ce așteptări sunt pe cale să moară. Pe unele le poți salva, iar pe altele le poți reînvia. Cu precizarea să nu fie prea târziu. Adică să moară cuplul între timp.

Comunicarea solicită un consum energetic și intelectual major. Atunci când dorești să o faci în formă pură. Sfoara aceea, care de fapt este o fibră, are în componența ei: capacitatea de a te pune în locul celui cu care comunici, răbdare, forța de a analiza obiectiv o situație, curajul și interesul de a rezolva o anumită problemă, respect pentru interlocutor, o racordare la un limbaj comun în discuții, nervi tari și multe alte componente.

Este dificil să râzi când mor așteptările altora. Cu atât mai puțin să vezi cum mor așteptările unor oameni care cred în tine. Tocmai de aceea, dacă ești convins că merită, luptă pentru a-l convinge pe omul drag, cu care vrei să comunici, să prindă de celălalt capăt al sforii. Dacă va înțelege că trebuie să prindă de capăt și să lupte cu tine, atunci va avea forța să-ți transmită și să recepteze gânduri și idei, astfel încât, peste ceva vreme, nu va mai fi nevoie de sfoară.

De aceea dragii mei prieteni, atunci când mergem pe drum, vedem trei tipuri de cupluri: unele care nu țin de nicio sfoară , unele care țin de sfoară, dar se vede că simt să o facă și niște indivizi care rătăcesc în doi, având între ei un zid invizibil, înalt până la cer.

31 august 2011

http://www.youtube.com/watch?v=R5IXGriHFlA

Reclame

Buletin de Liliput

30 august 2011

Ca să trăiești într-o lume mică, plină de frici și de incertitudini, nu trebuie să faci foarte mari eforturi. Spre exemplu, dacă intri într-o relație și observi că partenera ta are anumite comportamente care nu concordă cu realitatea, ai buna ocazie de a echilibra situația. Te apuci mai întâi și îți cauți defecte. Odată găsite, poți începe să crezi în ele. Va fi greu la început, dar constrâns de împrejurări și convingându-te singur, poți cu tărie să crezi că de fapt: “fiecare le avem pe ale noastre”.
Peste câteva zile, mai vezi la respectiva niște tare, dar tu sârguincios, te prefaci că nu le vezi. Totodată, poți începe să mai scotocești la tine, să vezi ce ai mai făcut rău, ce hibe ți-ai mai putea reproșa și chiar să faci niște predicții, prin care să scoți la iveală faptul că dacă nu te vei opri din greșit, într-o bună zi ai putea chiar să ajungi rău.
Începi să te compari cu tine însuți și realizezi că te afli într-un fel de regres față de anii trecuți, când erai mai comunicativ și mai dezinvolt. Pui asta pe seama faptului că ai devenit excesiv de ursuz, datorită mediului în care lucrezi și ai putea să schimbi la tine un anumit fel de a fi.
De cele mai multe ori ți se pare că nu ești suficient de atent la nevoile partenerei și începi să îți reproșezi că stai prost cu intuiția. Ea de fapt îți sugerase să…dar tu, ai înțeles să nu…
Trec zilele și începe să-ți placă să te uiți tot mai atent la ceas. Dacă te sună și tu nu ești pe fază? Dar dacă tu o suni și ea nu răspunde, găsești repede argumente în favoarea ei și o înțelegi. Chiar te cerți pe tine însuți, în gândul tău și îți spui că ai obiceiul să suni tot când nu trebuie. Dacă ulterior te abții să mai suni, tocmai ca să nu deranjezi, riști să devii acuzat pentru că ești nepăsător. Din nou te întorci sisific spre propria conștiință și îi argumentezi că de fapt are dreptate partenera, că ești puțin neatent.
Balanța dintre nepăsător și posesiv se poate înclina într-o secundă, dacă pe unul din talgere, este așezat cu grijă câte un moft pe care erai dator să îl susții. De ce n-ai apreciat moftul? Când să fie și ea mofturoasă dacă nu la tinerețe? Ce este chiar așa de grav în a-ți dori lucruri?
Dacă îndrăznești să întrebi de ce nu ești și tu sunat, ți se răspunde că în sfârșit o femeie vrea să-ți respecte intimitatea, dar tu nu ai habar să apreciezi acest lucru. Tu vânezi ceartă și strici o stare de bine, prin felul-ți de a fi.
Are dreptate, îți spui. În loc să apreciez că nu mă caută și mă pot bucura de o atmosferă liniștită, caut să-i cer să se comporte într-un anumit fel. Nu am spus chiar eu, acum ceva vreme, că ea trebuie să se comporte exact așa cum simte?
Zilele trec, iar prietenilor tăi le spui că faci ce îți spune inima. Până la urmă nu poate fi totul perfect. Sunt și zile mai puțin bune, în care persoana trebuie înțeleasă și mofturile îi trebuie trecute cu vederea.
Ușor, ușor, începi să-ți spui că ești incapabil să comunici anumite lucruri pe care ți le dorești și tocmai din acest considerent, întâmpini bariere care uneori nasc discuții. Te întrebi dacă nu cumva ar fi bine să mergi la un psiholog, să te ajute să comunici și să înțelegi anumite lucruri. Te simți de foarte multe ori orb, într-o lume de luminați. Te uiți la alte cupluri care merg bine. Cum de or fi reușit oamenii aceia să spargă zidurile necomunicării și să trăiască bine împreună?
Prima soluție pe care o adopți în relația cu cei din jurul tău, este de a te autoironiza. Prin această metodă le tai posibilitatea de a o face ei din proprie inițiativă. Mai târziu devii expert în bancuri cu căsnicii eșuate, cu soacre și mai mai că ți-ai tatua pe piept(atunci când vorbești cu prietenii) sintagma potrivit căreia toate femeile sunt la fel.
În linii mari, acestea sunt câteva dintre ingredientele prin care te poți minimiza pentru a putea trăi în Liliput.
Dacă ți se strică cheful când ți-e lumea mai dragă, pune-o pe seama destinului. Dacă vorbiți limbi diferite, dă-o pe deficiențele tale de comunicare. Dacă ai suspiciuni cu privire la anumite lucruri, aruncă vina pe imaginația ta bolnavă. Dacă sare de fund în sus că ai pus o întrebare mai directă, pune-o pe seama geloziei tale nejustificate. Dacă vrei să o ajuți să-și uite părțile negative din trecut, acceptă-i supărarea și înțelege că ea a existat și înainte de tine. Dacă prietenii te întreabă de ce ești supărat, gândește-te de pe acum la niște motive pe care să le spui(altele de cât cele cu oboseala și durerea de cap, care aparțin exclusiv femeilor). Dacă părinții te sună și tu ai vocea slăbită, spune-le că ești ocupat sau că atunci te-ai trezit. Imposibil să nu poți supraviețui într-o lume de liliputani, pe cât ești de mare și nu te supăra dacă urechile îți vor crește ca la măgar și că ceilalți te vor arăta pe la spate cu degetul, ca pe un dulău care vrea cu tot dinadinsul să intre într-o cușcă de pechinez.
Dacă vrei faci mic într-o lume mică, atunci învață încă de pe acum să îngenunchezi și să te minți în oglindă. Poate fi un bun exercițiu. Cu perseverență vei reuși.

Bucătărese și prinți pe cai albi

23 august 2011

N-am nimic cu profesia de bucătar, ba dimpotrivă, o consider frumoasă și utilă. O să vedeți că titlul acestui eseu se justifică însă. Zilele trecute povesteam cu un bun prieten despre cele trei tipuri de adversari pe care le întâlnești când vrei să cucerești o fată frumoasă. Eu am spus că te bați cu părțile bune ale celor din trecutul ei și cu cei care o curtează direct sau indirect, în același timp în care și tu o curtezi. Prietenul meu m-a completat și a spus că există și un al treilea tip de adversar: bărbatul ideal în viziunea fetei respective. Ca să recapitulăm, concluzia era că atunci când vrei să cucerești o fată frumoasă te bați cu: părțile bune ale trecutului ei, cu posibilitățile alternativelor din prezent și cu idealul masculin al fetei respective. Mi se pare demnă de consemnat această idee. Bărbații au un alt mod de gândire. Au crescut cu modelul mamelor lor. Generația mamelor noastre a fost una de femei care au fost nevoite să se gospodărească. Nu a fost timp de foarte multe activități, era o raritate să te îndrepți spre mediul universitar, care solicita un anumit tip de perseverență, în contradicție oarecum cu ideea de a-ți întemeia cât mai rapid o familie. Copile ieri, acestea s-au trezit brusc în postura de soții și mame, nevoite să se descurce într-o societate aflată în plin proces de industrializare. Viața lor s-a rezumat la: gătit, călcat, spălat, mers la serviciu și la a oferi o educație corespunzătoare copiilor. Copiii au crescut și au avut șansa unor mame tinere, cu 18- 20-27 de ani mai învârstă, care le-au devenit prieteni. Acești prieteni mai mari, numiți mame le-au oferit dragoste și înțelegere. Generația mamelor însă, a fost una de sacrificiu pe altarul familiei. Un tip nou de familie, formată pe criterii industriale, în care părinții s-au întâlnit la “fabrică” sau la “uzină” și au rămas împreună toată viața. Rare au fost cazurile de divorț, tocmai datorită presiunii societale și unele dintre acestea s-au consumat la bătrânețe, șocându-i și mai tare pe cei care asistau la ele. În cartier, cea mai de neiertat înjurătură este cea de mamă. Tocmai pentru că mama este sfântă. Orice ceartă se delimitează de bătaie până la înjurătura în care este implicată și ființa care a spălat, a îngrijit și care a gătit. Cea care și-a așteptat cuminte soțul care uneori mai venea acasă băut sau care îi suporta soțului care nu avea patima beției, frustrările legate de faptul că el ar fi trebuit să aibă mai mult noroc în viață. Ființa aceea pe care o vedeai la serbare și datorită căreia căpătai încredere în tine și sentimentul că vei putea să-ți spui fără probleme poezia. Aceiași ființă care își făcea timp să stea cu tine de vorbă despre coșuri sau despre problemele sentimentale pe care le aveai. Până la înjuratura de mamă ținea în cartier orice prietenie. Crescând cu acest model, cu icoana mamelor care s-au sacrificat, generația actuală de băieți a prins contur în același timp cu o generație de fete, care au crescut cu dorința de a scăpa cât mai repede de acasă. Ele nu mai vroiau să “stea la cratiță” au văzut că această prematură “canonizare” nu a servit la nimic mamelor lor. Poate doar le-a ajutat să bifeze că au avut o familie și poate, i-a împiedicat pe unii soți mai agresivi sau mai fustangii să nu plece definitiv de acasă, lăsându-le să-și crească singure fiii.(Din păcate pentru multe femei a nu fi părăsite, a fost obiectivul căsniciei lor) Fetele au văzut că mamele lor, neavând suficientă școală, au fost primele disponibilizate din fabricile în care își începuseră tinerețea. Au văzut că stând toată ziua la cratiță, nu au mai reușit să facă nimic pentru sufletul lor. Au văzut că neavând educație sau posibilități, și-au riscat viața și sănătatea în condiții grele de muncă sau făcând repetate avorturi care le-au produs suferință și apăsare. Au văzut că tăcând, au fost nevoite să “înghită” mai mult decât spunându-și și susținându-și punctul de vedere. Contradicția dintre interacțiunea aceleiași generații de fete și băieți, constă tocmai în adoptarea unor astfel de modele sau contramodele. Cu precizarea că felul de-a fi diferă de la familie la familie, în funcție de rolul pe care l-a jucat fiecare părinte. Băieții ajung să le vrea “de tinere” bune bucătărese și în general bune gospodine, pe fetele cu facultate. Dar acestea au deja gradul de orgoliu crescut însăși prin faptul că au depășit condiția mamelor și mătușilor lor și au făcut școală. Ele au așteptări ca “ei” să nu se mai comporte ca niște vătafi și să ofere tandrețe și atenție față de “nevoile lor”, să deschidă ușa la mașină și să toarne în pahar, când acesta s-a golit mai mult de jumătate, să remarce cerceii purtați și o tunsură, chiar dacă aceasta a constat doar în “îndreptarea unor vârfuri”. Ei le vor pe ele înțelegătoare, discrete, atente, grijulii, vesele și optimiste. Mulți vor, în primul rând, bucătărese din femeile lor, trunchiind într-un fel spusa lui Napoleon, care spunea că: “nevasta trebuie să fie bucătăreasă în bucătărie, curvă în pat și doamnă în societate”. Nu mă miră însă că se întâmplă uneori invers și că mulți se aleg cu un melanj de genul: doamnă în bucătărie, curvă în societate și bucătăreasă în pat. Unele dintre ele, în schimb, visează la prinți pe cai albi, care să aibă toate calitățile din lume, bani și potență cabalină. Dacă se poate să fie și devreme acasă și să se lase conduși de ele. Vă dați seama că e greu să se poată întâmpla întotdeauna lucrul acesta, sens în care devin inutile concluzii de genul: “n-am noroc în dragoste”. Nenorocul vine de foarte multe ori din lipsa unui mod realist de a vedea lucrurile. Multe fete judecă prea aspru băieți de toată isprava, pentru că aceștia n-au talentul să-și cânte “iubirea” ca alți papagali, fără să caute să distingă caracterele. La rândul lor, mulți băieți se hazardează să își împingă exigențele până la comparația gustului piureului făcut de mamele lor, în raport cu cel al viitoarelor sau proaspetelor lor neveste. 23 august 2011

Alba Iulia, august 2011

22 august 2011

18 august 2011

Sinceritatea ca formă de putere

18 august 2011

Sinceritatea nu-i uşoară, nici de primit, nici de oferit. Teoria o explică rece: lipsă de prefăcătorie sau de viclenie; francheţe, loialitate; confidenţă, confesiune, destăinuire.

În practică, sinceritatea este ca o sabie cu două tăişuri, poţi să ucizi cu ea, dar poţi să te şi răneşti mortal. Prejudecăţile îi fac pe oameni să fie nesinceri când vorbesc despre ei. Încearcă să-şi protejeze o imagine necredibilă. Hai să fim serioşi, e greu să te mai dai imaculat după o anumită vârsta. Inocenţa are şi ea durata ei de viaţă.

Cu cât trec anii, acumulăm eşecuri şi reuşite, avem relaţii, cunoaştem oameni, facem fericiţi oameni sau dezamăgim oameni. Ăştia suntem! Cel mai sensibil punct de comunicare dintre doi oameni care se află într-o relaţie, îmi pare a fi cel care ţine de persoanele din relaţiile anterioare lor. Este greu să discuţi despre “cea” sau „cel” dinainte cu persoana cu care te afli în relaţie. De regulă, predecesorilor li se rezervă loc la rubrica de “aşa nu”. Dacă urmăriţi expunerea motivelor unei despărţiri, o să vedeţi că fiecare pune în tolba “fostului” o sumedenie de greşeli, proaste obiceiuri, tare şi alte „calităţi”. Am discutat cu zeci de oameni despre problemele cu care se confruntă, nu ca să fac pe psihologul, ci ca să mă ajut pe mine şi pe cei apropiaţi. Foarte mulţi tineri, evită să se deschidă şi să spună care sunt problemele reale pe care le au.

Ca o cireaşă pe tort, stă comunicarea. Fără ea, nimic nu are sorţi de izbândă, pentru că iubirea resimte nevoia unui dialog permanent. O relaţie nu înseamnă faptul că de azi, doi oameni se asumă unul pe altul şi în rest fiecare încearcă să să-şi impună priorităţile. Ea înseamnă o continuă armonizare a aşteptărilor reciproce, dezvoltarea unor proiecte de cuplu care să aducă bucurie ambilor, dar înainte de toate, înseamnă consolidarea unei mari prietenii.

Sinceritatea este filonul oricărei relaţii. Ea generează încrederea şi susţine o comunicare autentică. Fără sinceritate, orice construcţie sufletească este sortită eşecului. Există câteva puncte nevralgice ale unor relaţii aflate în fază incipientă. Unul dintre acestea este tendinţa unuia sau altuia dintre parteneri, de a acoperi din diverse motive, reminiscențele unei relaţii anterioare. Spre exemplu, pe el îl mai sună din când în când fosta prietenă. Poate că au rămas prieteni, dar n-are cum să-i spună noii lui iubite despre asta, că nu ar înţelege. Este sau nu nesinceritate? Un alt exemplu sună în felul următor: ea primeşte telefoane sau mesaje de la fostul ei prieten, dar nu mai vrea să audă de el. Preferă să nu spună toate acestea noului ei iubit, pentru că ştie că acesta ar reacţiona urât. Este sinceră sau nu? Eu cred că trebuie adoptată cartea sincerităţii în ambele cazuri, cu precizarea că mi se pare nedrept să mai ţii legătura cu un fost partener, în afara unor formule simple de politeţe. Din dorinţa de a-l proteja pe cel drag ţie, poţi ajunge să îl pierzi, pentru că noi oamenii, judecăm în termeni concreţi. Dacă ceva s-a terminat, ne întrebăm, de ce mai continuă sub o altă formă? Nu greşeau foarte tare romanii, când ardeau la propriu podurile în urma lor. Simbolistica acestui lucru, ar folosi multora, care vor să înceapă o viaţă nouă.

Consider că sinceritatea generează sinceritate, precum minciuna generează minciună. Nu văd a avea succes cel care alege calea nesincerităţii în detrimentul celui care o foloseşte.( Este inutil să mai fac delimitări conceptuale şi să spun că e bine să nu fi foarte sincer, când un om are un defect fizic, te întreabă cum îl percepi, iar tu trebuie să-l menajezi şi să îi spui că nu e atât de important, asta ţine de bun simţ şi diplomaţie).

Fac parte dintre cei care doresc să nu fie menajaţi. Vreau ca omul să-mi spună direct ce crede, despre un anumit mod de a fi pe care îl am. Tocmai de aceea, felul acesta de abordare, te poate pune în postura de a stârni conflicte, tocmai acolo unde îţi doreşti mai puţin, în cuplu. De ce conflicte? Pentru că sunt mulţi oameni care consideră introspecţia ca fiind ceva nu foarte important. Li se pare normal să rumege nişte clişee care le-au fost date cândva de părinţi sau de către un cerc de prieteni săraci în idei şi în experienţe de viaţă.

Cel care abordează sincer relaţia cu ceilalţi are de suferit. Se confruntă cu reticenţa pe care o naşte pătrunderea în ungherele ascunse ale sufletelor. Cu toate acestea, sinceritatea este o formă de putere extraordinară. Ea este singura cale de a vindeca frici şi suferinţe.

Deşi n-am pornit un CD Player, îmi răsună în minte frumoasele versuri ale unui cântec al generaţiei părinţilor noştri, cântat de “Pasărea colibri” : „nu ne-om minţii noi niciodată, nici alţii a ne minţii nu pot”.

Andreea in universul radestean

16 august 2011

Părinți “dușmani” ai adolescenței

11 august 2011

Când sunt mici, cei mai mulți copii, primesc ocrotire, grijă și atenție. Sunt mici, sunt drăgălași și sunt dulci. Părinții le asigură totul, în măsura posibilităților și mai ales îi prioritizează. De aceea se și spune: „când ai copii s-a zis cu libertatea ta căci cei mici trec pe primul loc”.

Ușor, ușor, copiii cresc, se transformă și își schimbă fizionomia. Intră în etape diferite de viață, în care li se conturează trăsăturile fizice și psihice. Ajung la pubertate și întâmpină noile metamorfoze corporale. Băieții conștientizează erecții și află din cartea de anatomie de-a VII, despre spermatozoizi, iar fetele despre ciclu menstrual. Culmea, toate aceste transformări despre care se vorbește în carte se și petrec cu o viteză uluitoare, iar copiii le trăiesc ca și cum ar ține o carte de instrucțiuni a propriului corp în mâini.

Tocmai când au mai mare nevoie de sprijin, foștii drăgălași și foștii răsfățați, deveniți acum adolescenți cu coșuri și cu probleme, sunt abandonați de părinți, care cad brusc în butoiul cu pudoare.

Părinții încep să se comporte ca niște fete mari și evită în a-i aborda direct pe fiii lor, rezumându-se la a le cita din minte o listă cu “NU-” uri.

         De la pubertate, pentru fete mai ales, începe coșmarul. Fără să mai țină cont dacă sunt sensibile sau nu, dacă au discernământ sau nu sau dacă nu cumva ar fi preferabilă varianta soft de comunicare, tații, transmit prin intermediul mamelor sau chiar direct, amenințări cu pedepse drastice dacă nu se respectă orele de program sau dacă îndrăznesc să iasă cu băieți, care să le “batjocorească”.

         Mamele, deși țin cu fetele lor, abordează pervers problema. Multe caută a stoarce confidențele odraslelor dar fără a oferi prea mult din experiența lor. Mai exact, deși au avut o viață plină de sacrificii casnice, în care au tolerat mult sau pe de altă parte au greșit mult, vorbesc despre „eu cu taică-tu” ca despre un model. Și încep să idealizeze, după ce s-au resemnat la bătrânețe, o tinerețe pe care au trăit-o cu bune și cu rele, ca oricare. Mămica vorbește despre înțelegere și îngăduință, iar fata îi vede pe-ai ei dându-și cu tigăile în cap. Mămica vorbește despre armonie, iar fata îi vede dormind în camere diferite, sub pretextul că le este cald sau că patul este rău.

         În realitate sunt foarte multe căsnicii eșuate. Roase de o crâncenă singurătate în doi, fardată și tencuită cu clișee de genul: “oricum, noi suntem bătrâni, nu ne mai stă gândul la prostii” sau “am trăit și noi, la vremea noastră, acum este rândul celor tineri”.

Numai la noi se spune sexului „prostie”. În realitate însă toți ar face “prostii” dacă ar putea psihic, până la vârsta lui David și chiar mai mult.

Moartea unei căsnicii începe tocmai când se renunță la principalele filoane, care trebuie să o compună. Se renunță la sex, pentru că se renunță la comunicare. Există domnișoare care mai au mult până să împlinească 30 de ani, dar care se comportă ca niște hoaște. Evită sexul, sub pretextul oboselii și a stării de sănătate precare, dar evită și comunicarea.

Revin la aspectul pe care vreau să-l scot în evidență, acela că părinții eșuează la capitolul comunicare, atunci când copiii lor au mai mare nevoie de ea, în adolescență. Odată produsă ruptura, copiii nu mai pot fi recuperați niciodată. Chiar dacă ei se vor comporta frumos cu părinții și chiar dacă aparent vor fi ascultători, părinții i-au pierdut ca prieteni, tocmai pe copiii lor. Niciodată copiii nu le vor destăinui mai mult decât limita permisă, atunci în adolescență. Cumva, le vor spune doar ceea ce vor dori să audă.

În singurătatea lor care ține de comunicare, părinții vor deveni niște legume din punct de vedere al cunoașterii reale a problemelor de adolescent și de tânăr. Abia vor aștepta să aibă nepoți și atunci își vor intra în rolul perfect de bunici. Din acest moment, pe cei mai mulți îi veți vedea cum înfloresc și cum ochii le prind din nou lumină, pentru că își găsesc un sens. Se simt utili și nu le este jenă să schimbe scutece și să spele la fund. Știu să facă asta bine. Au curaj să vorbească orice, inclusiv despre sex, de față cu cei mici, pentru că cei mici „nu înțeleg” . Când se pomenesc însă față în față cu aceiași copii deveniți adolescenți, încep să se fâstâcească.

În mod real, un om trecut prin viață, poate învăța o mulțime de lucruri de la un adolescent sau de la un tânăr deschis la minte. Lucruri concrete, de suflet, nu detalii inutile despre cum funcționează un produs electronic al noii generații. Dar câți seniori acceptă aceste discuții? Câți au curajul să dialogheze cu un tânăr și să-i spună cum a fost prima lor experiență sexuală, la ce vârstă s-a petrecut și care au fost plusurile și minusurile ei.

Știm doar că suntem fiii unor mame și a unor tați care până la căsătoria lor au fost virgini. În noaptea nunții s-au bucurat de prima lor experiență. Au făcut copii și apoi i-au crescut.

Ce mai trebuie să știm este că atunci când a fost nevoie să comunice cu copiii lor, cei mai mulți dintre părinți au fost fie ermetici, fie prea duri, fie evazivi. Nu le-ar fi fost abuzată intimitatea dacă ar fi petrecut mai mult timp cu ei, tocmai din adolescență înspre tinerețe și dacă nu s-ar fi privit atât de mult pe ei înșiși ca modele.

Sunt mulți părinți care au crescut copii. Există și copii care au crescut copii. Dar există foarte puțini părinți, care au crescut adolescenți.

 11 august 2011

 

 

Feminitatea ca leac pentru fericire

5 august 2011

O mare problema a femeii moderne este lipsa de…feminitate. In lipsa acesteia, femeia nu numai ca nu se distinge de barbat, dar risca sa se transforme intr-un personaj ridicol.
Se vorbeste foarte mult despre ascensiunea femeii in mediile social-politice, despre promovarea ei si despre rolul important pe care il joaca. Se spune: femeile sunt mai constiincioase, mai riguroase etc.
Sunt pentru stabilirea acestui echilibru, dar nu intr-un mod fortat. Tema eseului meu se refera insa la pierderea feminitatii, nu la algoritmul sexelor pe scara sociala.
Dupa ce au suferit un esec intr-o relatie in care s-au dedicat, multe femei considera de cuviinta sa nu mai fie ele insele in relatia urmatoare. Intr-un fel, fac un experiment in mod inconstient in relatia urmatoare, incercand sa fie ce nu sunt. „Trebuie sa ma impun mai mult” isi spun, trebuie sa fiu ferma si sa nu mai las atat de la mine. Trebuie sa las sa se scurga mai mult timp pana raspund, dupa ce am primit un sms, nu sa raspund eu repede ca fraiera. Trebuie sa nu mai fiu tot cu ochii pe telefon, ca nu cumva sa se supere el, daca nu raspund la timp.
Multe dintre masurile de reforma a cuplului sunt bune. Sunt chiar necesare daca femeia vrea sa se schimbe si sa aiba o relatie care sa functioneze. Dar acet lucru trebuie sa se petreaca intr-un mod cat se poate de onest al unuia fata de celalalt.
Femeile au in acest inceput de mileniu o rabufnire sociala. Vor sa aiba cariera, mai mult decat cariera, vor sa se impuna, mai mult decat incumba termenul, vor sa fie fericite, mai mult decat mamele si bunicile lor. Intr-un fel, aceasta ultima nazuinta este indreptatita, dar atunci, pentru un echilibru istoric corect, ar trebui sa ofere, macar jumatate decat au oferit mamele si bunicile lor. Trebuie sa se daruiasca vietii de familie, daca vor o familie. Trebuie sa abordeze cartea sinceritatii, daca vor sinceritate, caci nu se poate sa joci de pe pozitia precautei supreme, dar sa-i soliciti celuilalt o atitudine perfecta.
Multe femei uita sa fie feminine. Unele nici nu stiu cum se face. Altele sunt atat de naturale incat nici nu au nevoie sa primeasca lectii. Cele mai multe insa, cauta sa se defeminizeze, pentru a fi mai impunatoare.
Cum caracterizez eu feminitatea: prin atitudine, prin gesturi, prin vestimentatie, prin modul de abordare a subiectelor discutate, prin gratie si prin decenta. Feminitatea este total opusa vulgaritatii sau spiritului agresiv. Fie ca este vorba de agresivitate verbala, vestimentara sau de atitudine. Feminitatea inseamna mangaierea pe care numai o fiinta gingasa o poate oferi unui suflet zbuciumat sau bulversat de o situatie. Feminitatea se transpune prin intermediul comunicarii, in arta de a-i fi aproape partenerului de viata, pe care il ajuti sa se ridice, cand este lovit sufleteste si pe care il faci sa se simta centrul universului, aunci cand are mai mare nevoie de asta. Feminitatea atrage dupa sine, DORUL despre care vorbesc barbatii si pe care il asociaza numelui unei femei sau care il rostesc atunci cand vorbesc cu ea la telefon. Toate acestea au la baza feminitatea partenerei de viata. Mai mult decat atat, feminitatea este stimulul oricarei interactiuni sexuale.
Traim vremuri in care unii, din cauza esecurilor sexuale sau de cuplu, incearca sa destructureze sexul. Cumva, cauta un refugiu mental sa isi justifice siesi ca sexul nu este atat de important. Ca sexul nu reprezinta o prioritate sau ca sexul, oricum la un moment dat va trece in plan secund. Total gresita abordarea. Sexul este forma suprema de comunicare dintre doi indivizi care au sentimente unul fata de celalalt. Refuz sa ma refer acum la sex ca forma de eliberare a tensiunii sexuale, care poate fi pusa in practica si la un bordel. Ma refer la interactiunea dintre doi oameni care nutresc sentimente unul fata de celalalt. Sexul este expresia feminitatii tocmai pentru ca atitudinea feminina te duce cu gandul la respect fata de acea femeie.
Pentru un tanar de 25 de ani, poate fi foarte feminina o doamna de 57, fara ca acesta sa aiba neaparat fantezii sexuale. Ea are atitudinea de femeie care ii impune lui respect, atitudine care transmite subconstientului lui, exact care este starea reala a feminitatii ei, facand abstractie de varsta. Ma refer la situatii in care oamenii se analizeaza unul pe celalalt fara prejudecati si fara falsa pudoare.
Imi place cand o femeie are grija de ea din toate punctele de vedere. Conteaza si parfumul, conteaza si machiajul, dar inainte de toate, conteaza atitudinea. Capacitatea unei femei de a se plia pe un context, dar de a ramane verticala, demna, mi se pare un lucru fantastic. Vestimentatia feminina, adegvata(din pacate multe femei par niste travestiti in rochii frumoase, din cauza atitudinii nesigure si a lipsei de incredere). Conteaza mult ce vrea o femeie, dar mai ales sa stie ce vrea. Daca vrei un om complex, atunci fii preocupata sa-i faci fata. Iar aici ar fi de vorbit despre un univers de lucruri pe care partenera de viata a unui om puternic trebuie sale ia in calcul.
Feminitatea este naturala, dar ea se cultiva si se intretine, se transforma si se reinventeaza in fiecare zi. Le admir pe femeile care reusesc sa fie femei, pentru ca imi imaginez ce incumba forma finita a felului lor de a fi.(dupa care se holbeaza onanistii de colt de strada, contrariati de ce elefantii lor parosi de acasa, nu arata la fel).
Cred cu tarie ca feminitatea este o arta si implicit un sacrificiu pe care trebuie sa il admiram. Ea are la baza naturalete si multa munca de infrumusetare, fizica, sufleteasca si intelectuala.

Cugir, 5 august, 2011