Archive for septembrie 2011

Însemnări de lectură

23 septembrie 2011

O prestigioasă editură din Cluj – e vorba de Editura Dacia XXI – îi publică tânărului poet Flaviu Predescu încă o carte de versuri. Volumul (cochet, distins, estetic), cel de-al cincilea al autorului, se bucură de prefaţa unui mare scriitor din Cluj-Napoca, prietenul nostru de-o viaţă, Ion Cristofor.

Având în vedere şi faptul că, recent, un alt scriitor contemporan, gorjean de data aceasta, Lazăr Popescu, l-a comentat elogios, trebuie să continui a crede eu însumi în steaua lui Flaviu George Predescu, înzestrat, evident, cu un talent uriaş şi cu o filosofie proprie existenţială, ontoetică, cu vocaţie (auto)reflexivă. Scrisă în amintirea Oanei-Andreea Urilescu, pe care poetul a cunoscut-o prin lacrimile părinţilor ei (iată, în spatele poemelor se află o cutremurătoare dramă – n.m., I.P.B.), “Sisifica resemnare” (inclusă într-o colecţie celebră „Poeţi contemporani”) se raportează la modelul mitic camusian şi reprezintă, ca oximoron, o simultaneizare a unei negre melancolii şi disperări cu cea mai încrâncenată luptă pentru continuitatea vieţii în regim optimist şi în transparenţă a interiorităţii cugetătoare. În peisajul tinerei generaţii în curs de afirmare, Flaviu George Predescu şi-a găsit stilul, tonul personal, idiomul. Precizia dicţiunii transretorice (vezi poemul „Condamnaţi”), reîntoarcerea la clasicitatea modernă (Lazăr Popescu i-a zis metamodernism, iar eu însumi transmodernism – n.n., I.P.B.), care se bazează pe mai departe pe ritm, pe rimă, pe metaforă, chiar pe personificare ori subtil desemantizata alegorie. (vezi „Plânsul unei umbre”) Fie nostalgizând o romanticitate perenă, fie cultivând cu discreţie simbolismul, un neoexpresionism directudinal (cum frust i-ar fi spus Ştefan Augustin Doinaş – n.m., I.P.B.), fie renunţând la orice poeticitate intenţionată (şi mizând pe aceea „întâmplătoare”, survenită firesc în fluxul rostirii), precum în excelenta poemă „Cetatea Neamţului”, Flaviu George Predescu se maturizează vizibil şi cu bune rezultate. Voi cita integral, pentru a nu fi bănuit de „favoritism” în subsidiar, bucata „Suma unor cioburi”: “Trăitele cuvinte,/ trăitele dureri/ îşi caută în mine/ un ciob pierdut de ieri,/ ce pare că se-ascunde/ în câteva păreri/ trăite prin cuvinte,/ trăite prin dureri./ Fost-am cândva o parte/ dintr-un întreg frumos,/ pare a spune ciobul/ tăios şi colţuros,/ fost-am strălucitor/ ca soarele pe cer,/ dar viaţa mi-a luat cerul/ cu tot ce-ascunde-n el./ Trăitele emoţii,/ azi, cioburi neştiute,/ mai caută în mine/ răspunsuri aşternute/ pe foi ascunse-n rafturi/ în orele de vară./ Sunt suma unor cioburi/ ce-au început să doară.” În perioada intebelică s-a impus o paradigmă notabilă: trăirismul, care a dat câteva incontestabile valori literaturii române. În acest sens, autorul, ingenuu, nepervertit (încă) de lectură şi de cultura transcontextuală, optează pentru acest tip de discurs liric în care biografia ficţională e în echilibru cu biografia reală, în care spiritul şi sufletul se manifestă unul prin celălalt, chiar pe direcţia, pe care puţini poeţi o mai abordează, a poeziei patriotice. Citez cu bucurie: “Încă mai ascundea în sufletu-i/ clinchetul potirelor/ şi încă tăinuia tropot de cal/ sosit cu gânduri iscoditoare./ De acolo, vedeam,/ ca din cer, Moldova,/ cu surâsul ei, sensibilă la înfăţişare/ cu casele ninse,/ ce le purta pe umeri, şi uliţele…// De acolo,/ din Cetatea Neamţului,/ pipăiam cerul de sticlă/ şi parcă vedeam/ cum însuşi Voievodul/ se găseşte în una/ din arămiile odăi,/ pătimind,/ nu pentru vreo teamă lumească/ ci pentru lacrima asta de ţară,/ imposibil de uitat şi de părăsit.” Emul, totuşi, şi al lui Adrian Păunescu şi al lui Marin Sorescu (din „Bărbaţii), Flaviu George Predescu părăseşte ispita poemului de tip intimist – involuntar, l-ar încadra Eugen Negrici – spre poezia civică, de atitudine deschisă. Ca să-l citez, în încheiere, pe criticul Ion Cristofor: “Adrian Păunescu pare să fie unul din modelele sale (ale lui Flaviu George Predescu – n.m., I.P.B.), junele poet evocându-l cu o pietate atât de rară în cazul acestei tinere generaţii, ce arborează în general o poziţie contestatară, de vehementă negaţie a precursorilor. Totuşi, Flaviu George Predescu nu adoptă o poziţie mimetică, poemele sale civice evitând să preia retorica torenţială a marelui poet (s.m., I.P.B.), dispărut de curând”.

Ion Popescu-Brădiceni

Reclame

Din nou mulțumiri ziarului Gorjeanul

23 septembrie 2011

http://www.gorjeanul.ro/cultura/insemnari-de-lectura?Itemid=150

Iubirea ca o concluzie

22 septembrie 2011

Uneori zilele noastre se scurg fără să pară că ar avea vreo utilitate. Ne place spectaculosul și trăim pentru emoții. De obicei le căutăm pe cele pozitive. Căutăm și să aflăm de ce ni se întâmplă anumite lucruri. Ne arde setea de a afla ce se ascunde în spatele unei dureri. Căutăm să aflăm ce anume ar putea duce la rezolvarea problemelor noastre.

Iubirea pare a fi supremul ideal. Ea este motorul tuturor gândurilor pe care le avem.

În spatele acestui deziderat de împlinire stă însăși cunoașterea sa. Emoția pozitivă care place inimii și pe care căutăm să o păstrăm cât mai mult în suflet.

Nestatornicia trăirilor noastre ține de esența heraclitică a lucrurilor și ființelor care compun lumea.

Într-un efort sisific, totuși căutăm împlinirea. Dacă vorbim cu cei care     s-au stabilizat, aflăm că au făcut acest lucru tocmai în momentul când așteptările lor sau apropiat cel mai mult de un anumit deziderat. Alții ne spun că au preferat să adopte o atitudine conformă cu a celor de lângă sau cu a familiei, fără să aibă neapărat o anumită apetență pentru împlinire sufletească. Iar unii, pur și simplu nu își pun probleme atât de complexe. Se mulțumesc cu ceea ce se întâmplă în viața lor.

Cred că de la o vârstă, nu foarte înaintată, omul nu poate să-și mai păcălească sufletul în nici un fel. Dacă o face, totul se întoarce împotriva lui cu un efect de bumerang, covârșitor.

Măcinarea și zbaterea sufletului în întrebări aparent fără răspuns duce la un proces de maturizare aparte. Lucrul acesta îl transformă pe individ și îl face diferit chiar și de el însuși, nu doar de ceilalți.

Cu precădere omul caută să fugă sau să evite anumite confruntări care îl pot maturiza. Preferă să aștepte să i se întâmple lucruri pe care el le consideră necesare în procesul său de dezvoltare intelectuală și sufletească. Ce determină acest fapt? Cred că frica de suferință sau de eșec. Omul se teme teribil de suferință, mai ales dacă ea este de ordin sufletesc.

Mi-e greu să cred că sunt zile care se scurg fără rost. Din suma zilelor care ne sunt date, niciuna nu se scurge fără rost. Chiar și o banală zi în care n-ai făcut mare lucru se distinge prin faptul că lumina pe care ai văzut-o ți-a fost călăuză în gândurile tale. Seara care s-a așezat peste trupul tău, a oferit poate liniștea de care aveai nevoie pentru a îți putea reîncepe să speri.

Mă doare când aud că în spatele unor mari opere stau niște suflete chinuite. Mă duce cu gândul că aceasta poate fi o condiție sine qua non. Multe din marile realizări epice și lirice sunt produsul unor neîmpliniri. La baza tuturor acestor lucruri a stat căutarea iubirii și poate alternanța eșecului și reușitelor îndeplinirii acestui deziderat.    

Mă întreb dacă fuga de confruntare este o soluție sau dacă soluția constă, aproape ca în toate celelalte lucruri, în parcurgerea drumului golgotic înspre împlinirea trăirilor tale?

Culmea, în deciziile importante pe care le ei, indiferent cum o faci, ești cel lovit. Dacă iei o decizie drastică, te vor lovi amintirile frumoase. Dacă însă iei decizia de a înfrunta o situație mai complicată, te lovesc amintirile mai puțin plăcute. Memoria este echidistantă din acest punct de vedere și caută să nu supere pe nimeni. Ea pune la dispoziție niște “fișe” care s-au imprimat natural și care au fost arhivate în baza unor criterii numai de suflet știute.

În funcție de forța acestor lucruri, la un moment dat se ia o decizie. Efectele ei sunt de asemenea determinante în modul de a vedea viitorul.

Dacă am luat o decizie greșită, regretăm și căutăm cu prudență să nu o mai repetăm data viitoare. Nu este ușor să faci față situațiilor fără să te implici sufletește. Faci acest lucru tocmai pentru că în iubire mizezi. Nu se poate să nu mizezi o sumă de jetoane care sun părticelele sufletului tău. Dacă reușești să câștigi, sufletul tău se întregește, se face mai mare și plin de seva iubirii. Seva iubirii este însăși esența vieții, cu cât gustăm mai multă și cu cât avem mai multă, cu atât înviem și nu trăim în letargie.

Dacă ne pierdem “jetoanele” însă, trebuie să așteptăm ca altele să se închege din lacrimi, gânduri și speranțe. Le refacem și dacă avem curaj, vom paria din nou.

Cred că iubirea este o concluzie și abia când ea s-a săvârșit, se poate clama. Iubirea este mai degrabă o constatare pe care o fac cei din jur asupra celor care o trăiesc și este de asemenea o concluzie a celor care au reușit să o trăiască și să o conștientizeze.

Știu că nu sunt zile inutile pe Pământ. Zilele care cu adevărat sunt dedicate iubirii sunt însă cele mai pline de sens zile pe care un om le poate trăi.  

 

22 septembrie 2011

Mici baricade pentru adevăr

18 septembrie 2011

L-am văzut pe Vasile Dâncu vorbind la o întâlnire cu studenții, la Cluj. Povestea despre cum a fost sunat de un prieten, profesor universitar, care l-a felicitat pentru faptul că în fiecare zi face “mici baricade”.

Primul lucru l-a care m-am gândit a fost să mă întreb eu ce mici baricade fac?

 Gândul mi-a zburat spre romancierul, poetul și jurnalistul Zaharia Stancu. Poate că postând pe internet câte-o poezie sau amintind despre romanele lui, azi un om, mâine altul și tot așa, vor prelua un mesaj corect despre un mare scriitor român. Deocamdată el este condamnat la uitare. Motivele? Tocmai cele care nu au fost agreate, de către cei care azi le aplică pe el.

Nu fac o dramă din izolarea lui Zaharia Stancu și nici nu mă apuc să împart manifeste virtuale întru reabilitarea lui. N-ar folosi la nimic. La urma urmei, mă pot bucura cu egoism de cărțile lui, pe care le-am cumpărat de la anticarii Bucureștiului.

Prietenilor le vorbesc adesea în amănunt despre ceea ce citesc. Ei fac la fel cu mine. Este un schimb de cunoaștere și de emoții, care ne place. La baza prieteniei stau până la urmă câteva lucruri simple.

Când fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămână până fac ochi. N-ați știut? Abia la o săptămână deschid cățeii ochii. Atunci îi punem într-un coș, îi ducem pe prispă, le deschidem gurile și îi căutăm. Îi oprim pe cei care sunt negrii în cerul gurii. Aceia, când vor crește mari, vor lătra, vor mușca, vor păzi casa.(…)”

Am luat la întâmplare un fragment din “Desculț”. Unde deschizi cărțile lui Zaharia Stancu, găsești ceva care te ține pe loc. Îți spui că mai citești încă o propoziție și apoi încă una, dar citești până la urmă o pagină, un capitol și chiar mai mult.

Este inutil să mai spun că Zaharia Stancu e unic. Cei care astăzi(mulți ajutați de el, direct sau indirect)îi zugrăvesc un portret ideologizat și implicit îl persecută politic, își dau dimensiunea reală a felului lor de a fi.

Când a început campania celor de la “Jurnalul Național”, de a reedita cărți și a le distribui pe piață la un preț mai mult decât accesibil, m-am bucurat. Știu că mulți le țin acum în bibliotecă degeaba. Momentan, pentru că o carte este ca o armă pusă în rastel. S-ar putea ca cineva din neam, doar văzând-o acolo în rastel, să se apuce de studiat arta războiului, pentru a deveni un mare pacifist. Cine știe…

Am scris, după ce apăruseră vreo treizeci de cărți din colecția Jurnalul, o scrisoare virtuală lui Ciutacu, pentru că era redactor-șef. Normal trebuia să-i scriu lui Tucă. Mi s-a părut prea ocupat Tucă.  Îi ceream în email lui Ciutacu să mijlocească includerea cărților lui Stancu, în colecție. Poate că făceau parte din acest plan. Eu m-am bucurat însă când am văzut “Șatra”, „Uruma”  și “Ce mult te-am iubit” în colecție. Le am și adesea recitesc fragmente bune din ele, atunci când sufletul îmi cere asta. Mi-ar fi plăcut să pună în colecție și “Jocul cu moartea” și „Pădurea nebună”. Sunt cărți cu o curgere extraordinară, pe care nu le lași ușor din mână.

Am vrut să scriu despre mai multe “mici baricade” pe care le-am făcut sau pe care aș vrea să le fac. Aceasta este doar una dintre ele. M-am baricadat cu cărțile maestrului Stancu, laureat al premiului Herder. Arunc cu expresii prețioase create de el, în îmbâcseala unor mentalități învechite. Aliații mei pot fi cei care citesc aceste rânduri. Este nevoie de exemple cu sânge proaspăt și de o “întoarcere a modei” și în favoarea celor uitați, pentru ca generațiile viitoare să aibă o imagine cât mai aproape de adevăr.

Cum altfel se pot forma aceștia, dacă cresc într-o familie în care li se ascund lucruri? Este nevoie de asumarea unor responsabilități. Ne place să culegem roade, dar când este cazul să luăm decizii spunem: “lasă, mai bine să le ia alții ca să nu ne facem noi dușmani!”.

Este trecut de jumătatea lui septembrie la București. Pe geamul camerei în care scriu s-a strecurat boarea unor flori de tei. O fi real, o fi o iluzie, dar asta am simțit. Deschid la întâmplare o carte de poezii a teleormăneanului pentru a vă rupe o fărâmă de trăiri:

Ce repede trecu și vara asta,

Ca o scurtă ploaie de vară

Între două zile-nsorite

Cu arșiță barbară.

 

Ne vine a umbla fără veșminte,

Fără trup ne vine a umbla.

Ani grei au trecut peste noi

De când am pierdut dragostea ta.

 

Tu gândești mereu la ce-a fost.

Iarba arsă nu mai învie.

Luna uneori răsare de vreme.

Alteori, când noaptea-i târzie.

 

Ce repede a trecut și viața,

Ca o ploaie de vară trecu.

Eu n-am uitat nici un cuvânt

Din toate câte le-ai spus tu.

Zaharia Stancu(1902-1974)

Ploaie de vară, din volumul Masa tăcerii”, 1974

București, 18 septembrie 2011

Jurnalul unui reflexiv: Flaviu George Predescu

14 septembrie 2011

Flaviu Predescu este un reflexiv, care priveşte în jur dar şi în interiorul său cu lupa unei sensibilităţi în alertă. Poemele sale din volumul Sisifica resemnare, în general scurte, pline de simplitate, par desprinse din jurnalul unui personaj camilpetrescian, al unui posedat al lucidităţii, care-şi notează cu scrupulozitate momentele mai mult sau mai puţin faste ale zilei. În ciuda titlului ce presupune mari, tantalice chinuri ale sensibilităţii, poetul este o natură echilibrată, incapabil să trăiască extremele. El înaintează mereu prudent, din notaţie în notaţie, cu o rigoare de veritabil grefier. Lucid, poetul îşi cenzurează în permanenţă iluziile, îşi notifică speranţele, îşi calculează micile eşecuri şi deziluzii. Consecvent cu sine însuşi, Flaviu Predescu e adeptul unei sintaxe transparente, ce reţine angoasele cotidiene, iluminările, micile descoperiri ale unui intelect aflat mereu în stare de veghe.
Total lipsit de emfază şi de accente melodramatice, tânărul poet îşi construieşte o biografie lirică în care discursul e într-o perfectă stare de echilibru cu biografia reală. Fondul său vital nu cunoaşte pasiuni stihinice, de aceea chiar şi propensiunile spre o zonă a eroticului se menţin într-o stază a calmului, a reflecţiei reci, coagulând adeseori în scurte poeme aforistice. Nici febra erotică nu pare să-i tulbure prea mult straturile viziunii lirice, metodic stivuite. Poetul e, indiscutabil, un adept al supremei delicateţi, al unei sincerităţi mereu supravegheate. Şi totuşi, cel puţin la modul declarativ, Flaviu Predescu e un revoltat împotriva inerţiei şi monotoniei cotidiene, sperând mereu în apariţia unui miracol (cel al iubirii e cel mai des invocat) care să-i schimbe perspectiva existenţială şi să-i transforme răceala consemnării, a notaţiei jurnaliere. Iată un scurt, edificator poem intitulat Negare:

„Eu nu pot să cred
Că totu-i atât de precis,
Că totu-i atât de la fel,
Eu cred
Că totu-i o aripă,
Totu-i un zbor
Care se-mparte la doi,
Noi nu suntem oameni,
Suntem flori
Şi avem privighetori în noi.”

Poetul se arată, în foarte multe ocazii, adeptul unui poem de tip silogistic, în care enunţarea unor premise converge spre producerea unui sens sau a unui evantai de sensuri, cu o aparenţă de maximă sau de aforism. Tentaţia rostirii memorabile e prezentă, deşi poetul îmbracă de obicei o salopetă a simplităţii. Freamătul interior e temperat sistematic prin filtrul contemplaţiei şi reveriei. Structurând discrete elegii sau nostalgice întoarceri spre locuri ale memoriei noastre culturale, aceste mici scenete lirice sunt produse ale unei nervoase creionări impresioniste, ce dovedesc totuşi o bogăţie a existenţei intelectuale a poetului. Preocupat evident de natura poesisului, Flaviu Predescu emite reflecţii asupra actului creator, văzut în dualitatea sa, de fragil echilibru între „slăbiciune” şi „putere”, ca în poemul intitulat Slăbiciune:

„Am nişte slăbiciuni,
Nişte impulsuri,
Pe care nu le pot controla.
Aproape tot,
Ceea ce scriu,
Este peste puterea mea.”

O delicată virare spre aria pastelistă, o vagă propensiune spre peisaj văzut ca fundal al emoţiilor sunt tentaţii prezente în poezii ca Schimb de anotimpuri, Mugurii unor amintiri, Legenda unei raze de soare, A doua zi, de Cireşar, dar decorul „dulce- amărui” al priveliştii e doar o trambulină spre atenta sondare a sinelui. Poetul îşi reprimă cu consecvenţă discursivitatea, fraza poetică fiind obligată să cristalizeze în jurul unor idei ce se centrează pe suprinderea unor instantanee din spectacolul anodin al cotidianului (În cafenea, Un tramvai bătrân, Obiecte dureroase, Zi de mai). Dar e de subliniat că poetul nu caută niciodată spectaculosul, ineditul sau stranietatea, poemele sale privilegiind „frumuseţea normalităţii”. În acest decor, obiectele şi peisajele evocate nu sunt la Flaviu Predescu decât pretexte ale meditaţiei, factori declanşatori ai reflecţiei morale, adusă mereu în prim plan de o sensibilitate intens preocupată de rigoarea principiilor (Sclavii criteriilor).
Adeseori tânărul poet e tentat să-şi structureze poemul în jurul unui nucleu narativ, din care nu este exclusă privirea obiectivă şi o anumită logică. Poetul procedează metodic, prin notarea unor evenimente afective şi spirituale, dar şi a unor istorii în aparenţă banale, cum ar fi o plimbare prin marginea Cişmigiului sau o descindere la Cluj. Uneori poezia se colorează cu o discretă nuanţă etică, fără ca poetul să cadă în convenţia poeziei patriotice, a moralistului ce dă lecţii cu un aer de severă încruntare. Adeseori peisajul este un factor declanşator al unor reverii, al unei călătorii imaginare în timp, ca şi în cazul poemului Cetatea Neamţului, o delicată reverie turistică pe care o cităm mai jos:

„Încă mai ascundea în sufletu-i
Clinchetul potirelor
Şi încă tăinuia tropot de cal
Sosit cu gânduri iscoditoare.
De acolo, vedeam,
Ca din cer, Moldova,
Cu surâsul ei,
Sensibilă la înfăţişare
Cu casele ninse,
Ce le purta pe umeri,
Şi uliţele…

De acolo,
Din Cetatea Neamţului,
Pipăiam cerul de sticlă
Şi parcă vedeam
Cum însuşi Voievodul
Se găseşte în una
Din arămiile odăi,
Pătimind,
Nu pentru vreo teamă lumească
Ci pentru lacrima asta de ţară,
Imposibil de uitat şi de părăsit.”

Deşi se dovedeşte un om al interiorităţii, care-şi cenzurează cu atenţie elanurile şi viziunile, poetul nu îşi refuză, după cum am văzut, discrete ieşiri în peisajul urban sau deambulări şi reverii în ceaţa Istoriei. De la tentaţia poemului de tip intimist, poetul virează adeseori spre o poezie civică, evitând, cu abilitate, capcanele acestui gen. Adrian Păunescu pare să fie unul din modelele sale, junele poet evocându-l cu o pietate atât de rară în cazul acestei tinere generaţii, ce arborează în general o poziţie contestatară, de vehementă negaţie a precursorilor. Totuşi, Flaviu Predescu nu adoptă o poziţie mimetică, poemele sale civice evitând să preia retorica torenţială a marelui poet dispărut. El preferă mai degrabă o poezie civică discretă şi directă, ca într-o comunicare de la om la om, de la inimă la inimă. Grila ordonatoare a acestor compoziţii poetice pare să fie luciditatea, reflecţia metodic supravegheată. Imaginaţia e canalizată mereu spre arcanele realităţii, spre sondarea unor adevăruri simple, fundamentale. Modalitatea prin care tânărul poet înţelege să aducă în centrul micilor sale compoziţii lirice obiecte banale, mărunte întâmplări ale vieţii de zi cu zi, derivă nu atât dintr-o voluptate a evocării lucrurilor concrete cât dintr-o profundă vocaţie a autenticităţii, a rostirii unui adevăr nefardat, nesufocat de clişee.
Prin acest nou volum, Sisifica resemnare, caracterizat de note grave, meditative, Flaviu Predescu a atins o treaptă a lirismului care indică o vocaţie certă a literaturii, paginile de faţă promiţând noi, fertile dimensiuni ale poeziei sale.

Publicat de Ion Cristofor

 

Prima zi de școală la Cugir

12 septembrie 2011

“Bunicii au voie?”.  Ce întrebare simplă și plină de viață. Bunicii au voie să intre în sala de clasă? Este întrebarea pe care mama mea, care de șase ani a devenit bunică, a zidit-o în ecoul unei curți de școală.

Bunicii au voie orice! Pentru că dragostea bunicilor este motorul iertării. Dragostea lor este exemplul pozitiv, necesar ca o gură de aer.

Darius, elev în clasa I-a. Andreea a început grădinița. Cristi predă undeva departe. Toate acestea se învârt în mintea mea…

Azi, la Cugir a început școala.  Acum aproape 23 de ani, pe 15 septembrie 1988, așteptam, cu o garoafă în mână, să intru în sala de clasă. Nu mai știu cum a fost. Nu mai știu cine a fost cu mine și de ce. Știu doar că m-am întors singur. Mă despărțeau două minute de mers pe jos până acasă. L-am văzut pe fratele meu la fereastră. Mă bucuram că prima zi a fost ușoară. Mă obișnuisem cu vacanța care fusese caldă și fără griji.

O mână de suflete trăiesc astăzi, ce eu am trăit cândva. Fiecare cu modul lui de a percepe realitatea. Pentru ei este cel mai important lucru. Pentru noi, cei care am trecut prin mult mai multe examene ale vieții, este ceva simplu.

Un penar mai frumos sau un creion mai colorat, lucrează indirect în mentalul acestor copii. Se separă invidia de dărnicie, teama de curaj și concretul de iluzie.

N-am să uit prima mea zi de școală. Trecerea de la “Cămin” la școală, s-a făcut prin sarcina pe care am primit-o de la învățătoare. Aceea de a desena ceva, care va urma să ne fie arătat la sfârșitul clasei a IV-a. Mi se părea un infinit până atunci. Un infinit mi se păreau cele patru ore, până la 12. Vacanța își lăsase urme dramatice pe modul meu de a privi viața. Vroiam o perpetuă vacanță, plină de momente care se prelungesc atunci când îți dorești să se prelungească. Pactul făcut cu jucăriile. Promisiunea pe care le-o faci că te vei întoarce și rugămintea ta către ele de a fi cuminți până te întorci, sunt primele tale acte de responsabilitate. Ai o jucărie sau mai multe și ești responsabil de ele. Am crezut în jucării. În posibilitatea că ele ar putea avea suflet și că nu vorbesc pentru că-și respectă menirea, aceea de a fi doar jucării și nimic mai mult.

Trecerea de la universul cu jucării la cel cu copii noi, cu care ești pus la un loc, este primul mare șoc.

Știu că sunt și copii “dezghețați” care abia așteaptă “15 septembrie” .

Pentru majoritatea însă este o schimbare radicală, de la lumea construită prin jucăriile pe care ți le-ai ales, la acea în care ești pus la un loc cu oameni pe care poate nici nu i-ai văzut niciodată. Singura distincție dintre tine și ei este curajul. Te inhibă unul mai curajos sau te face să zâmbești unul care plânge și își caută mama cu privirea.

Când sună clopoțelul, ce lucru nou. Ce regulă. Cumva, disciplina celorlalți copii, te obligă să fi la fel. Poate în fiecare este un mic revoltat, care ar urla sau s-ar trânti pe jos, pe o mochetă moale, ca în anii dulci ai grădiniței. Acest lucru nu mai este însă permis. Parchetul rigid (care mirosea a motorină atunci) nu permitea tumbe. Cu adevărat primele amintiri sunt cele din întâia zi de școală.

Da, bunicii au voie. Chiar sunt utili, prin timpul lor mult și prin înțelepciunea lor. Mai pot îndrepta greșelile părinților, pe care aceștia le fac “de tineri ce sunt” și în grabă. Bunicii au fost și ei tineri și au făcut și ei greșeli, tot „de tineri ce au fost” și cam tot din aceleași motive se grăbeau. Timpul i-a făcut mai buni. Își dau seama că pripa asta nu are un rost. E doar un impuls al omului care în graba lui, vrea să rezolve lucrurile cât mai repede, fără să știe de ce.

La “Generală 3”, la Cugir în 1988, pentru mine a fost începutul vieții. Câteva chipuri s-au cuibărit în memoria mea, încât astăzi îmi par la fel. Memoria și fizionomia mea s-au schimbat odată cu memoria și fizionomia amintirilor mele. Nu mi-ar fi greu să-i recunosc nici pe întuneric.

Mă îndepărtez de prima zi de școală a nepotului meu, ca de un altar în care am intrat de curiozitate. Știu că acum nu realizează ce a trăit. Gândul meu, care a trecut Carpații înspre el, oprindu-se chiar în curtea școlii unde acum aproape două decenii și jumătate mi-am început viața, a găsit strânși împreună, cei mai dragi oameni. Dacă unul dintre ei ar fi lipsit, copilul, deși aparent neatent, nu ar fi uitat niciodată.  

Departe de mine gândul de a-mi fi propus să trag concluzii. Consider însă că dacă putem să nu lipsim de la faptele de viață ale copiilor noștri, să nu o facem. Importanța pe care ei o dau acestor lucruri, este mult mai mare decât orice alt lucru pe care noi îl avem de făcut și care ar putea suporta amânare.

Bunicii au voie să-și ofere dragostea. Părinții fără îndoială că au această misiune divină. Iar unchii, au voie să vină măcar imaginar și să asiste la reeditarea unei fotografii sufletești, pe care cei mici o vor purta la piept toată viața.   

București, 12 septembrie 2011

http://www.youtube.com/watch?v=F7rpInbGQ44

Orbi

11 septembrie 2011

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de acolo e orb,
E orb trecătorul și oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Inima, o cârtiță oarbă
În clocotul trupului orb,
Lumina, lumina e oarbă
Și orbi sunt ochii pământului orb!

Zaharia Stancu

Facebook-leac pentru nostalgie?

8 septembrie 2011

Ne pare rău după copilărie, ca după ceva care a plecat prea devreme. Cred că la baza părerii noastre de rău stă regretul după sinceritatea acelor vremuri.

Mici fiind, atunci credeam că multe dintre problemele unei etape, sunt reale. Ajunşi mai mari, râdem de problemele copilăriei, ca de simplitatea unui joc a cărui taine le-am descâlcit. Dar copilăria n-a fost un joc uşor.

Zilele trecute am citit într-un articol că în Elveţia secolului XIX, nostalgia era considerată boală şi se trata. Încerc să îmi dau seama cât de avansată este nostalgia mea în raport cu copilăria pe care am avut-o.

Astăzi amintirile copilăriei mele sunt un refugiu sufletesc. Probabil şi pentru că atunci mi se iertau mai uşor lucruri şi mi se treceau cu vederea anumite greşeli. (Deşi, să fiu sincer, cele mai clar delimitate reguli şi mai accentuate, sunt în copilărie.)

Ajuns adult ai sentimentul că posezi o anumită libertate. La prima vedere aşa pare, dar spre deosebire de copilărie, această libertate ascunde un uriaş grad de responsabilitate. Mulţi dintre noi şi-ar dori o “combinaţie” în care libertatea să fie uşor degrevată de responsabilitate. Cred că e greu de obţinut un astfel de produs mental şi sufletesc.

O amintire are forţa să te pună pe picioare, dacă te afli într-un moment dificil. Dacă imaginile acelei amintiri ilustrează momente din copilărie, fuga noastră pare justificată şi imposibil de cuantificat.

„Să fim copii pentru încă o zi” spune un cântec al Mihaelei Runceanu. Nostalgia ei transpusă în muzică mă poartă inconsecvent în idei cu gândul tocmai spre Facebook-ul zilelor noastre. Oare reţeaua de socializare nu are la bază prin numărul uriaş de aderenţi şi o importantă componentă nostalgică?(În România sunt 3 milioane şi jumătate de utilizatori Facebook).

Un alt studiu, despre care am auzit la radio, arată că cei care stau mult pe internet şi mai ales pe Facebook, capătă o boală numită „foamea de piele” care se manifestă prin dorinţa acută de îmbrăţişări. Cică boala ar fi existat şi în orfelinate, după al doilea război mondial. Dacă este aşa, ce ar fi de făcut?

Setea noastră de comunicare este doar pe jumătate satisfăcută. Aproape că ne este frică să ne privim în ochi, atunci când ne întâlnim în realitate. Raţiunea unei anumite înstrăinări a noastre de noi înşine şi de ceilalţi poate sta tocmai într-o substituire a dialogului faţă în faţă, cu cel virtual.

Cu toate acestea, Facebook-ul deţine în continuare supremaţia care i se cuvine celui care a avut forţa să strângă mai mulţi oameni la un loc. Celebra reţea de socializare este o revoluţie în sine.

Ca în copilărie, pe Facebook, lumea se strânge la un loc, abia aşteaptă veşti. Spre deosebire însă de copilărie, dimensiunea reţelei este mult mai amplă. Dacă ar fi să compar FB cu o vârstă, n-aş putea. O compar cu toate vârstele. Până şi tatăl meu mi-a spus de curând că vrea să-i fac cont pe FB. Întrebându-l ce stă la baza dorinţei lui, mi-a răspuns că şi ceilalţi oameni cu care relaţionează pe diverse probleme, au cont. O fi un efect al „turmei” sau o frică de a rămâne izolat într-o lume a comunicării?

Va ajunge Facebook o formă învechită de comunicare? Dacă da, cum va arăta comunicarea viitorului?

Mă întorc la tema de la care am pornit acest eseu: copilăria. Cât poate comunicarea din zilele noastre să stingă din acest dor mistuitor, care este compus din cele mai frumoase amintiri, culmea, din vremuri în care nu existau mijloace moderne de dialog.

Cum vor arăta copiii de mâine, din punct de vedere al amintirilor? Va fi diferită nostalgia lor, însăşi prin faptul că ei nu au un mod de a socializa ca cel pe care l-am avut noi? Va estompa evoluţia societăţii sentimentul? Există cu adevărat un conflict între evoluţie şi sentiment?

Un alt lucru pe care l-am remarcat este acela că cele mai apreciate postări pe FB sunt fotografiile. Este la fel ca şi în publicitate şi în orice altă formă de comunicare avansată, unde imaginea bate orice alt lucru.

Copilăria noastră este plină de fotografii sufleteşti. Jocurile pe care le-am jucat, lucrurile pe care l-am făcut, pauzele în care ne strângeam cu toţii, filmele pe care le vedeam împreună. Când povestim despre ele acum, datorită ideii geniale numită Facebook, o facem cu plăcerea cu care arătam un album cu fotografii unui prieten, cândva. Dar aveam deja aceste imagini trăite în suflet. Tocmai de aici întrebarea care nu-mi dă pace.

 Dacă cei mici de astăzi, vor găsi la rândul lor o formulă să se aşeze la aceiaşi masă şi să facă lucruri împreună?Greu de răspuns.

 

 

8 septembrie 2011

 

 

În 30 septembrie vin la Cugir

6 septembrie 2011

La Cugir, undeva în sufletul meu

6 septembrie 2011

Tocmai m-am trezit dintr-un vis care mi-a copleșit sufletul de emoție. Eram la Cugir, orașul în care m-am născut. La garajele de lângă “Generală 3”, răsuna într-o boxă imensă melodia “Another day in Paradise” a lui Phil Collins, varianta instrumentală. Cineva mi-a spus că o ascultă un cugirean care tocmai   s-a întors din străinătate.

Pentru că “Emil Racoviță” este foarte aproape, în două minute am ajuns să ascult melodia. Deși se auzea foarte tare, mă fascina curajul omului de a nu ține cont de nimic și de a se bucura, probabil de o multașteptată întoarcere acasă.

Nu am apucat să ascult mai mult de un minut, căci din curtea școlii s-a auzit un vuiet incredibil. Două echipe aveau „Provocare”. M-am apropriat de gardul din plăci care era rupt, în partea care dă înspre “Doinei” și m-am uitat la meci. Am văzut chipurile de copii ale unor tovarăși aproape uitați. Parcă își jucau meciul vieții. Pe gardul care dă înspre Bulevard, pe care se putea sta și căruia în copilărie, noi cei care eram elevi la „Generală 3” îi ziceam “Zidul Chinezesc”  era plin de copii.

M-am sprijinit cu o mână de gardul din plăci și m-am uitat la confruntarea plină de ambiție și de efort. Mi se părea fantastică dăruirea celor care aveau privilegiul să se afle în teren. De pe margine, “rezervele” priveau pofticioase, țopăind și tresărind la ocaziile echipelor lor. De câteva ori am tresărit și eu. Vuietul era incredibil. Uitasem de acel vuiet, pe care numai glasurile tinere și curate îl pot naște. Naturalețea unor simple bucurii, spiritul de competiție, eterna dorință de a se compara și confrunta a omului, încă din copilărie, sunt lucruri de preț, pe care atunci le considerăm normale.

Pe când urmăream mai atent o fază, la care cei aflați pe partea cu școala, unde erau și barele de gimnastică, exclamau cu forță ca cel care avea mingea să o paseze unui coechipier mai liber, iluzia mi s-a spulberat. Terenul a redevenit gri, lipsit de viață, denivelat și gol. Pe margine nu se mai afla nimeni, absolut nimeni. Vuietul dispăruse. Am mai rămas câteva secunde, așteptându-mă ca totul să prindă viață din nou. Nu s-a mai întâmplat nimic.

Câteva clipe am rememorat sâmbete și duminici în care curtea școlii mi-a fost a doua casă. Îmi venea să plâng de tristețe, pentru că o iluzie pe care am retrăit-o murise subit.

Mi-am amintit cum procedam pentru a afla dacă este liber la “3” sau la „Teoretic”, la „1” sau la „2”.

Unul dintre noi pleca să afle și apoi venea cu răspunsul. Până se întorcea, ceilalți jucam “Voleu” între blocuri. Pentru vecini nu era deloc plăcut, prilej pentru Nea Valer, un vecin cu mustață care stătea la parter și care avea unul din pereții dormitorului, tocmai pe partea unde se afla bara de covoare, să ne ia la alergat.

Regulile “Voleului” erau simple: luam mingea și făceam fiecare “duble” pe cap sau pe picior. Cine făcea cele mai puține, intra în poartă, în timp ce ceilalți, se poziționau în preajma porții și își ridicau mingea unul altuia. Erau valabile doar golurile date din vole, de aici și numele jocului. Dacă dădeai gol “normal”, cu „șiretul” sau cu „latul”, se punea un punct în defavoarea celui care stătea în  poartă (una, cum ziceam noi). Dacă dădeai cu genunchiul se puneau 3 puncte în defavoare, cu capul 4, cu “talentul” și cu călcâiul, ceva mai multe, dar nu mai știu câte. Jucătorul care acumula 21 astfel de puncte, era scos pe tușă și rămâneau ceilalți. Până la ultimii doi, care erau diferențiați de numărul de puncte. Cine avea mai puține câștiga. Dacă și acolo erau egali, se diferențiau de numărul “dublelor” efectuate în debutul jocului. Dacă printr-o minune și la capitolul acesta stăteau la fel, mai făceau “duble” încă o dată.

Nu se isprăvea bine o partidă de “Voleu” că cel care era trimis să vadă unde sunt terenuri libere venea cu răspunsul: “este liber la Teoretic” sau:  „la „1” sunt unii mari”, sau „la „3” ar fi liber, dar joacă unii numai la o poartă, poate mergem să-i provocăm”. După ce “solul” nostru epuiza informațiile, luam o decizie și ne îndreptam spre unul dintre terenurile școlilor.

Fetele stăteau cuminți în fața blocului și se jucau elastic. “Ieși papucule de sub pat” sau „Sticlăria”. Stagiul suprem era “până la sub-fund”. Câteodată încerca și câte un băiat, dar se acoperea de ridicol, scăldat de râsul pițigăiat al grupului de fete. Erau și jocuri mixte: “Flori, fete sau băieți” sau „Popa Prostul” poate și „7 pietre”.

M-am trezit trist dintr-un vis care mi-a adus atât de multă bucurie. Mi-a reîmprospătat gândurile și sufletul. Partea frumoasă este că toate lucrurile acestea nu se petreceau numai la Cugir. Ele “se trăiau” în toată țara. La sfârșit de săptămână, sau când se putea, orașele și satele erau “un teren de sport”. Doar denumirile jocurilor erau ușor diferite.

Când ajungeam acasă, îmi aruncam mingea în vană și îmi scuturam părul în chiuvetă. Din el cădea nisip. Nu făceam nazuri pentru că mă puteam spăla pe cap doar marțea și joia, când venea apă caldă. Alteori venea miercurea și sâmbăta.

N-am să trag concluzii în acest eseu. L-am scris în această dimineață, în care un vis mi-a dat emoții copleșitoare, așa cum nu am mai trăit din acei dulci ani de viață.

Păcat că nu mai am timp să surprind mai multe lucruri care se află în debaraua generație noastre și pe care nimeni nu ni le poate răpi. Aș  mai fi povestit cum și eu am tânjit după lucruri. Părinții mi-au oferit ce au putut și cum au putut. Cu toate acestea, deși am văzut la alții lucruri pe care mi le doream, nu i-am invidiat și nu am acumulat frustrări. M-am bucurat de ceea ce mi-a dat viața și nu-mi pare deloc rău pentru asta.

Mulți avem acum în suflete bogăția acestor amintiri. Ele ne stau în suflete ca niște tezaure, căci poartă în esența lor acea lumină caldă a copilăriei, a inocenței și a adevărului.

București, 6 septembrie 2011

 http://www.youtube.com/watch?v=4w9fJqqt_40&ob=av3n