Archive for octombrie 2011

Copiii “perfecți” ai părinților defecți

30 octombrie 2011

În drumul meu prin lume asta, ca oricare, am adus în viețile unor oameni bucurie, iar în ale altora, supărare. Este posibil ca în timp, sentimentele să li se inverseze.

Poate că anii care vor veni, reflecțiile și noi experiențe le vor aduce unora dintre ei capacitatea de a înțelege că ceea cea au perceput drept o ofensă, să fi fost poate singurul lucru bun din perioada respectivă. Când afirm asta, mă bazez pe buna credință pe care am avut-o cam în toate acțiunile mele. Mai simplu spus, am învățat din viață că și atunci când te cerți, trebuie să o faci sincer.

Confruntarea bazată pe convingeri clare, că un lucru poate fi schimbat, nu lasă răni și urme adânci. Enervează pe moment, este adevărat. Tocmai de aceea, nu mă simt un om cu dușmani. Merg până într-acolo în cât afirm că nu am dușmani. Recunosc însă că periodic supăr enervez oameni.

La rândul meu sunt incapabil de ură. N-am urât și nu cred că am să urăsc pe nimeni în viața mea și cu atât mai puțin am să invidiez pe cineva vreodată pentru calitățile sale sau pentru bunurile materiale, pentru parcursul în viață sau alte reușite.

În iubire este la fel. Încă sunt prea influențat de compatibilitatea în idei cu John Gray ca să nu mai rup frânturi din ideile sale pe care să le folosesc în argumentația mea. Cred că multe din sincopele pe care oamenii le trăiesc își au rădăcina în extraordinara experiență care este copilăria.

Deși copilul este universal, cum spunea Călinescu, copilăria fiecăruia este extrem de diferită, pe fond. Pe formă este aproape identică. Avem aceiași nevoie de a ne juca, plângem și râdem cam din aceleași motive, iertăm și ne supărăm, aproape la fel de ușor.

Un alt lucru care mă răscolește, preluat tot din lucrarea lui Gray, este constatarea că, mic fiind, copilul nu conștientizează faptul că nu este vinovat, când tu, ca părinte greșești față de el. Comportamentul tău greșit față de el, prin care îl nedreptățești, este integrat de către cel mic, întru-un mod natural, ca și cum ar învăța o limbă străină. (Completarea îmi aparține.)

 Este de mirare atunci că o bună parte din tinerețe nu facem altceva decât să trăim efectele și să combatem problemele dobândite în copilărie? Atât pe ale noastre, cât și pe ale altora.

Din păcate, nici adolescența nu este mai reușită. Dacă în copilărie s-au făcut anumite greșeli, în adolescență părinții vin cu “un set nou” de greșeli gata să fie pus în aplicare.

Au dreptate bătrânii când spun: “la ce mai faci copii dacă nu ești în stare să-i crești?”. Este o întrebare simplă, la care cei mai mulți dintre oameni răspund arogant că ești un om neîmplinit dacă nu ai copii. De acord, dar atunci crește-i bine în adevăratul sens. Nu încerca să faci din ei niște mici soldați perfecți. Nici nu încerca să îi faci să învețe câte în lună și în stele, inclusiv ce nu ai fost tu ca părinte în stare să înveți. Nu-i împovăra cu atâtea responsabilități, încât să nu-și mai poată trăi copilăria. Ei trebuie lăsați să înțeleagă ce este copilăria, nu să o perceapă ca pe un supliciu plin de reguli și de sarcini care trebuie îndeplinite.

Tind să cred că cel mai bun lucru pe care un părinte îl poate face pentru copilul lui, este să-l învețe să pună pasiune, în multele sau puținele lucruri pe care le face. Mulți părinți, cu o capacitate intelectuală medie, să spunem, vor să îi facă pe cei mici, primii la învățătură, la sport, la cultură civică și la ce s-o mai putea. Îi bagă pe bieții micuți într-un malaxor al competițiilor și comparațiilor, insuflându-le un egoism ireparabil. “Trebuie să fii cel mai bun!” Ar fi fost de preferat să îi învețe să facă echipă cu cei din jurul lor.

Am întâlnit în viața mea copile perfecte. Crescuseră, erau de vârsta mea. Aveau rezultate bune în toate lucrurile profesionale pe care își propuneau să le facă. Erau apreciate și menționate în colectivele din care făceau parte.

Părinții lor, erau triști. Dacă te uitai în ochii lor, vedeai neîmplinirea sufletească. Râvna după continuitatea genei lor și dorința de a nu-și mai vedea fiicele singure și nefericite. “Chiar dacă n-au copii, măcar să fie cineva acolo lângă ele, să le sprijine, că sunt departe de casă”, așa răsuna “tăcerea” acestor părinți.

Ele au fost însă învățate să fie primele. Și atunci, împing exigența în relația cu celălalt până la extreme. De aici și orientarea în alegerea partenerilor, după modelul parental. Pentru că „domnii” părinți(cu toate meritele lor incontestabile) le-au transferat încă din copilărie sentimentul de nestrămutat, că ei sunt modelul care trebuie urmat.

Ele s-au conformat acestor cerințe fără să-și dea seama. Chiar dacă mai răbufnesc și le mai zic „câte două” din când în când acestor oameni, care în definitiv le-au vrut binele.  

 

Cine suferă?

 

Toate cele trei părți implicate. Și copilele perfecte, dar și părinții lor. Precum și cei care încearcă să intre în viața lor, care nu înțeleg cu ce au greșit de sunt atât de aspru judecați.

Nu e vina voastră băieți. Vă judecă aspru pentru că au fost judecate aspru. Vă declară că nu vă vor  ierta pentru o greșeală minoră, pentru că părinții lor au dat dimensiuni uriașe, unor greșeli minore, vrând să le facă să greșească puțin spre deloc, crezând că așa vor fi mai pregătite pentru societate. Și da, sunt pregătite. Nu vor muri de foame și se vor descurca.

Din păcate însă, sunt pregătite dar nefericite și cu cât înaintează în vârstă, tot mai tentate să acceseze site-urile de tip “matrimoniale”. De data asta nu pentru perfecțiune, ci pentru o minimă salvare…

 

 

București, 30 octombrie 2011

 

P.S. Cazurile pot fi și inverse. Recent am auzit fără să vreau pe stradă, cum un “perfect” în vârstă de 25-27 de ani, certa o biată fată(cel mai probabil prietena lui) pentru că „ușa la șifonier trebuie închisă, când este cea de la balcon deschisă, altfel intră praful în șifonier”. Îi spunea cu înverșunare și repetitivitate.

 

Reclame

29 octombrie 2011

Queen It’s a hard life

27 octombrie 2011

Rastignirea lui Adrian Paunescu

26 octombrie 2011

Pe 5 noiembrie se implineste un an de cand Adrian Paunescu nu mai este fizic. Mai bine de douazeci de ani, in Romania, tara lui, au existat oameni care au vrut sa-l elimine ca personalitate. Pana si in ziua inmormantarii sale, TVR, a invitat un individ care in timpul slujbei de la Belu, il batjocorea in direct.
Mi-e extrem de greu sa mai reiau argumentele si sa spun cine a fost si ce a facut Adrian Paunescu. Este ca si cum as incerca sa argumentez ca exista noapte si zi. Opera lui, de o vastitate rara, cuprinde poezii de dragoste, istorice, elegii si alte creatii care au incantat sufletele a milioane de romani. Si numai pentru acest lucru, Adrian Paunescu trebuia respectat.
Ca a fost rosu, ca a fost verde sau ca a fost albastru, din punct de vedere al orientarii politice, acest fapt, devenea insignifiant pe langa uriasa sa contributie la consolidarea spiritului national.
Daca ar fi sa echivalam si numai conceperea vrersurilor pentru cantecul „Tu Ardeal” il punea la adapost de orice jignire publica, in oricare alta comunitate ar fi trait, alta decat in Romania.
Am ajuns sa ne fie frica sa mai spunem adevarul. Toti marii scriitori au avut o orientare politica. Fie ca a fost de stanga sau de dreapta. Spunem astazi despre Eminescu, spre exemplu: conservatorul Eminescu? Spunem despre Sadoveanu: social- democratul sau ulterior, comunistul Sadoveanu? Spunem despre Goga: simpatizantul legionar Goga? Nu, nu spunem. Despre ei si despre altii ca ei, vorbeste opera lor. Vorbesc scrierile lor si versurile lor.
Cineva imi va putea spune ca se va intampla la fel si cu Adrian Paunescu. Cu trecerea anilor, ce este genial din opera lui se va distinge de ceea ce nu este genial si ceea ce a fost el ca artist, se va distinge de o anumita orientare politica.
Lui Paunescu i s-a intamplat de fapt, ceea ce s-a intamplat intregii generatii a parintilor nostri. Adica, de a fi nevoit sa dea explicatii pentru ceea ce a fost in trecut: chiar daca nu a fost vorba de vreo crima, de vre-un viol sau de vreun furt. A fost vorba de o anumita vina, de a te fi nascut tocmai cand in Romania se consolidase sau urma sa se consolideze un regim, care s-a dovedit a fi dictatorial. Ce vina are generatia parintilor nostri pentru acest fapt? Cine putea sa intuiasca evolutia unui fenomen politic si sa i se puna de-a curmezisul?
Paunescu este acuzat pentru niste poezii in care face referire la harnicia sau curajul lui Ceausescu. Sa fim cinstiti si sa recunoastem, Ceusescu a dovedit pe parcursul intregii sale vieti, pe langa toate relele care i se pun in carca, si harnicie si curaj. Chiar noi spunem adesea, daca nu era Ceusescu, nu se faceau scoli, edificii culturale, hidrocentrale, drumuri etc. Cat despre curaj, el a fost dovedit intr-un moment istoric crucial, pe 20 august 1968 – „Primavara de la Praga”. In rest, au fost destule lucruri pe care le-a regretat si Paunescu. Dar cine suntem noi, sa nu acordam acestui om, dreptul l-a gresala? Si cu atat mai mult, sa-i refuzam dreptul la iertare.
Am vazut in acesti douzeci de ani traseisti politici, mincinosi, gargaragii, epigoni si alte tipologii umane care” au pus umarul” din greu la mentinerea tarii intr-o stare de haos si incertitudine. Rar s-a intamplat sa-l vad pe unul dintre ei hartuit pentru o fapta, asa cum l-am vazut pe Paunescu pentru trecutul sau sau pentru o vorba, oricare ar fi fost ea.
Din cate stiu de la parinti, bunici, prieteni ai parintilor, unchi, matusi, parinti ai prietenilor si alti cunoscuti, cenaclul „Flacara” a fost un urias succes. A fost rampa de lansare a unor mari cantareti, de care astazi ne bucuram si pe care ii apreciem. Asa repede sa uitam ca: Hrusca, Seicaru, Alifantis, Pitis, Ducu Bertzi, Mircea Baniciu, Tatiana Stepa, Victor Socaciu si multi, multi altii, au fost descoperiti de acest om numit Adrian Paunescu?
De ce nu avem aceasta capabilitate, de a avea grija de valori? De ce nu distingem uriasa bogatie pe care ne-au adus-o in suflete, de fleacuri.
Desi plecat si el de la tara, Adrian Paunescu a fost fratele mai mare al parintilor nostri, cu care s-a intalnit la oras. Le-a incantat sufletele si le-a dat motive sa iubeasca, sa ierte si sa spere. I-a facut sa planga de bucurie(vezi melodia”La o cana cu vin” dar si poezia „Ruga pentru parinti” si multe altele).
In ultimii douazeci de ani, a fost atacat de foarte multe ori pe nedrept. Ulterior, cele mai multe din acuzatiile care i s-au adus, nu au mai fost demonstrate. Concret, in afara de „o mana” de poezii in care este elogiat sau nominalizat conducatorul tarii, nu am auzit ca Adrian Paunescu sa fi facut ceva rau cuiva. Am auzit insa despre foarte, foarte mult binele pe care l-a facut multora. In special oameni amarati, cu probleme financiare si de sanatate. Si am vazut cu ochii mei foarte multe din genialele sale poezii, pe care nu te mai saturi sa le citesti si care iti incanta sufletul.
Ca orice uriase personalitate, Adrian Paunescu a fost complex. A avut de toate, ca un roman bun, care te tine in suspans. Chiar una din poeziile sale si unul din volume, poarta titlul „Viata mea e un roman”. Asa a si fost. Viata lui Adrian Paunescu a fost un roman. Unul in care, personajul principal, nascut in Basarabia, intr-o familie cu multe dificultati, vine in Romania si pas cu pas, prin geniul sau si prrin forta oratorica, contribuie la imbogatirea patrimoniului identitar, spiritual si literar al unei tari numita Romania. Prinde un context politic dificil. La putere sunt cei care ani buni i-au tinut tatal in puscarie, pentru ca era liberal. Cu toate astea, razbate si publica, fara sa fie poet de curte. Foarte multe din poeziile lui, avand revolta si ironie la adresa vremurilor respective, sau folosesc manipularea pozitiva, citez din memorie: „salut conducatorul care, a inteles sa faca din tancuri, pluguri si tractoare”.( Manipularea pozitiva poate fi facuta prin construirea unui mesaj, pe care te prefaci ca il crezi: doar pentru a-l determina pe celalalt sa faca ceva bine)
Romanul lui Adrian Paunescu se incheie trist. In ultimele capitole, personajul principal ajuns la varsta de 46 de ani, se confrunta cu o situatie noua. Regimul in ai carui ultimi ani cazuse in dizgratie, este doborat de la putere si in fata se zaresc zorii albastrii ai pluralismului. Decide sa intre in politica pentru a se implica direct, asa cum foarte multi scriitori romani si straini au facut-o de-alungul vremii. Impotriva lui se coalizeaza foarte multi dintre parvenitii noilor zori, care incep sa il atace sistematic si sa fabrice materiale cu scopul de a-l discredita. Multora nu le convenea vocea rasunatoare si plina de mesaj a poetului. Astfel, in loc sa fie lasat sa se puna in slujba tarii si sa fie valorificat pentru resursele uriase pe care le incumba, personajul principal duce o viata de sisif, incercand sa razbata prin ideile sale, pentru a proteja si a evidentia uriasul potential pe care il are patria sa.
Moare intr-un inceput de noiembrie cald. Cu raze de soare care mangaiau si flori de toamna si morminte si buni si rai, in egala masura.
Pe coperata din spate a romanului vietii lui Adrian Paunescu este o pictura care se gaseste la Galeriile Nationale ale Scotiei, in Edinburgh. Ea ilustreaza un cerb superb care este incoltit de oameni si de caini, atat de inversunati, incat nu mai stii care sunt unii si care sunt ceilalti. Oamenii stau pregatiti sa-i bage sulita in spate, iar cainii ii sar la beregata cu gurile pline de bale.

Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Adrian Paunescu, Antiprimavara

Benjamin West P.R.A., Alexander III of Scotland rescued from the fury of a stag, by the intrepidity of Colin Fitzgerald 1786.

Dupa tine…

24 octombrie 2011

Da, o sa iasa la cafea
Si dupa tine
Si-o sa zambeasca altuia
Si o sa-i spuna ca „ii pare bine”

Da, o s-o atinga usor pe mana
Si da, va accepta timida provocarea
Da, o s-o invite la el
Si da…(e fara rost continuarea)

O sa fie viata si dupa tine
Si o sa fie nopti cum nu a mai trait
Tinuta-n brate, undeva la mare
Va spune ca traieste cel mai tandru rasarit

Ai intuit corect, o va iubi
Si ea il va iubi si il va rasfata
Si da, i-adevarat ca nu isi va aduce aminte
Precis, cand este ziua ta

Ai invatat ceva lectii de viata
De stii atat de bine ce se va-ntampla
Cum mult prea bine stii, copile
Ca-n pagini, pe furisi
Ea se va cauta…

24 oct. 2011

Stafeta suferintei in cuplu

23 octombrie 2011

Printre altele, in ultima vreme mi-am facut timp sa citesc o carte care trateaza probleme de cuplu. Auzisem de ea mai demult, dar am ignorat-o, cum de altfel, in graba noastra cotidiana, bombardati de breacking-news-uri ipocrite, nu ne facem timp sa studiem probleme reale. Departe de mine gandul de-ai face o recenzie. Las sa pluteasca asupra ei curiozitatea de a fi descoperita, de catre cei interesati sa-si imbunatateasca modul de a comunica in cuplu. Pot sa dau asigurari, insa, ca este o carte cat se poate de serioasa. „Barbatii sunt de pe marte, femeile de pe venus” sub semnatura lui John Gray, un reputat psiholog american.
Pe coperta, cei de la editura…”Vremea” au scris ca este „Un ghid practic pentru imbunatatirea comunicarii si pentru obtinerea rezultatelor dorite in relatiile dumneavoastra”. Au diminuat din fasa interesul pentru o lucrare cat se poate de serioasa. Era mai util sa fi evitat acest tip de publicitate. In opinia mea, era suficient sa scrie ca este un amplu studiu despre viata de cuplu. Descoperim insa informatii utile in prefata cartii, unde autorul ne dezvaluie ca produsul amintit mai sus este rodul unei munici intense, care a constat in studierea comportamentului a peste douazeci de mii de persoane. Ideea generala a cartii se axeaza pe sublinierea diferentelor dintre barbati si femeiei, de unde si titlul pe care il poarta.
Autorul ne transmite indirect, ca diferentele dintre ei si ele sunt atat de mari, incat pare ca ar fi de pe planete diferite. Este o metoda eficienta de a ne face sa retinem un lucru important, acela ca femeile si barbatii incumba in felul de a fi, diferente majore.
Este adevarat, in plan individual, temperamentele si experientele de viata ne diferenteaza.
Am ajuns, in sfarsit, acolo unde vroiam sa indrept discutia inca de cand am inceput aceasta scriere. Spre finalul cartii gasim o lunga lista cu modele de scrisori. Scopul lor este de a il invata pe cititor cum trebuie sa comunice cu partenerul pentru a-l cunoaste mai bine si cum sa-si exprime sentimentele mai clar. Dupa ce parcurgi aceste scrisori, pe la pagina 180, rasare un subacpitol aparent insignifiant care se numeste „Cum sa invatam sa comunicam”. Iar din acest mic subcapitol am subliniat o idee: „comunicarea eficienta ar fi acum a doua noastra natura daca am fi crescut in familii a caror membri ar fi fost in stare de comunicare sincera si afectoasa. Dar, in generatiile anterioare, asa numita comunicare iubitoare insemna, in general, evitarea sentimentelor negative. De multe ori parea ca acestea ar constitui o boala rusinoasa, ceva care trebuie tinut secret”. Ma asteptam ca autorul sa reia in acest subcapitol, ca pentru o recapitulare, enuntarea diferentelor care ne separa. Acelea ca ele au nevoie sa fie ascultate si intelese si atuncea cand nu sunt in cea mai buna forma si acelea ca ei, au o nevoie genetica sa se retraga din cand in cand in „barlog” pentru a reveni apoi mai buni si mai tandrii. Ei bine, scriera lui Gray pune degetul pe rana, surprinzandu-ma, si sub titlul: „Daca trecutul nostru ar fi fost altul” enunta 18 situatii in care noi, din postura de copii, am fost prejudiciati de o crestere sanatoasa din punct de vedere al psihologiei de cuplu. Am extras doar cateva exemple pentru a vi le expune: a) cum sa va puteti exprima afectiunea in momentele de suparare daca, in copilarie, parintii dumneavoastra se certau sau se coalizau pentru a evita certurile? b) cum sa ii puteti determina pe copii sa va asculte fara a tipa la ei sau a-i pedepsi, daca parintii dumneavoastra procedau astfel pentru a-si mentine autoritatea? c) cum sa puteti spune”imi pare rau” daca in copilarie ati fost pedepsit pentru greseli? d) cum sa va puteti recunoaste greselile, daca va temeti sa nu fiti pedepsit sau izolat? e) cum sa va puteti exprima sentimentele, daca in copilarie erati frecvent pedepsit sau condamnat pentru ca plangeati sau erati suparat? f) cum sa puteti asculta dezamagirile partenerei, daca in copilarie parintii s-au descarcat pe dumneavoastra prin strigate si severitate? Acestea sunt doar cateva aspecte care compun lista de intrebari retorice intocmita de Gray. Pledoaria lui este pentru rostirea intregului adevar in cuplu. Incercarea de a fi mereu afectuos, spune autorul, va obliga sa va suprimati toate impulsurile negative si dupa cativa ani, veti deveni amortiti si insensibili.(aviz domnisoarelor care au intalnit sau sunt in cautare de „perfecti” si viceversa).
Iata intr-adevar cateva adevaruri triste pe care ni le arata acest studiu. Din pacate, unele lucruri nu vor mai putea fi indreptate niciodata, chiar psihologul spunand ca focusarea noastra indelungata asupra celor care au gresit fata de noi, ne poate dauna. Daca in ceea ce ne priveste, va trebui sa ne descurcam cu „ce avem” si sa incercam cu un efort suplimentar sa schimbam lucruri care vor fi greu de schimbat, fata de copii nostri nu mai avem voie sa facem aceleasi greseli. Drama este insa ca cei mai multi dintre noi le facem si le vom face in continuare. Este o razbunare inconstienta a greselilor care s-au facut asupra noastra? Sau despre o simpla neputinta de a ne purta altfel? Vom avea puterea sa nu le transmitem stafeta problemelor si suferintelor noastre celor mici sau vom perpetua aceleasi greseli dureroase?
P.S. Am scris acest articol, desi timpul nu este principalul meu aliat acum, din doua motive. Ma simt incurajat de numarul tot mai crescut de cititori(si va multumesc mult pe aceasta cale) si al doilea, pentru a impartasi o ingrijorare care imi da insomnii. Ca prin ce facem suntem cat se poate de direct responsabili pentru fericirea sau nefericirea familiilor copiilor nostri.

(inca la) Edinburgh, 22 oct. 2011

Rasarit

22 octombrie 2011

E o chestiune
De doua minute
Rasaritul, sansa
N-o sa-ti vina sa crezi
Fa cativa pasi, macar
Sa depasesti obstacolul,
Sa poti sa-l vezi

8 iunie 2011

Huidu-hrana pentru nefericiti

21 octombrie 2011

In urma cu 5 sau 6 ani ma uitam cu placere la „Cronica Carcotasilor” emisiune realizata de Mihai Gainusa si Serban Huidu, la postul Prima TV. Ea insasi o emisiune in a carui titlu se ascundea o „frumoasa” cacaofonie, purta in esenta ridiculizarea greselii. Topicul ei consta in vanarea greselilor oamenilor care apar la televizor, fie ca sunt din presa, din mediul politic sau de altundeva. Umorul celor doi s-a stins usor, usor, iar emisiunea a inceput sa fie predominata de scheciuri lipsite de substanta. Primul care a atras atentia asupra prabusirii caracteriale a lui Serban Huidu a fost Mircea Badea, realizatorul emisiunii „In gura presei” difuzata la Antena 3. Acesta ii reprosa lui Huidu tocmai felul de a fi. In adaos, breasla celor din presa, care isi riscau painea la posturile la care lucrau, incepea sa suporte tot mai greu spiritul emfatic al lui Huidu. Ultima data cand l-am vazut in realitate pe acest om a fost anul trecut, prin septembrie. O echipa a „vedetelor” a sustinut un meci de fotbal cu una a „nationalei” generatiei lui Hagi. Singurul care s-a „maimutarit” vrand sa iasa in evidenta, a fost chiar cel despre care vorbim. Vazand probabil ca se afla in preajma lui Hagi si a lui Ienei, baiatul care a ajuns celebru si prin charisma sa dar mai ales prin „franciza” emisiunii „Striscia la notizia” de la Canale 5 si prin textele concepute de colegul sau de emisiune, a crezut probabil ca are aceiasi valoare ca si ceilalti. Huidu este un norocos si nu un ghinionist, a cum afirma unii despre el. Era sa moara in Austria, fapt care li se intampla multora intr-o situatie ca cea pe care a patit-o el, dar a trait. A avut un cumplit accident de masina, situatie in care multora li se intampla sa moara, dar el este teafar. Moralul sau este la pamant. Pai al cui moral nu ar fi la pamant? Sunt de acord cu cei care il considera un ins oarecare, devenit popular, cum pe multi i-a facut de altfel televiziunea niste „cineva” din niste oameni mediocrii sau submediocrii. Ma simt nevoit sa compar muntele de bani pe care sta acest om, cu nume de interjectie sindicalista, cu starea de saracie in care se gasesc sau au murit cei mai multi din marii artisti ai Romaniei. Fie ca a fost vorba de actori, regizori, tenori sau soprane etc. Valoarea celor din urma a fost inzecita, dar rasplata infima. Raspunsul- mereu acelasi. Se descurca cine poate si cum poate, iar daca nu ai abilitati sa faci mai multi bani, inseamna ca esti prost. Din ciocnirea celor doua masini, au murit cei aflati in cea mai ieftina. Inca o data saracia a pierdut confruntarea cu bunastarea si in fata mortii. Cu toate acestea nu sunt de acord cu torturarea publica a lui Serban Huidu. Spun asta, pentru ca in ultimii ani, au murit in accidente zeci de mii de oameni, dar pe acei criminali, care le-au provocat, nu i-am vazut niciodata dand explicatii. Stiu, Huidu este o persoana cu expunere publica. „Masacrarea” lui aduce ranting, iar acum este randul lui sa fie tocat asa cum el i-a tocat pe altii. Mi s-ar parea mai corect insa, ca lucrurile sa fie trecute in plan secund in ceea ce priveste mediatizarea sa. Faptul este deja consumat. Cine a facut inchisoare cu executare dupa ce a provocat un accident mortal? N-am vazut niciun studiu post-accidente, cu toate ca in Romania au murit in accidente din 1990 pana astazi aproximativ 200.000 de oameni. Adica populatia a circa 40-50 de comune. De asemenea, n-am vazut un studiu asupra profilului soferului roman. Ce anume il determina sa bea si apoi sa conduca?Ce il impinge sa depaseasca pe linie continua si cum pot fi contracarate toate acestea? Unele dintre ele mai putand fi indreptate doar muncind inca de pe acum cu felul de a fi al copiilor de gradinita. Da, stiu, eterna lipsa a autostrazilor si supra-aglomerarea. Dar cum facem fata acestei situatii pana vor fi autostrazi? Mai degraba cautam sa prevenim, decat sa dam vina. Pentru mine Serban Huidu, este un oarecare. Faptul ca oamenii sunt avizi de senzational, demonstreaza nivelul inca foarte scazut la care ne aflam. Inca traimi in tara lui „mi-e lene” si „ma plictisesc” doua formule pe care le detest. Iar daca ne este lene si ne plictisim…”na cu Huidu, na cu..Elodia si na cu…Gigi Becali” si s-a dus si vietisoara. Bine zicea Dancu: Tara telespectatorilor (ne)fericiti…

Edinburgh, 21 oct. 2011

Noapte

20 octombrie 2011

N-ai nicio obligatie
Sa ma sustii
Sau sa imi porti de grija
In vreu-un fel
Am drumul meu
Si noaptea mea
Sau poate nu e noapte
E doar un tunel…

20 octombrie 2011

Cum am devenit realist fara sa fi visat

19 octombrie 2011

Recent, o persoana la care tin foarte mult a spus in cadrul unei intalniri, adresandu-se unor studenti: „Visati! Numai asa veti putea afla cat este de dura realitatea”.
Am visat foarte mult in viata. Unele lucruri s-au implinit, altele nu. De foarte multe ori am suferit cand am vazut ca sperantele mele mureau ciocnindu-se cu o cotidianul.
Am indragit fete care nici nu stiau de mine, speram ca intr-o zi, ca prin minune, ele(fiecare in perioada ei de timp, in care am visat-o) sa vina spre mine si sa-mi fie mirese. Mi-am dorit sa ma catoresc inca din clasa a IV-a. Imi vazusem viitorul pas cu pas, langa o fata. Stiam si ce costum voi imbraca la nunta si stiam fiecare invitat in parte. Stiam unde voi lucra, stiam ce ii voi spune cand ajung acasa si stiam cu cine vor semana copiii nostri. Le stiam, caci mi le doream. Pe langa toate acestea, visam la cate un moment eroic, in care salvam orasul sau lumea de la cate un dezastru. Imi atribuiam un rol, o responsabilitate.
Viata ma contrazicea, dupa zicala : „cum il faci pe Dumnezeu sa rada? R: Ii spui planurile tale de viitor”. Dar eram mic si aveam scuze. Aveam si dreptul sa visez, sa ne luam televizor color sau s ma mute in aceiasi banca cu colega preferata. Aveam acest drept de a visa si mi-l revendicam din plin. Pana la urma, lucrurile materiale s-au intamplat mai repede decat mi-as fi imaginat. Cele sufletesti, erau sortite meru consolarii.
Ce invatatura am tras din aceasta neimplinirie? Aceea de a nu mai crede ca tot ce zboara se mananca. Aceea ca unii oameni nu ne merita. Aceea ca este bine sa masori de doua ori si sa tai o data. Este remarcabil insa, ca niciodata nu am tras invatatura de a nu mai visa. Acel fapt ar fi fost moartea spirituala a fiecaruia dintre noi.
Timpul a trecut si viata, vrand nevrand ne-a trecut pe toti prin felurite experiente. Unii, in pripa noastra sau pentru ca asa am crezut noi ca este bine, am vrut sa ne „asezam” cat mai repede. Am iubit incandescent si am fost hotarati sa „punem totul pe hartie”. Altii, am fost mai precauti sau mai fricosi, fapt pentru care am asteptat sa se iveasca momentul perfect. A fost si acela un vis. Spre exemplu, multe fete au renuntat la baieti deosebiti, doar pentru ca acestia nu intruneau elemente specifice unor barbati in toata firea, fara sa ia in calcul ca maturitatea se dobandeste in timp si nu este un atribut la voia intamplarii. Si-au urmat visul de a gasi un model care sa corespunda asteptarilor lor si au ajuns in cele din urma sa ramana cu…ce a mai ramas. Daca va uitati la parcursul unor fete foarte curtate de candva si la un moment dat vedeti ca s-au casatorit brusc cu cine stie ce „obisnuit” care are si un trecut mai ciudat, puteti lua in calcul, nu neaparat faptul ca ele si-au gasit iubirea vietii, ci pur si simplu ca disperearea a ales in locul lor. Teama de singuratate insufleteste uneori decizi rapide.
Omul vrea sa se implineasca din punct de vedere familial. Sunt foarte multe fete cu cariera, care au varste cuprinse intre 26 si 31 de ani si care incep sa se considere „rateuri” sau „zerouri” pentru ca nu s-au integrat intr-un anumit tipar social. Daca „le cauti la exigenta” insa, descoperi ca sunt extrem de dotate si sunt gata oricand sa te plezneasca peste „bot” daca li se pare ceva suspect in ceea ce te priveste.
Aici se ciocnesc exigentele lor cu realitatea. Incep sa se tanguie: „cu ce am gresit Doamne?(de nu l-am gasit pe acela perfect) si isi iau repede tatii ca model, comparandu-le maturitatea de acum, cu cea a barbatului vietii lor, pe care isi doresc sa-l intalneasca. Eventual, se compara si cu mamele lor, care la varsta pe care o au le, realizasera deja niste lucruri. De la aceste ganduri, incepe drama si furtuna lor sufleteasca.
Consider ca am fost judecat aspru in cateva momente importante ale vietii. Dar am avut de ales? A fost vorba doar de reflectarea realista a vietii, care te face sa crezi in povesti, le considera necesare in formarea unui om, apoi, te izbeste de situatii pe care ar fi fost dificil sa le prevezi.
Viata este de multe ori un lung sir de fapte pe care ulterior trebuie sa le explici unora, care la randul lor au de explicat un alt lung sir de fapte altora.
De asemenea, noi oamenii, in general, suntem experti in vietile altora, unde credeam ca daca am fi fost,am fi rezolvat situatiile altfel. Cand e vorba de vietile noastre insa, avem cel putin un „dulap” de explicatii. Si multe dintre ele chiar stau in picioare, pentru ca viata fiind atat de realista, iti da posibilitatea sa cauti si sa oferi explicatii, altfel te-ar putea omori.
Cu tot realismul ei, viata nu iti ia dreptul sa visezi, pntru ca stie ca altfel, ar putea ramane fara parteneri de joaca.
Am deja in minte o lista cu explicatii, pentru viitoarele mele intalniri cu oamenii „perfecti” care in exigenta lor imi vor cere socoteala pentru anumite decizii din trecut, fara sa ma judece obieciv, cu trecut si prezent, cu capacitate sau incapacitate de evolutie.

Edinburgh, 19 oct. 2011