Archive for noiembrie 2011

La mulți ani Andreelor și Andreilor!

30 noiembrie 2011

Reclame

Alba…

28 noiembrie 2011

1 decembrie, o istorie personală

28 noiembrie 2011

N-am pus la întâmplare în titlu doar ziua și luna. 1918 are o semnificație mult prea mare ca să pot să-l abordez acum într-un eseu. Sunt mai în măsură să scrie despre asta cei care au prins vremurile respective, istoricii sau autoritățile.

De cincisprezece ani particip la fiecare „1 decembrie”. Prima dată a fost o întâmplare. Mergeam la Aiud să le duc verișorilor mei o dischetă cu jocuri. Plecasem cu „Cugireana” pe la 8 dimineața. În jurul orei 9, trenul a fost oprit în gara Alba Iulia, unde era deja sosit trenul prezidențial. Nu știam ce se întâmplă. Am văzut din vagonul meu, cum în celalalt tren, oameni îmbrăcați în costume își aranjau cravatele sau gulerele cămășilor. Intrarea în gară era străjuită de doi înalți soldați ai Gărzii Naționale. Mi se părea impresionant.

„Coboară Constantinescu!” a șoptit cineva. Mi s-a tăiat respirația pentru că nu mai fusesem niciodată atât de aproape de un președinte. Era în iarna lui 1996 și Emil Constantinescu abia fusese ales.

O mare de fulgere a luminat toată gara pentru un minut. Nu vedeam ce se întâmplă dincolo de tren dar lumina blițurilor era grăitoare. Constantinescu venise împreună cu toți membri guvernului. Era o agitație de nedescris iar oamenii din vagonul meu deschiseseră geamurile și căutau să vadă sau măcar să audă ce se petrece pe partea cealaltă.

După o oră de staționare „Cugireana” s-a pus în mișcare. Am ajuns repede la Aiud însă eram foarte agitat să mă întorc la Alba Iulia.. Am lăsat repede discheta verișorilor mei și am plecat.

În pas alergător am plecat spre gară și norocul mi-a fost să prind foarte repede un tren care venea de la Cluj. Era ticsit de oameni. Unii aveau pancarte cu P.U.N.R. alții cu P.R.M, steaguri se găseau peste tot.

M-am strecurat printre ei, deși la cincisprezece ani nu mai eram o prezență pirpirie. Am ajuns repede la Alba Iulia și din gară am luat-o pe jos spre cetate. Fiecare leu era drămăluit cu grijă. Eram curios să văd, pentru prima data în viața mea, un președinte de stat.  

Pe „Platoul Romanilor” era atât de multă lume încât ultimele persoane ajunseseră undeva înspre magazinele de la parterul M-urilor. Tribuna era în fața Catedralei Reîntregirii Neamului. M-am strecurat și de această dată printre oameni ca să-l văd mai de aproape pe președinte. În mulțime, auzeam o sumedenie de înjurături la adresa lui Năstase și Iliescu:. „S-a zis cu ei!” a spus cineva. Niciodată nu o să mai revină.

Oamenii izbucneau din când în când în urale. Emil Constantinescu se oprea, îi lăsa să-și exprime bucuria și apoi continua. Am ajuns într-o zonă cu pancarte, semn că mă apropiam de tribună: P.N.Ț. -cd Maramureș, P.N.L. Gorj, P.D. Iași și multe pancarte cu „cheia”

Câțiva oameni au protestat pentru felul în care am pătruns. Nu m-am uitat în urmă, mi-am continuat drumul. Ajuns suficient de aproape, m-am oprit. Vedeam perfect, însă m-a cuprins o stare de rău.  După ce l-am văzut bine pe președinte, presat de mulțimea care se mișca asemenea unor valuri, mi-am căutat drum înapoi. Cu mare dificultate am reușit să răzbat.

Ajuns în zona casei de cultură, am stat să-mi trag sufletul. Înghesuiala aproape că mă căpătuise. M-am întors la Cugir într-un tren arhiaglomerat. Am stat în picioare pe culoar.

Așa s-a consumat prima mea experiență de 1 decembrie, la Alba Iulia.

În anii următori, ochii mei s-au deschis larg și am început să văd și alte detalii.

Am reușit să văd și bătrânii în costumele naționale dar și insignele cu „România dodoloață” apoi am văzut de la an la an decăderea lui Constantinescu.

În 1997 era huiduit copios de pe șantierul actualei Facultăți de Teologie. A fost un șoc atât pentru el cât și pentru cei din staful său. În 1998 nu a mai venit. În schimb a venit Ion Iliescu. Iar în 1999, revenind, Constantinescu nu a mai putut să-și țină discursul, fiind huiduit fără întrerupere. Năstase care era de față, parcă îl văd în haină lungă, neagră și cu pălărie de aceeași culoare, a fost aclamat.

În 2000 deja situația se schimbase radical. Înjurații de ieri deveniseră aclamații de azi, iar aclamații de ieri, înjurații de azi.

În 2001 la Liceul Militar, în Cetate, la o recepție, am văzut pentru prima dată foarte de aproape un uriaș care dialoga cu ceilalți. Era Adrian Păunescu.

În 2002 și 2003 lucrurile au mers în aceeași direcție.   

În 2004, tensiune. Erau alegeri și noi confruntări urmau să aibă loc. Pentru mine a fost și un eveniment, pentru că am depus pentru prima dată coroane în calitate de consilier județean.

În 2005, tristețe pentru unii și bucurie pentru alții. 2006 nu a fost foarte diferit.

În 2007 eram tensionat din alte considerente.

2008 nu a fost diferit cu mult de 2007.

2009 un an tensionat din cauza alegerilor prezidențiale. De această dată confruntarea era între Băsescu-Geoană.

În 2010 o atmosferă calmă. Mama mi-a mărturisit înainte să plec din Cugir spre Alba Iulia că tatăl meu s-a mirat zilele trecute că la anul fac 30 de ani. Și eu m-am mirat cum a trecut vremea.

Ultimele patru „1 decembrie” le-am trăit venind de la București. Este o atmosferă extraordinară să vii din Capitală în județul natal, unde se  sărbătorește Ziua Națională.

Puteam vorbi mai mult despre Sala Unirii și Muzeul Unirii. Atmosfera a fost întotdeauna fantastică. Ritualul prin care reprezentanții provinciilor istorice își aduc adeziunea la Marea Unire și prin care transmit mesajul lor, este unul extraordinar.  

Solemnitatea depunerii de coroane la I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Mihai Viteazu(ordinea este cea în care se depun) este una deosebită. Am simțit de fiecare dată o emoție rară.

Îmi rămân în minte parada portului popular, felul în care au cântat în 2008 Furdui Iancu, Bocșa și Fulea – „Noi suntem români”, tulnicăresele și tot ce înseamnă 1 decembrie.

Acum, la aproape 31 de ani, îmi doresc să rămân la fel de curat sufletește ca acel copil, care în 1996 se strecura în mulțime curios să vadă ce înseamnă un astfel de eveniment. Implicit mă gândesc, de mult timp, ce dar pot să fac la rândul meu României, iubita țară pe care o vom sărbători în curând.

 

București, 28 noiembrie 2011

Tristețea face parte din viață…

27 noiembrie 2011

Fugim de tristețe. Pare scopul vieții noastre. Vedem însă bine că din când în când ni se întâmplă să ne întâlnim cu ea. Dăm dimensiuni apocaliptice acelei perioade și căutăm să o depășim cât mai repede și din păcate, cu orice mijloace.

Spun din păcate pentru că, a încerca să depășești tristețea cu orice mijloace poate fi un lucru extrem de periculos.

Trec peste exemplele cele mai simple, cu băutură, droguri sau antidepresivele care ar putea părea soluții de moment pentru depășirea unor stări proaste. Este cert falimentul unor astfel de măsuri și cei care le adoptă ar trebui să ia în calcul că răspunsul față de nefericire se află tocmai în mintea lor.

Sunt de acord însă că acest proces este unul anevoios. Nu-i ușor să te lupți cu mintea ta. Ea este de departe cel mai redutabil adversar pe care îl poți întâlni atunci când, captiv unor contradicții, persiști într-o greșeală. Mintea are această capacitate de a “striga” și a te face atent.

Tristețea este până la urmă un sentiment. El evoluează odată cu omul. Când ești copil te întristezi repede și datorită unor lucruri mici. Când ești adolescent, te întristezi la ideea că fata pe care o iubești ar putea să plece la facultate în alt oraș, căzând în brațele unui necunoscut. Sau mai simplu, te întristezi pentru că ți s-a părut că ea a fost mai distantă astăzi decât ieri.

Când te afli în floarea tinereții, te întristezi că nu mai ai atâta libertate sau contexte potrivite. Ajuns la maturitate, te întristează neajunsurile și grija zilei de mâine. La bătrânețe sumbrele perspective ale puținilor ani rămași, singurătatea și lipsurile, sunt motivele unei tristeți apăsătoare.

Cea mai accentuată tristețe rămâne însă aceea a suferinței în iubire. Sentimentul că un om pe care l-ai iubit dispare din viața ta, lăsându-ți tezaurul și implicit povara unor amintiri, este înfiorător. Numai cine a iubit și a pierdut poate înțelege acestea. Cei care au fost sfâșiați de hologramele persoanei iubite, pot înțelege durerea care-i încearcă pe îndrăgostiți atunci când visul lor ia sfârșit.

Dragostea nu are vârstă. Paradoxal, de frica tristeții, noi oamenii ducem pe parcursul întregii vieți lupta de a deveni mai insensibili. Ne oprimăm sentimente, evităm să ne deschidem sufletele și căutăm să purtăm felurite măști.

 De foarte multe ori gândurile și suferințele ne împing și la frici care se găsesc în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Cum ar fi, spre exemplu, frica de faptul că ulterior nouă, partenerul va fi mai fericit în brațele altcuiva, iar noi vom rămâne singuri și nefericiți. Sub acest aspect, caut să privesc și din celălalt unghi, despre care am vorbit mai devreme și anume că tristețea nu trebuie evitată cu orice mijloace. Frica de singurătate poate induce această stare, de a căuta să fugi de tristețe cu orice preț. Abia aici se naște compromisul, care poate fi considerat factor declanșator al unei perioade de nefericire.  

Ni se spune mereu că viața este formată din compromisuri. Să stea oare la baza vieții această rece măsură prin care cădem de acord în baza unor cedări reciproce? Ce am putea ceda din sufletul și crezul nostru atunci când iubim și ce am putea primi în schimb “în oglindă” pentru ca lucrurile să meargă? Mă refer doar la aspectele de ordin sufletesc. În rest știu și văd câte compromisuri trebuie făcute pentru ca un cuplu să reziste.  

Întorcându-mă la tristețe, ca sentiment care face parte din viață, pledez pentru a nu o privi în tragic, tocmai pentru că este un sentiment similar bucuriei și implicit are aceiași caracteristică – e trecătoare. Ce-i drept, revine.

Mulți cred că tristețea se rezolvă dându-i amical o palmă peste umăr celui în cauză și spunându-i: „haide, nu le mai pune atât la suflet!”. Știm bine cu toții că nu este așa de simplu, mai ales când ai investit sentimente într-un om iar speranțele tale se năruiesc. Dacă ar fi să ilustrez, aș desena sentimentele ca pe un abur pe care sufletul îl degajă, numai în anumite condiții și cu un anumit consum care nu se mai reface niciodată.

Suferințele sufletești înseamnă și o întărire a sufletului dar implicit și o șubrezire a lui. Întărire pentru că experiența acumulată și faptul că-ți temperezi entuziasmul ținând cont de potențialul eșec. Iar șubrezire pentru că orice rană în suflet însemnă o cicatrice care nu se va mai vindeca niciodată.

Tristețea face parte din viață și beneficiază de aceleași drepturi de care beneficiază și bucuria. Noi le trăim alternativ, mereu cu speranța că va veni o vreme când prima va dispărea aproape total. Se poate să vină o vreme mai senină, dar triști vom fi atâta timp cât vom avea așteptări, iar așteptări vom avea atâta timp cât vom trăi.

 

 

București, 27 noiembrie 2011

http://www.youtube.com/watch?v=3jA05LkhKFw

4 noiembrie 2011

27 noiembrie 2011

27 noiembrie 2011

Mortua est!

24 noiembrie 2011

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Mihai Eminescu

Sisifica resemnare

22 noiembrie 2011

Volumul „Sisifica resemnare” se gaseste acum si in pagini.

Spitalul de „polarizare”

19 noiembrie 2011

Sunt la spitalul de „polarizare”
Aici sunt internati deopotriva
Si scriitori si cersetori,
Aici mananca cot la cot
Cel ce „lucreaza” cu scuipat
Cu cel care destine a salvat
Aici cam toti primesc vorbe vulgare
Caci nimeni n-are autoritate-n pijamale

Sunt la spitalul care are-n curte
BMW-uri si bilete rupte…

19.11.2011

Generatia lui „este rusine” mutileaza adolescenti

19 noiembrie 2011

Nu intotdeauna cine iti da un sfat este de buna credinta. Apoi mai este un lucru, se poate sa fie de buna credinta dar sa nu aiba dreptate. Asta li se cam intampla parintilor.
Parintii raman cel mai puternic exemplu de oameni bine intentionati care pot gresi. Fie ca vremurile le-au luat-o inainte, fie ca nu stiu pur si simplu cum sa gestioneze o problema cu care noi ne confruntam. Cand le solicitam ajutorul, o facem de regula convinsi ca ei detin raspunsul potrivit. Asa ne-am obisnuit din copilarie. Firesc ar fi ca ajunsi la maturitate, sa le cerem o parere si nu o solutie, pentru ca experienta lor de viata ramane de netagaduit. Cu toate acestea, nu inseamna ca experienta de viata a unui adult este neaparat mai mare decat a unui tanar.
Un alt aspect care ma preocupa este cel al modelului. De multe ori se intampla sa imprumutam mental un model de reusita in cuplu sau intr-un domeniu, fara a sti ce sta la baza lui.
Foarte multi oameni au tendinta sa-si justifice viata ascunzand multe din tarele ei. Sunt multi oameni care pe parcursul anilor de casnicie au fost chinuiti de o comunicare deficitara si de alte incompatibilitati care s-au adancit tocmai pentru ca s-au evitat a fi discutate tocmai lucrurile importante. Aceste blocaje au dus la si mai multa suferinta. Copiii lor au crescut si s-au format in acest mediu precar. Modelul lor a fost unul gresit, iar adolescenta si tineretea i-au pus in fata unor probleme aproape imposibil de gestionat.
Daca parintii ar fi comunicat mai bine, cu siguranta si copiii ar fi avut o alta deschidere si mai ales curajul de a avea initiative si a lua decizii. In lipsa acestui mediu favorabil, ei s-au cantonat in a hotari lucruri minore daramite decizii importante sau au cerut sfatul parintilor, nu neaparat pentru ca le considerau opinia mai buna, ci pentru a nu-si asuma o decizie personala. Frica de esec i-a facut sa-si piarda increderea in ei, sa fie nesociabili sau sociabili pana la un punct.
Imi aduc aminte de fricile unui foarte bun prieten, de a veni cand eram liceeni la munte cu noi. Inventa tot felul de motive, se dadea bolnav, ne spunea ca nu ii place muntele. Tineam la el enorm, il consider si astazi unul din cei mai sufletisti si curati oameni pe care i-am cunoscut. Imi doream sa vina cu noi, caci era principalul om caruia imi placea sa ma confesez. Aveam incredere ca ceea ce-i spun ramane intre noi, dar mai mult decat atat, stiam ca raspunsurile lui sunt sincere.
Intr-o zi am aflat taina inhibitiei lui. Ateptandu-l cu mai multi prieteni in fata casei, s-a intamplat sa apara tatal sau. L-am salutat cordial si i-am spus ca am venit sa-i luam fiul, deja in varsta de 19 ani sa-l ducem la cabana pe Raul Mic. Tata-l sau m-a lasat mut de uimire cand a spus: „Dece il tot chemati cu voi? Voi aveti bani, el nu are bani?”.
Am simtit ca pentru prima data cineva ma izbeste fara sa-si dea seama cu un cnut peste suflet. Cum adica? Toti eram de aclasi nivel social. Paintii nostri munceau in uzina la Cugir. Chiar daca ar fi fost altfel, tot nu s-ar fi pus problema. Cu totii stiam ce inseamna sa n-ai. Un weekend la munte, la 9 km de Cugir, credeam ca ni se cuvine, in lipsa vacantelor la mare, nu mai vorbesc de cele in strainatate.
Prietenul meu a lasat privirea in pamant, rusinat mai mult ca i-am aflat taina refuzurilor. Copil cuminte fiind, nu si-a infruntat niciodata tatal. Cel mult a marait firav dupa ce s-a intors cu spatele.
I-am infruntat tatal. L-am intrebat pe loc ce criterii de evaluare ia in calcul cand spune ca noi ceilalti avem bani. I-am facut un istoric al veniturilor si cheltuielilor familiei mele. L-am rugat si pe el sa faca la fel. Nu ne diferentiau nici macar 100 de lei. Apoi i-am spus ca are aceasta opinie deformata doar pentru ca numele tatalui meu era cunoscut in oras. I-am explicat ca a fi cunoscut nu inseamna ca esti si bogat. I-am dat si cateva exemple de bogati si i-am spus ce criterii sa urmareasca. Am castigat confruntarea fara sa fiu bucuros. Stiam ca este de scurta durata si imi dadeam bine seama ca prietenul meu se va intoarce tot in acel mediu.
Astazi, prietenul meu locuieste tot cu parintii. Acestia se intreaba mereu de ce este tot singur, de ce nu socializeaza, de ce nu se insoara?
Mai are rost sa insir concluziile? Sa reiau argumentatia prin care sa arat ca oprimandu-i toate deciziile, inhibandu-l si timorandu-l, l-au facut sa nu mai aiba incredere deloc in el. Singurul sentiment pe care il am este de tristete.
Sexul este un tabu pe meleagurile noastre. Parintii, mama in rlatia cu fiica, tatal in relatia cu fiul nu comunica. Ii lasa sa descopere singuri acest univers plin de capcane. Dar nu este o strategie de a-i invata sa se descurce. Le este rusine, dragii de ei…
Pe langa toate acetea, ii mai si verifica, sa vada daca nu cumva o iau pe drumul gresit si fac sex. Atitudinea lor sobra, cu expresia „nu-i momentul acum” mereu pregatita, este lamentabila, in conditiile in care nu au oferit un minim de cunoastere propriilor copii.
Aici se produce ruptura dupa parerea mea. In adolescenta. Aici parintii isi dau adevaatul examen al capacitatii lor. Asa cum am mai scris, copiii sunt abandonati din punct de vedere al comunicarii tocmai cand incep sa aiba mai mare nevoie de ea. Atunci cand incep sa inteleaga niste lucruri. Dar in generatia lui „este rusine” lucrurile nu stau asa. Multi dintre ei isi lauda si acum copiii prin vecini ca au ajuns mari si ca sunt bine, ca sunt cuminti. Habar nu au insa de adevaratele vieti ale propriilor copii. I-au nascut dar nu ii cunosc nici cat negru sub unghie. Nu le cunosc nici problemele reale si nici adevarata fibra sufleteasca. Cunosc doar niste reusite, servite de copii in sila, pentru ca stiu ca asta ii incalzeste.
Sunt aproape sigur ca multi copii pleaca din orasele lor, nu atat din cauza starii economice cat mai ales din cauza falimentului comunicational din familie.

Bucuresti, 18-19 noiembrie 2011