Archive for decembrie 2011

Octogenarul sufletesc

28 decembrie 2011

Mă simt un octogenar sufletesc
Rătăcesc printr-un spital, abătut,
E o maternitate, unde aştept
Căci tu, încă nu te-ai născut

Iat-o domnule Octogenar!
Îmi spune un doctor, fără frică
Luaţi-o în braţe şi vorbiţi-i,
Iar ea o să vă contrazică!

S-o creşti cu drag, tătăiţă!
S-o faci perfectă pentru societate!
Iar adolescenţii maturităţii
Cu drag, pe spate te vor bate…

Da, mă vor bate, recunosc
Şi într-un fel, prin asta îmi vor mulţumi
Însă mereu ea le va spune,
Primul a fost octogenar, copii

Reclame

Ultimei

27 decembrie 2011

Cu cât în viaţă am înaintat,
În trecerea-mi subtilă,
În drumul aspru, spre a deveni bărbat,
Tot mai frumoase au fost ele, am observat

În trecerea spre-a deveni bărbat,
La întâlnirile cu mine,
Cămăşi de noapte frumuseţea a purtat,
Cu falduri cristaline…

Doamne, ajută-mă şi ai milă…

27 decembrie 2011

Când eşti apăsat de gânduri, energia se scurge din tine ca sângele dintr-un rănit grav. Ţi se pare că nu se întrezăreşte o rezolvare a problemelor tale, despre care oricum ţi-e frică să vorbeşti. Ţi-e frică sau nu ştii ce să spui. Nu poţi intui care este provenienţa reală a stării tale proste. În subconştient se duce o luptă aprigă între tine şi tine, în timp ce un al treilea-ţi „eu” asistă la acest duel al argumentelor „pro” şi „contra” al situaţiei în care te afli. Nu ştii dacă te minţi din nou sau dacă ceea ce trăieşti este o stare care apare sau dispare. Nu ştii dacă se datorează cuiva sau dacă eşti singurul responsabil pentru ea, ştii doar că vrei să scapi. Un suflet îmbâcsit sau împuţi de-a dreptul, se cere aerisit, dar nu ştii cum să îi deschizi ferestrele. Cauţi cu disperare o soluţie şi nu numai că nu poate să ţi-o ofere nimeni, dar parcă toţi vorbesc limbi diferite. Încerci să te înţelegi prin semne, dar în lumea ta, semnele sunt şi ele diferite de semnele pe care ceilalţi le ştiu. Provoci întâlniri cu oamenii care ţi-ar putea oferi o soluţie sau pe cei de care te leagă gânduri şi fapte, însă este imposibil de descoperit rezolvarea. Din tine urlă un gând că rezolvarea stă numai în tine. Conştiinţa se uită în spate, în stânga şi în dreapta, întrebând unde şi cine a vorbit. Care soluţie, care rezolvare? Vrei măcar, asemenea unui părinte care şi-a pierdut copilul ucis, să ştii cine a fost de vină. Te-ar mulţumi numai gândul că vei descoperii cine a fost vinovatul, nu şi dacă acesta va fi pedepsit. Asta nu mai contează. Conştiinţa vinovatului, pedepsit la propriu sau nu, de societate, va începe să-l dizolve picătură cu picătură, până îl va ucide. Va deveni un cadavru mergător, lipsit de însufleţire. Când ai o problemă, cel mai uşor lucru din lume este să pui verdicte. Este foarte uşor să dai vina şi să cauţi acel om sau acel context care ţi-a creat problema. Dar apoi, propriul tău verdict începe să se clatine şi să cadă, spre deznădejdea ta. Te enervează şi îţi enervezi prietenii. Ar vrea să te ajute, dar nu au cum, căci ajungi să-i ridiculizezi cu preocuparea ta pentru miezu-ţi bolnav al sufletului. Netrăind stări de o asemenea intensitate, aceştia caută în mintea lor, când le-a fost cel mai greu în viaţă, numai să te poată consola un pic. Orice problemă pe care au avut-o pare ridicolă pe lângă starea ta de măcinare şi chiar te amuză cât de simplu putea fi rezolvată problema lor. Nimic nu se compară cu ciroza ta sufletească. Nimic nu este mai grav decât gândul apăsător care nu îţi dă pace dar pentru care nu ai o soluţie, pentru că nu poţi să-i identifici cauza. Te gândeşti obsesiv atât la medicină cât şi la religie. Într-una din ele trebuie să se găsească rezolvarea problemelor tale. Dacă ai ceva la glanda tiroidă care îţi declanşează această stare de nelinişte pe care tu vrei să o îngropi? Dacă această stare de nelinişte nu se vrea a fi îngropată, căci ea singură tocmai s-a dezgropat pentru a se arăta, iar tu mai mult o provoci, încercând să o astupi la loc? Dacă această stare este o boală care este dispusă să iasă prin piele, numai să se arate? Atunci, te simţi obligat să o primeşti cum se cuvine şi să o pui cu tine la masă. Să stai de vorbă cu ea şi să vezi de ce a venit şi ce pofteşte. Cealaltă soluţie poate fi religia. Întotdeauna omul a fugit, mai ales la greu, spre religie. A fost locul unde nimeni nu i-a pus diagnostice, ca în medicină. Omul a fost înţeles, indiferent ce problemă a avut şi singurul sfat, dincolo de câteva proceduri care converg, a fost să se roage. Dar cum, când sunt atât de mulţi oameni care nu ştiu să se roage, care nu au habar să se roage? Obişnuiţi cu soluţii rapide, mici creatori în felul lor, oamenii sunt nerăbdători să vadă rezolvări imediate. Vor minuni, care chiar dacă există, nu vor să se arate tocmai pentru că oamenii, în bunul lor obicei le-ar banaliza. Ar ajunge să le considere ceva normal şi le-ar desconsidera, cerând altele şi mai mari. Oamenii au arătat-o de nenumărate ori că nu au simţul măsurii şi au o pornire, o înclinaţie în a supralicita tot ce îi înconjoară. Religia este o puternică alternativă în raport cu curgerea cotidiană a vieţii. Ele nu sunt paralele, se intercalează, dar asta numai dacă doreşte persoana în cauză. Nu întâmplător, alături de muzică, natură şi lectură, rugăciunea este considerată cea mai mare formă de terapie sufletească. Ea înseamnă însăşi comunicarea cu Dumnezeu, cu creatorul care stă la baza tuturor lucrurilor. Supăraţi însă că Acesta nu ni se arată pe cât de des vrem, că nu se ieftineşte în ochii noştri, începem să-i punem la îndoială existenţa, „da de, da de” îl provocăm să se arate şi chiar să ne îndeplinească dorinţe. Începem să întrebăm retoric şi superiori: „ieri a murit un copil de leucemie, unde a fost Dumnezeu? Cu ce a greşit copilul acela?” . Şi apoi, lăsând câteva momente de tăcere, uitându-ne împrejur, începem să folosim tăcerea apăsătoare drept argument în favoarea spuselor noastre. Aceştia suntem noi oamenii, jucării revoltate sau supuse, care, deşi am fost făcuţi pentru a zâmbi, ne încruntăm, deşi am fost făcuţi pentru a iubi, urâm, ca alternativă la lipsa de iubire a altora şi deşi am fost făcuţi ca să iertăm, căutăm soluţii pentru răzbunare. Din ce în ce mai eficiente şi dacă se poate, ca cel pe care ne răzbunăm, nu să ia o lecţie, ci să nu-şi mai revină niciodată, ar fi perfect. Când dăm personal de greu şi de nişte banale gânduri apăsătoare, de frici şi de nelinişte, punem prefixul: „Doamne, ajută-mă şi ai milă!” 27 decembrie 2011

Raport privind realizarea unei hărţi sufleteşti

25 decembrie 2011

Se apropie finalul de an. O tăcere îmbrăcată în alb se va aşterne în curând peste zilele şi orele lui. Secunde şi minute vor sta de acum înghesuite în borcanele timpului şi îşi vor dormi somnul, încărcate de amintiri. Fiecare îşi va ţine minte fapta pe care a măsurat-o, întocmai cum aceasta s-a petrecut.

Străzile satelor şi oraşelor vor însoţi trupuri, fără de răgazul vreunei vacanţe sau alinări. Le vor măsura lung cu ochi nevăzuţi şi vor căuta să se bucure de paşii lor.
Drumuri şi drumuri, mereu măsurate, mereu cântărite şi mereu reluate, asemenea unui spectacol jucat pentru spectatori diferiţi.

Durerile sufletului se vor ghemui în colţul lor şi vor căuta să nu atragă atenţia asupra lor. Fricile le vor sta alături şi vor căuta consolare.

Stoluri de gânduri îşi vor căuta loc pe acoperişul unor noi idei. Speranţele vor încerca să spargă găoace amare.

Privirile vor căuta alte priviri şi întâlnindu-se îşi vor schimba din lumina sau din întunericul lor. Din spate, memoria va sorbi însetată noi imagini, fără să le aleagă, răsfoindu-le mai apoi, atât pe cele care au încântat-o, cât şi pe cele care au supărat-o. Ca un bun tovarăş, sufletul îi va împărtăşii care dintre ele îi plac şi care nu.

Unele voci vor răzbate în continuare pe străzi, altele vor tăcea pentru totdeauna. Primele îşi vor face loc cu ajutorul zicerilor, în tăcerea tot mai albă. Vor căuta să o ucidă, asemenea unui cântec de tren, a cărui vagoane par cuvintele unei singure propoziţii.

Unele din dezamăgirile de peste an vor sta răpuse într-un cimitir al uitării, altele vor umbla vii pe coridoarele inimii. Şi unele şi celelalte au încercat să ţese pânza de păianjen a deznădejdii peste sufletele de mătase albastră.
Nopţile care au trecut vor face loc altor nopţi, care vor aduce cu ele ploi de vise.

În tot acest spectacol, oamenii. Unii vor căuta fericirea, alţii vor dori să o păstreze. Alţii vor vrea să uite ce a fost rău, în timp ce alţii vor ignora grădinile parfumate ale unor împliniri. Vor trece prin ele dar nu le vor vedea, vor fi mângâiaţi de parfumul unor flori, dar nu îl vor simţii.

Aroma picurilor dulci de ploaie va potoli setea pământului, care va naşte în primăvară ghiocei înlăcrimaţi.

Pe feţele unor oameni se vor cuibări surâsuri trandafirii, în timp ce riduri ca nişte şanţuri vor fi săpate pe frunţile cu broboane ale altora. Fiecare se va comporta de cum îi va şopti sufletul. Unii se vor încăpăţâna şi vor căuta să mimeze o altă realitate, căutând să fugă pe lângă singura care există, de frica unor dureri. Se vor acoperi de ridicol în încercarea de a escalada zidul de granit al evidenţelor, pe care sunt ancorate scări din fire de păpădie.

O dungă de soare va rătăci pe obrajii unor fete aflate în căutarea iubirii. Unele se vor feri, altele vor deschide ochii larg, bucurându-se. Cele care se vor feri, o vor face pentru că aşteptau nu o dungă, ci un buchet, o avalanşă de raze de soare, convinse că acestea vor veni într-o zi. Cele care se vor bucura de un fir, o vor face pentru că vor fi conştiente că prin simbolistica ei, raza poate ascunde un ocean de lumină.

Iarba unor parcuri, încă sămânţă, încă pământ, va trăi şi ea cu speranţa razelor moi de lumină şi a mărturiilor. Paşii discreţi ai unor îndrăgostiţi cu capul în nori, vor fi legătura ei cu cerul. Mătasea ei va fi covorul pe care se vor scutura florile unor pomi de mai. Verdele ei va cunoaşte admiraţia şi dispreţul, gingăşia şi prihana.

Pe străzi, oameni orbi vor mişuna în căutare de oglinzi. Unii vor înţelege până la urmă că dimensiunea lor sufletească, chipul lor holografic va fi reflectat undeva în interiorul lor şi nu în afară. Alţii vor căuta cu disperare proiecţia propriei imagini şi vor dori să o arate lumii aşa cum cred ei. Unora, viaţa le va reda lumina ochilor minţii, în timp ce altora le va scoate în cale nesfârşiţi pereţi de labirint. Primilor le va îngădui pentru că au îndrăznit să creadă, în timp ce celorlalţi le va menţine orbirea pentru că s-au încăpăţânat să se încreadă.

Cei care vor avea curajul să pună la îndoială simplitatea unor adevăruri, contrapunându-le hiperbole neargumentate, vor rătăci până ce vor afla singuri calea spre adevăr. Adevărul va fi întrupat în linişte sufletească şi echilibru. Ţinând cont de aceste repere vor putea să aibă o dimensiune a stării lor interioare şi a locului în care se află.

Cei care vor dori putere, vor avea uimirea să descopere că pârghiile acesteia constau în cu totul alte lucruri, altele decât cele pe care le ştiau. De cele mai multe ori puterea este întrupată în încrederea în forţele proprii. Mulţi au crezut că ea are alte caracteristici, mai oţelite şi mai înspăimântătoare. Când colo, puterea s-a dovedit a fi discretă şi delicată.

Cei care vor iubi, vor fi nevoiţi să iubească şi să-şi mărturisească iubirea. Mărturisirea iubirii le va aduce şi mai multă iubire.
În ansamblul ei, iubirea erotică va putea fi ocrotită dacă va fi mărginită de iubirea faţă de oameni.

Apărarea iubirii erotice va fi împlinită dacă mediul şi felul de a fi a celui care o doreşte, va fi unul de iubire şi de sinceritate.

Sinceritate? Da, sinceritate! Chiar dacă de multe ori asupra celui care îndrăzneşte să apuce acest sceptru orbitor, viaţa revarsă norii negri ai stupefacţiei şi ai negării.

Într-o lume cu mulţi oameni rătăciţi şi fără identitate, se cer făuritori de hărţi şi schiţe sufleteşti…

Cugir, 24 decembrie 2011

Paşi înapoi

23 decembrie 2011

În drumul prin viaţă,
Al căutării prin noi,
Ca să mergi înainte
Musai să faci şi paşi înapoi

Paşi înapoi, mulţi paşi înapoi
Într-un dans al dorinţei
De-a rămâne în doi…

23.12. 2011

Orfani de surâsul lui Toto

22 decembrie 2011

Viața e o muncă de Sisif. În vara acestui an, când am publicat ultimul volum de poezii, i-am dat titlul „Sisifica resemnare”. M-am gândit la eroul mitologic, care pedepsit de Zeus, căra mereu un bolovan în spate spre un vârf de munte. Când ajungea sus, bolovanul se rostogolea la vale, făcându-l să o ia de la început. Mereu și mereu la fel.

În dragoste, în viața de zi cu zi, la slujbă, în relația cu ceilalți, întâlnim de foarte multe ori această temă. Ne dorim ca lucrurile să fie cumva, dar ele își urmează cursul, iar noi, cu încăpățânare, o luăm de la început, Le reașezăm, le punem în ordinea în care vrem noi să fie și apoi, le modificăm din nou, crezând că până la urmă vor rămâne cum ne dorim…

Mi se pare potrivit să încep scurta mea scriere despre Toto, cu o poveste.

Două lucruri mă leagă determinant de el. Primul s-a petrecut în vara acestui an, iar cel de-al doilea, în 2005.

Nu mai știu dacă era iulie sau august, când am fost cu Radu la „Retro” să bem un pahar cu vin. O împrejurare a făcut ca un ospătar să ne supere. Imediat, a apărut ca din pământ, Toto. A analizat ce se întâmplă, doar din limbajul nostru nonverbal și apoi din scurtele replici. Ne-a dat dreptate și apoi, cu un surâs de om care a plecat de jos și intuind de ce ne-a supărat presupusul ospătar, ne-a invitat la el la masă. Vroia să repare greșeala angajatului său. Era și un bun prilej de apropiere între noi, pentru că, deși ne știam de ani buni, n-am stat niciodată la un pahar.

         Cele patruzeci de minute petrecute împreună cu el, au fost un mare câștig. Am tăcut și am ascultat, căci Toto avea multe de spus. A pornit de la covrigii pe care îi vindea în cețoasele începuturi de viață și de repetatele tentative de a fugi în Germania, în debutul anilor 90. Totul era o poveste, în care eroul ei, Toto, era lovit și o lua de la capăt, era dat înapoi, dar el se ridica și își continua drumul, fără să-i pese de greutăți, mereu cu sentimentul că într-o zi va reuși.

         După ce l-am ascultat, am plecat acasă zâmbind. A zâmbit și el, mulțumit că a reparat greșeala mai tânărului său angajat, dar mai ales, pentru că îi plăcuse să istorisească niște lucruri determinante ale vieții sale, lucruri prin care dacă nu ar fi trecut, nu ar fi ajuns ce era.

         A doua scurtă poveste care mă leagă de el, este din anul 2005. Pe atunci îmi făcusem un solar la țară, pentru a începe o afacere cu legume. La prima ploaie puternică, solarul meu s-a prăbușit sub greutatea apei care s-a strâns pe el.

Îl făcusem greșit, convins fiind că nu va reține apă. Soarele însă a modelat nailonul și i-a făcut „burți”. Picăturile de ploaie s-au strâns și sub greutatea apei, construcția și visul meu, s-au prăbușit.

Când m-am dus într-o sâmbătă să seamăn castraveții, solarul stătea „răpus” asemenea unei idei. Am plâns în hohote. Nu îmi venea să cred că ceva, la care am muncit atâta și în care pusesem mult suflet, era una cu pământul. Țevile, nailonul, sârmele, totul fusese cumpărat nou nouț din banii ăia pe care îi primim ca sprijin tradițional de la prieteni, cunoscuți și familie, pentru a putea începe viața.

Am luat-o de la capăt și am reconstruit solarul. De data aceasta mai bine și mai decis să-l fac să reziste. În scurt timp, solarul era pus pe picioare și castraveții erau semănați. Nu mă mai temeam că se va prăbuși.

Vara, culegeam primele roade. Sar peste multele etape cu greutăți și piedici și ajung la momentul în care nemaiavând unde să dau castraveții, căci piața îi lua la sub-preț, am venit la Cugir.

L-am contactat pe Toto care avea aprozar. Mi-a cumpărat castraveții dându-mi banii pe loc. A fost mană cerească, pentru că abia mai avusesem bani de benzină. Mai mult decât atât, mi-a propus o colaborare pe termen lung. L-am întrebat de câte kilograme are nevoie și mi-a răspuns că are nevoie și de 1 tonă periodic.  Eu, care îi adusesem aproape 100 de kilograme(și mi s-a părut mult) am pufnit în râs. El mă privea surâzător, dar nu simțeam că mă ia la mișto sau că mă subestimează. Vorbea serios despre o afacere.

Anii au trecut. Eu am abandonat activitatea mea auxiliară. Am întâlnit alte piedici și am construit alte lucruri. Unele s-au prăbușit, altele nu.

Pentru Toto a fost la fel. Mereu și mereu a căutat soluția cea mai bună. Mereu și mereu ajutat de jumătatea sa, reinvestea câștigul pentru a mări performanța. Chiar asta îmi mărturisea acum doi ani când a deschis „Retro”.  Îmi spusese că vrea mereu să aducă ceva nou și că în afaceri succesul constă în a băga din banii pe care-i câștigi în dezvoltarea afacerii.

Așa este în toate, mi-am spus atunci în gând. Trebuie să cauți ca succesul pe care l-ai avut, să fie pus în slujba unui nou proiect care îl continuă pe cel vechi. Dacă nu faci asta, riști să te împotmolești,captiv unor încercări.

N-am vrut să scriu despre Toto un eseu plângăcios. Ar fi dat din mână cu gestu-i caracteristic și ar fi surâs. Surâsul său l-a făcut să fie un om fără dușmani.

Am vrut să scriu despre el ca despre un cugirean puternic. Un exemplu pentru ceilalți cugireni prin ambiția sa. Această ambiție l-a făcut să reușească și i-a dat puterea să fie un model.

A ridicat mereu ștacheta, iar cei care fac acest lucru, sunt opriți adesea într-un mod violent de viață. Nu știm care sunt adevăratele rațiuni. Ce putem însă ști sigur este ceea ce am văzut. Că în viață, dacă te ții de un vis, el se poate îndeplini. Dacă ai un proiect, el se poate realiza. Dacă lupți pentru ceea ce dorești, imposibil să nu se îndeplinească.

Scrierea mea parcă n-are încheiere. Fragmentele ei parcă nu se leagă în totalitate. Acest lucru se întâmplă poate și pentru că e prea devreme să pot să încheg ceva. E prea devreme? Mai există devreme pentru ceva? De ani buni, aflăm că e prea târziu, mereu este prea târziu pentru oameni și fapte.

Adio, Toto! Sunt sigur că ne-ai fost luat din dorința lui Dumnezeu de a organiza mai bine Cerul. Nu-mi pot imagina altă discuție acum, acolo sus decât pe Dumnezeu, spunând: „privește în jos, uită-te cât au ținut la tine!” iar pe Toto surâzând și spunând timid: „nu m-am așteptat să fie chiar așa, mă duc că am treabă…

București, 22 decembrie 2011

 http://www.youtube.com/watch?v=skk9vfoUJXc

Rastel cu arme pentru lupta cu răii acestei lumi :))

20 decembrie 2011

Peisaj cu „sărbători fericite” și oameni călcându-se în picioare

20 decembrie 2011

„Sărbători fericite!”,  „Un an mai bun!”, „Sărbători fericite, dacă nu ne mai vedem!”, răsună în aceste zile din multe piepturi. Oamenii sunt mai buni cu cei din jurul lor sau sunt mai buni fiecare cu ei înșiși?

Este o formă de primenire a anului sau este o stare de euforie, pe care fiecare o trăiește cu gândul la liniștitoarea perioadă din ajunul Crăciunului, până după Revelion.

De ce suntem mai buni doar când anticipăm o perioadă mai liniștită pentru noi înșine? De ce nu căutăm să fim mai buni, în general?

Dacă treci prin magazine, vezi ochi care licăre de bucurie la vederea micilor cadouri. Acest lucru generează pentru moment bunătate și îngăduință. Oferi bunătate condiționat, doar pentru că ți s-a întâmplat ție sau anticipezi că ți se va întâmpla.

Suntem deficitari la comunicare. Dacă cineva greșește ceva, ne răstim sau îl ignorăm, îl înjurăm sau ne uităm urât. Nu mai avem forța să explicăm cuiva de ce un anumit lucru nu e bine . Generăm răutate și ea se perpetuează asemenea apelor revărsate care nu mai pot fi oprite.

Câteva zile la rând, televiziunile au prezentat cazul oamenilor de la Galați, care s-au călcat la propriu în picioare pentru o porție a câte două sarmale de post. Când am auzit știrea, am crezut că este o figură de stil, dar când m-am uitat, am observat că era de fapt o reală descriere de la fața locului.

Nu-i consider vinovați pe bieții bătrâni. Ei au avut misiunea să fie expresia unui mod de a fi al neamului nostru în acest moment. Să vedeți câți oameni se calcă în picioare zi de zi, mai abitir ca acei bătrâni, nu pentru două sarmale, ci pentru nimic.

Unii oameni se calcă în picioare la coadă la plătit întreținerea. Nu li se dă, ci li se ia. De ce se calcă în picioare?

Alți oameni se calcă zilnic în picioare din punct de vedere sufletesc, fie că sunt colegi sau tată cu fiu, mamă cu fiică, soț cu soție, frate cu frate. Sunt incapabili să găsească o altă soluție, aceea de ași transmite gândurile, intențiile și de a căuta să le afle pe a celuilalt, pentru a găsi un mod convenabil de relaționare și conviețuire.

Oamenii de la Galați nu au avut soluții. S-au strivit unul pe celălalt pe principiul dominoului. Primul om flămând care nu a mai avut răbdare, i-a doborât pe toți ceilalți, după cum, tot acel prim om, i-ar fi putut salva, înfrânându-și pofta.

Oricare dintre ei a avut șansa de a fi primul om sau oricare a avut șansa salvatorului. Cred că la aceasta se referă mesajul creștin când ne vorbește de puterea individului de a ierta și a iubi. Creștinismul ne ia pe fiecare individual, acest lucru fiindu-ne relevat de Isus, care a lăsat turma pentru a merge să salveze o singură oaie sau care și-a rupt din timpul alocat unor întâlniri mai largi, pentru a trata cazuri individuale și aparent nesemnificative.

Dacă stăm să analizăm puțin modul de a comunica al Mântuitorului, vom descoperi că a preferat să propage un mesaj individual, de la om la om.

Televiziunile de știri s-au aruncat flămânde pe rating. Golănia lor nu a constat în relatarea în sine a faptului că unii oameni se calcă efectiv în picioare pentru o porție de sarmale. Golănia și mârșăvia lor este pusă în practică prin intermediul unor domni în costume, parfumați și aranjați, numiți directori de programe, care se duc cu pixul și cu agenda la patronul de televiziune și întreabă: cum vreți să mai manipulăm azi?

Patronul, scărpinându-se în chelie, cu aer de om deștept și îngăduitor, le spune să caute soluții, pentru a lovi într-o anumită persoană, spre a-și atinge interesele.

Chiar dacă nu se calcă în picioare pentru sarmale de post, la propriu, patronul de trust media, se calcă într-un mod mult mai josnic în picioare pentru fiecare fărâmă de putere. Deși are multă, vrea și mai multă, mascând această dorință sub forma grijii față de oameni.

Pe coloana nevoilor, oamenii de la Galați, au fost actori de școală primară. Ei au jucat piesa de teatru „Sarmale de post gratis” . Spectatorii, adică noi, au râs și totuși au fost oripilați de ceea ce au văzut. Pe coloană în sus, alți oameni, joacă alte piese de teatru, cu un grad mai ridicat de prefăcătorie. La nivel de gimnaziu unii joacă piesa „Falsă prietenie și amabilitate între colegi”, la nivel de liceu se joacă: „Ipocrizie în familie” și tot așa până la nivel de Academie de Teatru și Film, unde, în modul cel mai profesionist, unii regizează filme pe bandă rulantă despre grija față de oameni.

Mesajul social a devenit în zilele noastre, cel mai penibil lucru. Este diluat și nimeni nu mai crede în nimic, pentru că unii s-au călcat în picioare, precum cei de la Galați sau cei de la promoțiile la tigăi, să mănânce încrederea oamenilor.

Oamenii au dat încrederea lor. Încrederea se cere a fi oferită, fiind un mod de comunicare și mai ales o necesitate primordială în conviețuire. Când o dai însă unora care nu merită, evident că devii mai circumspect în a o mai acorda.

Atunci apare dilema. Ce faci, te faci mai bun sau te faci mai rău? Dar dacă te faci mai rău, ia în calcul că, asemenea unei ape revărsate, răutatea ta, îi va putea atinge în viitor, chiar pe cei pe care îi iubești.

 

 

București, 20 decembrie 2011

http://www.youtube.com/watch?v=_dpHQKg6dQo

Baroane…

19 decembrie 2011

O melodie la care am plâns

19 decembrie 2011