Archive for ianuarie 2012

Poezia ca formă modernă de rugăciune și vindecare

25 ianuarie 2012

                        Moto: Piară-mi ochii tulburători din cale,

                                  Vino iar în sân, nepăsare tristă;

                                  Ca să pot muri liniștit, pe mine

                                                              Mie redă-mă

                                                      (Odă în metru antic, Mihai Eminescu)

 

 

Noi oamenii punem presiune pe noi înșine. O facem prin intermediul gândurilor, care prin repetabilitate, devin apăsătoare.

Este ușor să cauți a te supune unor teorii pozitiviste. Să gândești în așa fel încât nimic rău să nu te atingă. Este ușor să dai sfaturi, când tu nu știi situația reală din viața celuilalt. Sau poate nu este ușor, ci complicat.

Ajung ușor, ușor să îmi doresc să scriu eseuri și poezii care să se transforme în rugăciuni. Dar într-un alt fel de rugăciuni. Fără cuvinte plictisitoare, fără canoane și bariere, fără prejudecăți.

Dacă ați observat, unii slujitori ai Bisericii, au tendința paternalistă de a spune cum este bine, ignorând unul din daturile importante ale moralei creștine și anume „liberul arbitru”.

Dacă nu faci așa, se va întâmpla asta!” sau „Numai dacă faci așa, se va întâmpla ceva bine!” acest tip de afirmații îi irită pe nehotărâții care caută uneori în cărțile de rugăciuni, o rugăciune cu adevărat liniștitoare.

Așa cum am mai spus-o cândva, rugăciunea este considerată alături de muzică, una din principalele forme de terapie întru vindecarea sufletului. Eu însumi caut să mă rog, mai ales când am un moment pe care simt că nu-l pot depăși ușor. Fuga nu este întotdeauna cea mai bună soluție pentru a scăpa de ceva, ci confruntarea în sine cu respectiva problemă.

Confruntarea ne împinge spre dezvoltarea unor abilități de comunicare eficiente. Este o formă de strategie care ne ajută să ne impunem mesajul fără a căuta să manipulăm. Nu văd în sine rolul manipulării, atunci când este vorba de rezolvarea unor probleme de cuplu.

Pornind de la ultima strofă a capodoperei eminesciene – „Odă în metru antic” și rămas încă cu gândul la o discuție avută azi-dimineață cu un foarte apropiat prieten, caut să aflu, conștient de propria-mi incoerență în mesajul acestei scrieri, de ce nu am face rugăciuni din poeziile cu adevărat valoroase?

Ideea mi-a venit acum, în timp ce scriu, discuția cu prietenul meu, era despre ruși, care au reușit să facă din Dostoievski un brand. Omul drag, se întreba de ce nu am făcut și noi asta din Blaga, de exemplu.

Parcă într-un axis-mundi al ideilor despre valorile neamului, tot azi dimineață, într-o discuție telefonică, un profesor de litere, cu importanță decizională în literatura din Ardeal, îmi spunea că poezia mea „Montparnasse” se află printre cele selectate pentru a apărea într-o prestigioasă revistă de literatură. Lucru care mă onorează, mai ales că în poezie vorbesc despre minunatele noastre meleaguri, cu minunații lor oameni, care însă, prin comportamentul(unora) dintre ei, au făcut ca pentru a le putea aprinde o lumânare lui Cioran sau Eugen Ionesco(u) trebuie să o facem la Montparnasse(cimitirul de lux al cartierului parizian) unde sunt înmormântați cei doi. Acolo, mai adaog eu, tovarăși întru eternitate le sunt Baudelaire şi Sartre.

Dacă avem forța să dăm poeziei valoarea de rugăciune autentică, prin efectul produs, atunci, cu adevărat ea își atinge țelul. Dacă avem, de asemenea forța să nu punem presiune pe sufletele noastre, în a căuta vindecarea imediată, soluția rapidă, atunci putem spune că suntem într-un stadiu de maturitate avansat.

Una dintre problemele pe care le-am întâmpinat și nu cred că am fost singur, a fost acea că, așa cum spunea un alt prieten, căutăm să punem plasturi pe răni deschise și să pretindem vindecarea lor. Nu acoperirea rănii fiind, în sine, soluția ca rana să se vindece. Dar nu este ușor să te dezbraci în fața celorlalți și să le arăți goliciunea sufletului, cu rănile și cicatricele lui. Nu mulți au curajul de a se supune acestei radiografii.

Unul dintre motivele principale este lipsa de încredere în oameni și mai ales în discreția lor. Personal, m-a ferit Dumnezeu de teama de a fi bârfit. Cred că m-am vindecat de acest lucru încă din anii de gimnaziu, când eu, „copilul lui tata”, eram „dezbătut” în onorabilele familii ale unora dintre colegii mei, că iubesc mai mult mingea decât cartea. Implicit notele mele aduceau a „sală de cinematograf”, mai ales la științele exacte. Sunt mândru însă că am luat note bune pentru anumite sclipiri.

Am continuat să scriu pentru că profesoara de limba română, distinsa doamnă Mumătă Veronica, mi-a dat o șansă, pentru că într-o compunere am folosit „șușotitul Mureșului” și „aerul mirosea a fân”.  Eram în clasa a cincea.

Încurajarea doamnei profesoare, că pot scrie în continuare, mi-a dat curajul să scriu.

Nu copiasem expresiile, îmi veniseră natural. Probabil ele or mai fi fost folosite, dar eu le-am scris într-un imbold de a cuprinde cât mai bine peisajul rural de la Rădești.

Pentru a nu prelungi prea mult ideea pe care am dezvoltat-o,vreau să fiu foarte clar. Nu mi-e frică să mă pun rău cu unii capi ai Bisericii, atacând foarte multele rugăciuni plictisitoare și unele, după umila mea părere, chiar inutile. Ci să pledez pentru o simplificare a lor și prin întărirea mesajului creștin, bazat pe realități insurmontabile. Tind să cred că Isus a fost mai concis atunci când a lăsat mesaje pentru noi oamenii. Mie îmi rămân în cap două cuvinte: iertare și iubire.

Sunt mult mai multe, însă. Foarte utile și cu un rol bine determinat.

Pledez și pentru poezia cu rol vindecător. O prietenă, care lucrează și la un radio important din Alba Iulia, a găsit această metodă, de a intercala mesajul poetic cu cel creștin. N-am cuvinte să-i mulțumesc pentru această idee.

Întorcându-mă la curajul de a-ți asuma libertatea, pornit tot de la o discuție avută în cursul zilei de ieri, (iată deja m-a prins miezul nopții în același eseu)  pot spune că, Eminescu surprinde acest aspect într-un mod magic, în multe din poeziile lui.

Deși CTP-ul spunea într-o emisiune prin 2000, contrazicându-l pe Păunescu, că Eminescu nu credea în Dumnezeu. Păunescu, bun cunoscător în opera și viața lui Eminescu, susținea contrariul. Totul pornea de la scrisorile Lui Mihai, către Veronica Micle, apărute în acea perioadă. (Vreau să citesc și eu acea carte, n-am apucat încă să o fac.)

Dar apropo de Veronica Micle, câți știu oare că și ea a fost poetă și că s-a călugărit și apoi sinucis de dorul lui Eminescu?

Știm doar că a fost „una de care poetul era cam obsedat și care-l cam chinuia”. Îmi cer scuze tuturor celor care știau mult mai mult.

Și da, nepăsarea poate fi o formă de vindecare. Asta înseamnă că nepăsarea este o formă de putere, pe care numai Dumnezeu ți-o poate da. Dacă slăbiciunile ne vin din interior, din dorințe, vindecările ne vin din exterior, prin deschiderea sufletului. Uneori, pentru a ne vindeca, poate nepăsarea trebuie să fie mai puternică decât amintirile frumoase. Dar totuși, în opinia lui Eminescu, ea este tristă și aducătoare de moarte. Însă prin ea, se recapătă pe sie însuși, lucru se pare că mult mai important pentru un muritor.

 

 

 

București, 24-25 ianuarie 2012

 

 

Reclame

Nou(Flăcări)

22 ianuarie 2012

Azi totul e proaspăt. Tristețea

Mă doare mai puțin ca-n alt ceas.

Peisajul alb tremură

Ca o mână atinsă în somn.

 

Dar eu mohorăsc peisajul,

Pământul cu flăcări îl junghii.

Da, totul e nou, dar degetele

Au rămas lângă vechile unghii.

 

Zaharia Stancu,

 

 

Am stat o oră să mă gândesc ce a vrut să zică Zaharia Stancu, în ultimele două versuri. Acum, aproape că sunt sigur că se referă la mâna lui, care ține o altă mână(de femeie) dar o face în sufletul lui, în amintire. „Degetele au rămas lângă vechile unghii”. Și iată cum, unghiile unei femei, simbol al feminității pure, sunt puse în valoare într-o poezie…

”Te iubesc-ul” o formă de „diabet” al iubirii?

21 ianuarie 2012

Realitățile vieții mă împing din nou în postura de a vorbi despre clasicul „te iubesc”. Cât de important este acesta într-o relație și unde-și are originea?

Este o simplă afirmație făcută sub impulsul entuziasmului specific începutului de relație? Este o slăbiciune naturală a omului în fața puterii sentimentului, care-l determină să comunice starea pe care o traversează? Este doar un joc de cuvinte spus celui pe care vrei să-l păstrezi lângă tine? Este o formă sinceră de exprimare a unei trăiri pe care dorești să o împărtășești celuilalt? Este singurul mod pe care îl ai la îndemână pentru a-i menține vie încrederea celuilalt în sentimentele tale? Vrei doar să impresionezi sau ți-e frică de faptul că nespunând, celălalt ar putea să creadă că nu-l mai iubești. Să fie oare câte un pic din toate?

Am avut și eu o perioadă în viață când spuneam ușor „te iubesc”. Poate toți am trecut prin asta. Noi considerăm că această afirmație este dovada supremă, bună de arătat celuilalt. Dar, după părerea mea, o declarație nu va fi niciodată o dovadă. Faptul că-ți spun acum că ești cea mai frumoasă de pe pământ, că te iubesc de nu mai pot sau că ești unica fată pentru care am simțit așa ceva, nu mă face mai credibil.

Nu înseamnă însă că nu poate fi adevărat. Poate fi adevărat, dar nu este relevant să folosești această concluzie, cum am numit-o în alt eseu, ca pe o afirmație de zi cu zi. Este ca și cum ai spune dimineața: „ce zi frumoasă am avut azi!” iar cel de lângă tine spune: „așa este, și eu cred că am avut o zi frumoasă!”.

Te „iubesc-ul” poate fi, într-adevăr, și o concluzie pentru un scurt moment sau o confirmare a bucuriei. Ea rezultă mai ales atunci când un fapt frumos, înălțător se încheie. Spre exemplu, ea vine acasă unde știa că o așteaptă multă treabă, iar el, s-a gândit să o menajeze și a făcut el toată treaba. Nu ca pe un favoritism, ci ca pe un impuls al dragostei din el. Văzând aceasta, ea concluzionează: „te iubesc, te iubesc din tot sufletul omule!”. În timp ce el o privește cu drag și se gândește sau chiar îi spune că nu așteaptă nimic în schimb pentru fapta lui. Poate nici măcar acel te iubesc. Cu toate că, spre deosebire de „te iubesc” consider „mulțumesc-ul” unul dintre cele mai importante lucruri, alături de „iartă-mă”, care trebuie spuse într-o relație interumană în general și de cuplu, în mod special.

Stau și mă gândesc dacă nu a devenit și un reflex, acest „te iubesc”. Un reflex, spre care tindem în mod inconștient, asociindu-l relației. Să fie oare lipsită de viață acea relație în care nu se spune sau se spune foarte rar „te iubesc”? Mi-e greu să trag o concluzie, ar putea fi una pripită.

Am întâlnit în viața mea fete bolnave de „diabetul iubirii”. Li s-au spus prea multe „dulcegării” într-o relație anterioară, atât de multe, încât s-au îmbolnăvit de acest „diabet zaharat” al iubirii.

Care credeți că este rolul celor care întâlnesc parteneri îmbolnăviți de această maladie, pe care am numit-o la figurat, diabet? Să joace rolul de insulină, în cuplu. Să folosească toată capacitatea de care dispun pentru a le aduce cu picioarele pe pământ. Să le învețe să-și țină regimul sufletesc și să li se aplice doza zilnică de insulină. Pentru a mai putea trăi. În acest caz, echivalentul lui a mai putea iubi, dar înainte de orice, pentru a putea înțelege viața reală, cea mai apropiată formulă de adevăr.

Cred în sinceritatea lui „te iubesc” atunci când este spus sau mai mult, arătat, când celălalt te-a supărat sau ți-a spus lucruri care nu au plăcut urechilor tale.

Spre exemplu, unul dintre parteneri are așteptări privind un plan comun. Se pomenește însă în fața unei anumite situații la care trebuie să se adapteze. Mai concret, partenerul avea în minte un alt plan, poate ușor egoist, care nu-l includea și pe partenerul care avea așteptări pentru a desfășura o „activitate comună”.

Ei bine, în astfel cazuri, cei mai mulți ajung să se certe, în loc să pună în aplicare substanța care stă la baza afirmațiilor zilnice. Să arate iubirea, nu să o mai clameze. A arăta iubirea înseamnă a te pune în slujba unei situații care aparent nu te avantajează. Eu le înțeleg pe femeile aflate în dificila situație de a iubi un bărbat, care este implicat cu acte într-o altă relație, dar care simt că și din partea lui vin multe sentimente.

Noi le spunem simplu „amante”. Ele sunt însă înainte de orice, femei cu suflet și sentimente. Exclud categoria celor care nefiind în stare să-și ghideze viața după principii eliberate de complicații familiale, caută în mod explicit bărbați însurați. Mă refer doar la situațiile în care o femeie ajunge să iubească un bărbat, printr-un context de împrejurări, iar el nu este necăsătorit. Oricum, faptul că el a ajuns în această situație poate fi pus de multe ori pe seama faptului că nu prea era fericit în căsnicie. E o poveste lungă, însă.

Vorbeam despre „te iubesc” și forța pe care o incumbă această afirmație. Forță pe care noi o diluăm sau îi dăm valoare în funcție de câtă maturitate și responsabilitate avem în raport cu iubirea.

Fără îndoială că iubirea este un sentiment foarte puternic, culmea, mai puternic cu mult și decât moartea. Iar în acest caz, a te juca cu „te iubesc-ul” nu poate însemna decât imaturitate, teamă sau inconștiență.

A spune cuiva „te iubesc” este cea mai frumoasă concluzie din lume. Dar acest lucru trebuie să se bazeze pe cunoașterea în profunzime a propriilor trăiri și nu pe refularea unor stări de entuziasm, pentru că pe moment, cel căruia ne adresăm, se comportă așa cum ne-a, dori noi să se comporte.

P.S. 1 Există o categorie de persoane care visează la situații ideale. Eu nu mă regăsesc nici pe departe printre ele. Viața în doi înseamnă de foarte multe ori o cursă cu obstacole, în care cei doi trebuie să-și fie alături, nu să se abandoneze invocând lipsa iubirii celuilalt sau lipsa unui mod la fel de afectuos cu al predecesorului, spre exemplu. Cunoașterea vieții te poate să înțelegi că un om îți arată și nu neapărat îți spune că te iubește, prin ceea ce face sau ce nu face.

P.S. 2. Oricum ar fi, e frumos să spui „te iubesc”, dar nu doar de dragul de-a o spune.

21 ianuarie 2012

 

 http://www.youtube.com/watch?v=5-mBsC8LTBU

Săptămâna viitoare

20 ianuarie 2012

Vreau să ne-ntâlnim săptămâna viitoare
Nu e de bine, nu e de rău…
E o simplă întâlnite între mine şi tine
În care să vorbim despre sufletul meu

Vreau să tranşăm sentimentele noastre
Ca pe nişte lucruri cândva comune
Ia-ţi ce-i al tău, dă-mi ce-i al meu
Nu ne alintăm, ci ne spunem pe nume

Vreau să ne vedem săptămâna viitoare
Căci prea mă surzeşti cu atâta tăcere
Am să-ţi restitui nişte suferinţe
Ce-şi au originea în propria-ţi durere…

20 ianuarie 2012

Cum am murit minţind, în 2004

19 ianuarie 2012

Am iubit de câteva ori în viaţă. Poate nu de câteva, dar de trei ori am iubit. Prima dată în liceu. Mă îndrăgostisem de o colegă cu un an mai mare, eu într-a X-a, ea într-a XI-a. Am trăit cu ea dulcile bucurii ale începutului. Şi pentru ea era la fel, îşi trăia cu mine bucuriile de început, majoratul, primele ieşiri la discotecă, cu mâna „ştampilată” a serilor de vineri, pe care i-o sărutam în acel debut de viaţă. Toate grijile proprii adolescenţei, cu teama ei de mamă, cu descoperirea fascinantei treceri de la fetiţă la femeie. Căutarea şi găsirea celor mai bune metode de a-şi păcăli cea mai dragă fiinţă, pentru a fi împreună cu mine.

Eram fascinat să descopăr chichiţele femeieşti, de care doar auzisem până atunci, sau de care nu auzisem niciodată şi le descopeream împreună cu ea. Multe, cred, deşi i se întâmplau ei, i se dezvăluiau alături de mine. Mă fascina să văd, să ating, să ţin de mână, să sărut şi să povestesc ore întregi, cuiva care părea că mă crede şi căruia îi păsa de mine. Şi mă credea cu adevărat. Eram îndrăgostit.

Când mi-am început proiectele de viaţă, când am înşirat timid primele scrieri, chiar şi primele poezii, atunci a fost, când am cunoscut-o pe ea.

Mă asculta şi îmi dădea dreptate, conta mult pentru mine. O povăţuiam şi o apăram, o învăţam „că bărbaţii sunt şmecheri şi prefăcuţi” îi spunem să aibă grijă, că vin, spun glume şi apoi scopul lor este să le amăgească pe fetele de treabă şi să le atragă în patul lor. Nu minţeam, aşa credeam.

O meditam pentru Bac, în sensul că o ascultam la materiile la care urma să aibă examen şi i-a prins bine, căci în acel an, Examenul Maturităţii a fost unul extrem de dificil.

Apoi, un an a stat acasă, picând în adins examenul la facultate, numai ca să mă aştepte pe mine. Vroiam să fim împreună, la Alba Iulia, oricum undeva în preajma casei, ca să nu suferim de dorul celor dragi şi să fim oarecum sub protecţia familiilor.

Eram atât de îndrăgostiţi încât am vrut să ne căsătorim chiar din liceu. Atunci în 2000 şi 2001 am scris poeziile de dragoste, care s-au construit în schelet literar pentru „Răsfoindu-mi adolescenţa”. „Distanţa ta de mine, prin fiecare pas mă doare” spuneam apăsat într-una din poezii, după ce ea a plecat întristată, la facultate la Braşov. Acolo intrase.

Pleca duminica şi joia venea la mine la Alba, fără să ştie ai ei. Erau poate cele mai frumoase momente şi întorcându-mă la poezii, cred că cele mai frumoase pe care le-am scris în, ceea ce, peste ani, urma să se înmănuncheze, în volumul amintit mai sus.

Mai apoi, am făcut tot posibilul să se transfere şi ea la Alba Iulia. De aici îmi pare că a început să moară uşor, uşor, iubirea noastră. Eu, ajuns lider studenţesc, înconjurat de fete, rămăsesem fidel. Dorinţa de nou şi zbuciumata-mi nevoie de a întâlni persoane, de a le cunoaşte şi de a petrece mai mult cu ele, stătea înlănţuită în mine, iar sufletul îmi ardea de dorinţe. Vroiam să petrec timp şi cu o altă fată, căci nu cunoscusem o alta, în afară de ea. O voce interioară mă certa şi îmi spunea că nu e bine, că trebuie să fiu fidel serilor în care ne plimbam prin parcul „Doina” din Cugir sau pe Bulevard. Îmi aducea aminte vocea, cât de mare era dragostea şi cum am vrut să ne căsătorim la terminarea clasei a XII-a. Îmi oprimam trăirile.

Sufletul ardea mocnit şi o altă voce îmi spunea să mă bucur de viaţă. „Tinere, cunoaşte fete, plimbă-te cu ele, du-te la discotecă, descoperă noi feluri de a fi, căci anii studenţiei vor trece repede”. M-am ascuns în politică. M-am ambiţionat şi am citit zeci de cărţi politice, unele poate prea grele şi pentru un adult. Am participat la zeci de tabere politice şi conferinţe, am scris discursuri şi apoi, pas cu pas, propria mea carte politică.

Într-o seară, în anul II, am fost într-unul din căminele studenţeşti ale Oraşului Unirii. Am băut vin cu nişte cugireni, foşti colegi de liceu. Am băut o sticlă, două, trei…Am pierdut şirul sticlelor pe care le-am băut cu amicii cheflii. Dintr-o dată m-am pomenit că o fată din Blaj, care venise între timp, stătea captivă în braţele mele, iar eu o sărutam cu sete. O mai lăsam puţin, şi iarăşi o luam şi o sărutam. Apoi am invitat-o la mine, să-i citesc poezii. N-a vrut să vină. Am plecat. Am ajuns acasă şi am adormit.

Dimineaţa m-am trezit hohotind de plâns, trădasem. Era prima mea trădare. Nu m-am împăcat cu mine câteva zile. Când vorbeam la telefon cu iubita mea şi îi auzeam vocea veselă, mă simţeam trist şi deprimat. „Te-am trădat!” îmi venea să îi strig, numai să mă simt mai bine. Apoi, timpul şi venirea ei printr-un transfer, pentru care am luptat, la Alba Iulia, au fost o reparaţie care mi-a mai ostoit sentimentul de vinovăţie.

În politică totul mergea bine. Cu bune, cu rele, ea îmi era alături sufleteşte şi mă susţinea. O respectam mult pentru asta dar şi mai mult, pentru că nu-mi spunea niciodată să renunţ la ceea ce fac. Dacă mă supăram pe cineva, fie că era din familia mea sau a ei, fie că era prieten sau duşman, ea se ridica de la masă odată cu mine şi mă însoţea întocmai ca un câine credincios. O mai certam şi pe ea uneori. Ba că nu ştie destulă informatică, ba că nu învaţă mai multă engleză, ba că e prea simplă şi nu se aranjează ca altele. Nu protesta şi nu riposta.

La finalul facultăţii programasem nunta.

August 2004. Atunci urmau să se încununeze drumurile noastre. Terminam facultatea şi eu, căci ea terminase deja, mă aşteptase din nou.

Într-o seară, la început de 2004, urma să avem o acţiune cu Liga Studenţilor, într-un local albaiulian. Aşteptam afară, în costum, invitaţii şi ziariştii care urmau să pice dintr-o clipă în alta. Ningea, liniştit dar ningea cu fulgi mari şi apoşi. Lângă mine, o umbră pe care n-o desluşisem în primele clipe, asista discret la strângerile mele de mâini şi urările de bun venit, pe care ajunsesem să le spun aproape mecanic după un timp.

          Într-un moment de respiro m-am întors înspre „umbră”. Era o colegă de anul I, de la Ligă. O apreciam pentru modul discret în care se comporta, pentru eleganţa hainelor pe care le purta, pentru delicateţea gesturilor şi pentru ochii mari, ca de felină.

E de prisos să mai spun că îmi plăceau şi buzele ei cărnoase, era de prisos pentru că eu mă însuram. Eu trebuia să fiu serios. Acasă la Cugir, era cineva care adormea cu mine în gând, care îmi fusese alături în toţii anii aceia. Dar îmi plăcea colega mea. Avea umerii goi şi o ningea pe păr. Ninsoarea o încărunţise. Nu observasem până atunci trăsăturile ei delicate, cum nu observasem decât vag, discreţia cu care m-a asistat, când am salutat invitaţii.

„Fugi înăuntru că te ninge!” i-am spus. A replicat cu un zâmbet larg şi mi-a spus că mai stă. După alte câteva minute m-am întors din nou înspre ea şi am încercat să o conving să se apere de fulgi, intrând în local.

Mai rămân, căci îmi place cum ninge”, mi-a spus râzând cu ochii. M-am dat bătut, am privit-o şi i-am oferit la rându-mi un zâmbet larg. L-a primit.

După reuniune, la petrecere am stat departe de ea, căci eu urma să mă însor. Eu n-aveam voie să simt altceva, căci eu aveam acasă pe altcineva.

Sufletul care în toţi anii facultăţii îmi arsese mocnit, acum îmi era de cenuşă. Prin cenuşa aceea am simţit cum cresc ramuri verzi, când mi-am intersectat privirea cu a ei, de la distanţă. Stătea într-un colţ şi mă privea, nu ştiu de când mă privea.

În momentul când un coleg de vârsta ei a încercat să vorbească cu ea, am simţit cum inima o ia la fugă şi începe un ritm nebunesc pe care nu-l mai puteam stăpâni. „Vino lângă mine!” i-am strigat. Parcă aştepta asta de-o viaţă.

A venit şi s-a aşezat pe canapea, lângă mine şi după ce i-am atins cu palmele umerii goi, m-am aruncat cu mâinile în cârlionţii ei, aproape sălbatic şi am sărutat-o cu foc.

Buzele ei aveau gust de cireşe coapte, aşa cum îmi imaginasem.
……………………………………………………………………………

August. În faţa altarului stăteam împreună cu iubirea adolescenţei mele. Eu trist, ea tristă, pozam formal fericirea, asistaţi de părinţi şi de prieteni. Mă rugam, în gândul meu, Lui Dumnezeu, să mă ierte pentru că în sufletul meu era altcineva. Eu mă cununam însă cu fosta colegă de liceu, onorând o veche promisiune.

În timpul slujbei vedeam marea albastră, cu nisipul fierbinte, pe care cu o lună înainte alergam împreună cu iubita mea din studenţie.

Fusesem într-o tabără politică, parcă să ne chinuim şi mai tare, înainte de osânda mea, prin căsnicie.

Albastre ca marea, dar fierbinţi, au fost şi lacrimile ei, când i-am spus că mă însor. „De ce, de ce, de ce?” m-a întrebat îndelung, „Rămâi cu ea, dar nu te însura!” îmi spusese cu un ultim efort, undeva la sfârşitul lui iulie, amărându-mi şi mai mult sufletul. „Mă însor pentru că aşa trebuie, am promis!” spuneam cu o jumătate de gură. Era poate corect să-i spun că jumătate din răspunsul meu, îi era dat şi de familia mea, care mă sfătuise să îmi păstrez decizia luată, când m-am dus cu câteva luni înainte, supărat, să le spun că nu mă mai însor. “Să te însori dacă aşa ai decis!”, au exclamat, susţinând că ei nu vor să se facă de ruşine, odată ce au programat totul.

În cântec bisericesc, cu doi preoţi şi cantori, gândurile mele fugeau spre serile de mai, spre înfloratele seri de mai, în care eu şi iubita mea, studentă în anul I, ne sărutam.

Ah, cât mă revigora în acel unic mai şi cum îmi inunda inima cu dragoste, frageda ei vârstă şi cât mă întristam apoi, de fiecare dată când gândurile mele zburau spre august.

Număram zilele şi muream în fiecare seară, muream cu fiecare oră care trecea. Ea, nu-şi mai număra lacrimile şi nici rugăminţile de a mă face să renunţ la însurătoare. Ofta, încerca să fie veselă şi apoi cădea    într-o tristeţe de marmură, din care nu-şi mai revenea ore întregi.

Am programat, în acel început de vară, zeci de despărţiri, pe care nu le „onoram”, căci era de ajuns un impuls să spunem, „hai, pentru ultima dată!”

Părintele Donu a unit verighetele, le-a închinat, le-a ridicat în „slava” catedralei şi iar le-a coborât, le-a mai închinat o dată şi ni le-a pus pe degete. Ne-a legat în taina cununiei. Ne-a încătuşat în minciună, mai ales pe mine.

Peste doi ani am scris „Despre cer, iubire şi rouă”, carte pe care am dedicat-o fostei mele iubite din studenţie. În ea se găseau poezii pline de durere, scrise în nopţi de singurătate interioară şi de amar, la marginea unor depresii provocate de curmarea relaţiei dorite. Nu mai ştiam nimic de ea, dar încă o iubeam.

Ulterior, am aflat pe holurile tribunalului, de la cea care, pentru trei ani şi ceva, îmi purtase numele, că în „căsnicia” noastră, eu fusesem cel care a greşit cel mai puţin. Am înţeles prin asta că vrea să se „spovedească” în faţa mea, iar motivaţia ascunsă pentru care totuşi a insistat să ne căsătorim, m-a făcut, din păcate, să nu o pot ierta pentru multă vreme.

M-am „spovedit” şi eu ei şi i-am mărturisit că eu mă însurasem cu ea doar pentru că am promis şi pentru că îmi era milă să nu sufere. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi făcut-o, ci ne-aş fi salvat pe amândoi în anul acela, despărţindu-ne.

Aşa am „murit împreună cu ea în 2004, căsătorindu-ne.
Când am ales titlul acestei scrieri, m-am gândit la moartea mea şi  a ei. Mai concret, cum am murit minţind, în 2004.

 

 

Bucureşti, 5 iulie 2010

 (eseu publicat ca promo la cartea care va apărea anul acesta, republicat la cererea unor apropiaţi care mi-au cerut să pun într-o formă scrisă efectele dureroase ale dualităţii)

 

 

Vestalei

17 ianuarie 2012

Ai vrea să mă iei de-a gata
Vestală aflată în căutarea iubirii
Dar chipul meu abătut, uneori
N-o să-ţi potolească setea privirii

Vorbele mele n-au cum să fie
Numai de zahăr, numai de miere
Șovăirea mea te va mâhni
Ezitarea-i o formă de surdă durere

Ai vrea să-ţi recit şi să-ţi scriu
Fără să suferi, fără să te-ndoiești
Ocolind deznădejdea, cum să compari
Sau să afli dacă poți să iubeşti?

M-ai vrea de-agata, tristă copilă
În rol lipsit de-nsemnătate
Acela de-a aprinde cu sufletu-mi un foc
Într-o peșteră de singurătate…

16 ianuarie 2012

Raed Arafat și falsa revoluție Smurdistă

12 ianuarie 2012

Sunt împotriva folosirii politice a unei imagini. Unii au spus că la alegerile din 1996 a fost folosit  Michael Jackson, alții au spus că Regele Pop a fost folosit și la alegerile din1992. Cam tot timpul când au fost alegeri a fost asociat un personaj, o vedetă sau un eveniment, de momentul în care oamenii trebuiau să-și exercite LIBERI votul.

Până în 1989 s-a spus că tot ce s-a realizat, a fost făcut de către Ceaușescu, după 1989, tot ce a fost rău a fost făcut de către Iliescu. Între 1996 și 2000, tot dezastrul a fost făcut de către Constantinescu.

Analiștii au vorbit despre dependența poporului român de UN NUME, care să le rezolve pe toate sau care să fie responsabil pentru tot dezastrul.

Bocitoarele cu fuste sau cu pantaloni, au găsit întotdeauna de cuviință să creeze mituri, pe care apoi să le omoare, pentru a avea pe cine plânge și pentru a nu-și pierde meseria. De multe ori au plâns la mormânt străin, așa cum astăzi cred că se face în cazul doctorului Raed Arafat. 

Omului acesta, care are o imagine bună, nu poți să-i faci un rău mai mare acum, decât încercând să-l martirizezi, în interes politic.

Dragi Vulpițe cu Codițe, știți bine la ce mă refer. Dragi copii-militanți, adevărați „Gavroche” ai Revoluției Smurdiste, o să fiți primii care o să muriți răpuși de gloanțele deziluziei. 

Aș putea dezvolta această scriere, încât n-aș mai putea ridica coala de jos de greutatea argumentelor. Uneori mai am și defectul de a mă pune din reflex împotriva curentului. Nu este cazul acum, pentru că și eu, la fel ca și voi, îl respect pe omul acesta. Îl respect în primul rând pentru că ne dă nouă, românilor, un exemplu de străin care s-a integrat într-o țară, departe de casa lui și care s-a făcut remarcat prin fapte bune, fiind chiar decorat de către președinte. Nu este puțin lucru, pentru că această onoare nu este făcută oricui, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume unde faptele bune ar trebui să fie răsplătite în mod firesc, conform regulilor de funcționare a unei societăți.

Sunt foarte mulți „Raezi Arafați” și printre români. În opinia mea, Adrian Păunescu a fost unul dintre ei. A creat un Serviciu Spiritual de Vindecare a Inimilor și Încântare a Sufletului (SSVIIS). A reușit să o facă atât înainte de 1989, cât și după. După i-a reușit mai puțin, pentru că, vrând să arătăm că noi știm cum stă treaba cu pluralismul politic, am bălăcărit tot ce nu era cu noi în partid. Cu și fără argumente. Apoi, am început să ne bălăcărim în interiorul partidului, convinși fiind că este singura metodă de a accede pe o poziție „de unde să fi auzit”.

Cam aceasta este motivația luptei politice, la atât se rezumă, la o simplă explicație, la un mărunt argument, că pentru a lupta pentru oameni, trebuie să „omori” niște adversari din imediata ta apropiere.

Cred că aceasta este și cea mai mare boală pe care o capătă cel care trece prin fenomenul numit de unii „curvă” iar de alții „artă”, acela de a rămâne cu mâna încleștată pe sabie, cu sau fără motiv.

Ce mai tura-vura, cred sincer, dar din tot sufletul, că cei care au generat bocetul la mormântul lui Arafat, au avut interese politice. Unul dintre ei este Buzatul cu Capul Mare, de la Mogul – Împărat. Nu am văzut să-l fi chemat vreodată pe simpaticul doctor, să-i spună vreun mulțumesc pentru activitatea sa. Când a fost însă vorba de un conflict deschis cu Știm Noi Cine, Buzatul i-a întins covorul roșu, după vechiul principiu „dușmanul dușmanului meu, este prietenul meu!”.

De aceea dragi tineri și ne tineri, încă neatinși de boala gândului necurat, aducător de beneficii, informați-vă înainte de orice. Citiți ce vă cade în două mâini, nu „creponați” doar Cancanul, Libertatea și Click-ul. Mai frunzăriți și cărți adevărate, aducătoare de idei și de lumină sufletească. Mai citiți și printre rânduri în cotidianul acesta pervers și aducător de tensiune, care le permite unora să vândă secunda de publicitate cu mii de euro, pe spatele curiozității voastre. Mai căutați și altceva decât „Noră pentru mama” și „Te pui cu blondele”.

Mai faceți o vizită pe la o casă memorială, pe un câmp agricol, pe la un institut de cercetare sau chiar pe la mormântul unui prieten drag.  

Haideți să ne punem la aceiași masă pentru a gândi un proiect, inclusiv de ocupare a timpului liber. Am spus asta într-o conferință politică, în vremea când eram consilier județean. Vorbeam însă unei mulțimi „vidate” de un individ care știa una și bună, că eu trebuie să dispar. Lecția și-a luat-o însă tocmai de la cel care m-a bătut usturător la vot în competiția pentru destinele tinerilor „stângiști”, care văzând că mai bătrânul nostru „mentor” nu vrea să-mi dea cuvântul să mai spun ceva, după 8 ani de activitate în slujba tinerilor, mi l-a dat el, jenat de situația creată.

Haideți să ne dezbărăm de false solidarități și de afișele tâmpite în care șeful statului sau liderii opoziției apar cu cătușe sau batjocoriți. Râd străinii de dezbinarea noastră și ne speculează această slăbiciune numită „fratricid social”.

Când vom învăța că pentru a progresa, trebuie să ne însușim un cult al dezbaterii de idei și nu „revoluții ale binelui” , „mișcări de rezistență” sau alte surogate, care nu-și păstrează termenul de valabilitate nici până a doua zi la amiază?

Cu ce am rămas eu din conferința aia? Că băiatul care m-a învins, mi-a dat microfonul să le spun mulțumesc celor cu care am lucrat cot la cot ani de zile. Dar și cu amintirea că personajul răzbunător, principalul suspect în manipularea unor suflete curate, nu a vrut să-mi dea nici măcar acest drept, deși avea mai mulți ani și mai multă experiență. Tânărul mai are o șansă, „cotoiul bătrân”, nu o mai are.

În concluzie, afirm că iubesc sinceritatea celor care chiar cred în demersul de a lupta ca un om să fie reabilitat sau sprijinit pentru că a făcut bine, dar îi disprețuiesc pe manipulatorii care la această oră fac calcule pe sinceritatea tot mai mulților dezamăgiți de socialul țării. Căci până la urmă acesta este pericolul, ca vânzând iluzii, să triplăm numărul dezamăgiților din această țară.  

 

 

12 ianuarie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=55yCQOioTyY

O simbioză între cicatrice şi inocenţă

11 ianuarie 2012

Există pe lume persoane neatinse de răutate. Ele poartă pe chip lumina unei inocenţe inexplicabile, într-o lume captivă revanşei.

Obişnuit în ultimii ani cu amarul unor confruntări sufleteşti, omisesem că drumul prin viaţă, îți scoate în cale şi buni şi răi deopotrivă.

Am consacrat multe rânduri durerii, mult prea multe. Asta în timp ce lângă mine explodase demult o lume vie, zămislită din lumină şi speranţă.

Ca o cortină, durerea, m-a împiedicat să văd. Frica m-a ţinut înlăţuit, iar amintirile m-au întors din drum.

N-am fost apreciat pentru că am fost alături, ba dimpotrivă, mi s-a reproşat. Nu s-a ţinut cont şi de sentimentele mele, atunci când s-au luat în calcul consecinţele unor nereuşite.

Ca o ştafetă ciumată s-a plimbat din mână în mână vinovăţia. Cel care a dat-o, nespunându-i celui care urma să o primească, adevărul.

Am întâlnit oameni care au spus că vor fericire, fără să ştie ce este aceasta şi ce presupune ea. Oameni care, nu numai că nu au înţeles ce înseamnă acest sentiment, dar au încercat să îl descrie şi să şi-l dorească ţinând seama doar de aşteptările proprii. Câţi au înţeles cu adevărat oare, că pentru a fi fericit trebuie să nu te pui pe primul loc?

Fericirea nu s-a ascuns niciodată în îndeplinirea propriilor dorinţe, ci în bucuria sufletului, aceea de a-l vedea pe celălalt împlinit.

Câţi au intuit şi câţi au căutat să vadă ce presupune cu adevărat convieţuirea?

Cu toate acestea, în acest hăţiş există luminişuri. Există căi de a descoperi suflete neîmpovărate de durere şi de exigenţe împinse spre absurd. Există oameni care nu sunt marcaţi de amarul simbol al durerii sufleteşti, nu pentru că nu au cunoscut-o, ci pentru că prin nădejdea lor, nu au permis durerii să li se cuibărească în inimă.  

În faţa lor mă simt un umil necredincios, un plângăcios şi un slab. Dacă aş fi avut puterea să nu mă plâng, aş fi putut astăzi urca o treaptă mai sus, de unde să vorbesc despre suflet, de unde să fiu văzut mai bine, ca să pot fi înţeles.

Când întâlneşti o persoană nestigmatizată de tarele vieţii cotidiene, nici nu ştii cum să te porţi cu ea. Îţi vine să o cerţi pentru că nu ştie ce-i viaţa, îţi vine să-i faci predicţii negative referitoare la starea ei sufletească, îţi vine să-i vorbeşti despre dezamăgiri şi dureri sau să-i reproşezi concis că n-are „şcoala vieţii”.

Începe să-ţi fie teamă de nesincronizarea experienţelor voastre de viaţă. Tu, un rănit care mârâii din reflex la orice adiere de vânt, ea, o inocentă care seamănă cu liceanul din tine, dar care are aproape vârsta ta. Ce caută un adolescent, într-un trup de adult, începi să te întrebi? Dar când te apropii mai bine, vezi de fapt că acel copil este singurul care, într-o situaţie grea nu fuge, ci rămâne să vadă ce poate să facă, până în ultimul moment.

Îţi spui în gândul tău că, fie o face din inconştienţă, fie pentru că este la rându-i un nefericit care te vede ca pe singura lui speranţă. Nu ştii cum să-l privești, astfel încât să poţi tu însuţi să te salvezi de efectele unor noi iluzii. 

Te frămânţi şi din inerţie compari. Ţi-e frică să fi admirat sau complimentat. Cum să nu-ţi fie, dacă pe suflet încă îţi sângerează răni, care cândva au fost false mângâieri?

Te distanţezi atunci şi ceri echilibru, convins fiind că acest lucru îi face bine şi celuilalt.  

         În mintea ta se joacă multe drame. Comparaţiile curg, iar tăria unor amintiri persistă prin intensitatea durerii sau bucuriei, care se regăsea în extreme. Pentru că da, suferinţa în iubire te împinge să cunoşti extremele vieţii, iar atunci eşti tentat să spui că nimic nu se poate compara cu ce ai trăit tu, pentru că suferinţa ţi-a dat dimensiunea adevăratelor trăiri.

         De multe ori este o iluzie. Este o simplă iluzie care ocupă prea mult din mintea ta.

         În decorul planificării vieţii personale, viaţa seamănă cu o gară. Oameni grăbiţi merg în toate direcţiile. Unii cară propriile dureri ca pe nişte bagaje, alţii merg nepăsători cu mâinile în buzunare, unii încearcă să sară rândul la casa de bilete, în timp ce alţii îşi aşteaptă rândul cu răbdare.

 Din acest amalgam de speranţe, de oameni care se întorc sau care merg spre diverse destinaţii, trebuie să îl cauţi sau să te laşi găsit de acela care îţi va fi tovarăşul cel mai potrivit de drum. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca el să nu fie printre cei pe care eşti tentat să-i opreşti pentru a îi convinge că aveţi de făcut aceiaşi călătorie.

Cu toate acestea, din trăirile acestei vieţi de până acum, rămân doar cu ce a fost frumos. Rămân cu pânza impregnată de culori calde a zilelor însorite, dar ţin cont şi de rama rece şi inexpresivă care o susţine. Rămân cu vorbele calde, dar „aud” şi tăcerea inexplicabilă de cândva. Rămân cu tot ce mi-a fost hărăzit, dar mă uit cu coada ochiului înspre ce aşteptări am avut.  

Comparând, cântărind, jelind şi surâzând, am puterea să spun că prin tot ce mi-a dat, viaţa m-a pus în onoranta postură de a înţelege suferinţa celor din jur, dar şi puterea de a distinge amărăciunea reală de cea ireală. Cu toate acestea, este nevoie de a deschide noi şi noi fronturi de luptă, pentru a nu abandona sufletele care rătăcesc în căutări nesfârşite sau care stau ascunse de teama unor frici fictive.

În acest peisaj, rolul celor care am trăit extremele iubirii, este de a ne lăsa ajutaţi de cei curaţi, dar şi de a nu le interpreta greşit bunătatea, sub falsul concept că seamănă cu ceva care se oferă fără luptă. Să privim bunătatea lor ca pe o consecinţă a demnităţii pe care noi am avut-o în faţa iubirii.

11 ianuarie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=rRbyZ3eD-9M&feature=related

 

Constituţia cuplului – interpretări distrugătoare

6 ianuarie 2012

Fiecare persoană are o Constituţie în baza căreia interpretează relaţiile de cuplu. Articolele ei sunt întipărite în ani şi ani de formare a personalităţii individuale, prin integrarea unor cunoştinţe şi experienţe de viaţă. Din când în când, cu foarte mare dificultate, individul îşi revizuieşte propria Constituţie, în baza unor noi realităţi sau experienţe de viaţă, dar abia când convingerile sale sunt întrunite de o majoritate covârşitoare a forului interior.

Astfel, la „Titlul I- Principii generale, Articolul 1” din Constituţia Individului scrie „Individul este suveran şi independent” dar asta nu înseamnă că acest lucru se şi respectă. Sunt situaţii când Constituţia îi este încălcată în mod flagrant printr-o interpretare eronată. Asta se întâmplă pentru că în Constituţia partenerei de viaţă scrie: „Până la intrarea într-o relaţie, individul este suveran şi independent” de aici înţelegând că odată cu asumarea unui program comun de viaţă, care să incumbe întâlniri regulate, telefoane şi mesaje, suveranitatea şi independenţa dispar.

În interpretarea Constituţiei partenere, cu completările ulterioare, intrarea într-o relaţie de cuplu are prevăzut şi un program de ocupare a timpului liber al partenerului. Asta în cazul în care, ea, spre exemplu, are o întâlnire, dar ştie că în timpul acela liber care ar fi fost, s-ar fi putut întâlni cu el. Atunci, se simte „obligată” să-i găsească şi lui ceva de făcut. Din dragoste, nu-şi poate permite să-l ştie „abandonat” perfidei libertăţi care l-ar putea deprima. Atunci din Constituţia ei, izvorăsc formule de genul: „Tu ce planuri ai azi, pentru că eu intenţionez să mă văd cu o prietenă?”

O să vedeţi că niciodată o întâlnire dintre două fete(implicate fiecare în relaţii) nu durează mult. Nu ştiu de ce, întâlnirile lor sunt foarte clar programate, atât ca dată, cât şi ca oră, dar mai ales ca durată. Atunci apar formulări de genul: „Ne întâlnim la anul, în 6 martie, la ora 18.00, la Irish Pub.”. Sunt mari şanse ca întâlnirea să aibă loc pentru că fetele erau deja la a treia amânare.

După ce-şi stabilesc acestea, ele se îndreaptă spre partenerii lor cu formula: „Ştii, la anul în 6 martie, de la ora 18.00, ai ceva planuri?”. Partenerul, evident că abia aşteaptă să afle că ea este ocupată, pentru a putea sta puţin cu el însuşi sau pentru a ieşi cu prietenii. Naiv fiind, îi răspunde în baza propriei interpretări a articolului 1 din propria Constituţie: „Ce are a face dacă am sau nu ceva programat? Văd eu ce fac”. Ea îl priveşte contrariată şi nu înţelege de ce este irascibil. Atât a vrut şi ea, să aibă o întâlnire într-un an, cu o prietenă, iar el uite cum se comportă, o ameninţă cu „independenţa”.

Ea s-ar fi aşteptat ca el să răspundă că în condiţiile în care ea este ocupată, el îşi va programa la rându-i o întâlnire cu un prieten. Întâlnirea va ţine de la ora x până la ora y şi apoi, dacă ea va fi de acord, ei se vor întâlni undeva în oraş şi-şi vor povesti cele două întâlniri.

Din acest punct de vedere, în Constituţia lui nu se găseşte nici un paragraf în care să scrie că timpul întâlnirilor cu cei dragi este limitat. Sens în care interpretează în favoarea sa, articolul 1 al propriei Constituţii.

Pornind de la acest aspect, bărbatul consideră că dacă vrei să vezi un om cu care te simţi bine să vorbeşti, poţi să-ţi stabileşti întâlnirea chiar pe loc. Este necesar însă să-l anunţi pe partener despre decizia pe care ai luat-o, pentru ca el să ştie. Dar asta, în condiţiile în care locuiţi împreună. Dacă nu, bărbatul nu consideră că este necesar să-i spună celuilalt că în loc să fie acasă, unde oricum nu era aşteptat de nimeni, este într-un pub sau la un prieten, pentru a sta la o bere.

Bărbatul consideră însă că e bine să fie sincer. Adică, să-i spună partenerei de viaţă, în condiţiile în care este sunat, ce face în acel moment. Este o chestiune de respect faţă de partenerul de cuplu.

Nu ascund faptul că sunt mulţi oameni care, paradoxal, tineri fiind, preferă să se comporte într-o relaţie ca şi cum ar avea zeci de ani de căsnicie. Ajung să preia dogmele înaintaşilor într-un mod facil. Având pe coperta Constituţiei o heraldică interesantă: ceapa, rufa şi copilul. Luată spre analiză, această heraldică îşi are justificarea, însă mulţi uită că nu doar lucrurile acestea contează, pentru ca într-un cuplu, cei doi să simtă acel sentiment de mulţumire care arată că viaţa curge într-un sens pozitiv.

Un al articol important din Constituţia unui bărbat este articolul 3(Teritoriul). Aici scrie foarte clar că „Teritoriul pe care vieţuieşte bărbatul este inalienabil”.

Mai exact, bărbatul are nevoie de teritoriul său chiar şi atunci când are domiciliu comun cu femeia.

„Cum adică?”, ar putea sări aceasta ca arsă, cum să ai teritoriul tău în cadrul unui domiciliu comun? Foarte simplu, pentru că amândoi partenerii au nevoie de acest lucru. Teritoriu propriu, în cuplu, poate fi asimilat de cele mai multe ori nevoii de intimitate a individului. Lezarea acesteia poate duce la rupturi insurmontabile.

Când nu are loc acasă, bărbatul îşi mută din când în când simbolistica teritoriului, adică steagul, pe la câte un prieten sau la crâşmă, la un meci de fotbal sau la un concert.

Bărbatul preferă să umble cu steagul după el, pentru că atât de mult se teme să rămână fără simbolistica teritoriului. Pe steagul bărbatului se află diferite simboluri, în funcţie de felul de a fi a fiecărui bărbat. Cel puţin unul dintre acestea ilustrează nevoia de intimitate şi un altul, nevoia de socializare cu un prieten sau mai mulţi. Dacă ar fi să aleg câte un desen, corespondent nevoii de intimitate aş alege un punct într-un pătrat, în timp ce la cea de socializare, două puncte de-o parte şi de cealaltă a unei halbe de bere. În explicarea legendei, punctul reprezentând, desigur, persoana.

Devin brusc foarte serios şi văd că în Constituţia României, la Capitolul II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, articolul 22, aliniatul 1, cuprinde un drept care se încalcă în multe cupluri. „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.”

Dreptul la integritate psihică mă pune pe gânduri. Este un drept constituţional, pe care fricile din om îl ignoră. Supuşi sintagmei „ce o să zică lumea” , sau a fricii de decizie sau singurătate, mulţi oameni acceptă această tortură ca pe o normalitate sau ca pe o cruce de dus.

Cineva m-ar putea contracara şi mi-ar putea spune: „Dacă ar fi după tine, n-ar mai sta nimeni cu nimeni!” . Dacă mi-ar spune asta, m-aş apăra cu argumentul că, prin ceea ce scriu, vreau doar să atrag atenţia cum, cei care mai avem o doză de luciditate, putem ajunge să acceptăm tarele incalificabile ale unor persoane care şi-au integrat concepte eronate. Vin cu acest bagaj de probleme în vieţile noastre şi îl răstoarnă în mijlocul casei, cerându-ne să le acceptăm, prezentându-ni-le de multe ori drept normalitate sau având pretenţia să ni le integrăm şi noi sau să recunoaştem că şi noi le avem pe „ale noastre”. Ei bine, în comparaţie cu mulţi, se întâmplă să nu le avem pe „ale noastre”.

Nu mi se pare normal ca două nevoi fundamentale ale sufletului uman, nevoia de independenţă şi cea de intimitate să fie considerate mofturi sau defecte, doar pentru că cineva porneşte în viaţă cu o Constituţie depăşită de vremuri şi scrisă greşit.

6 ianuarie 2012

Un chirurg sufletesc, specializarea sinceritate

4 ianuarie 2012

Fricile seamănă cu o călătorie. Îţi doreşti să ajungi la capătul lor. Îţi doreşti să le depăşeşti şi să începi o perioadă de linişte sufletească.

Mă întreb însă, dacă în drumul nostru spre maturizare şi cunoaştere, nu se justifică obstacolele pe care trebuie să le depăşim?

De ce ne punem singuri bariere? Cum depăşim perioadele critice ale parcursului nostru prin viaţă? Cât din tot ceea ce facem influenţează viaţa noastră şi cât anume este un factor exterior nouă?

Deşi risc să fac din acest eseu o scriere dezlânată, îmi asum aceasta, punând cap la cap mai multe întâmplări din ultimele zile, pentru a vedea dacă între ele există un fir comun care le-ar putea ţine împreună. O încăpere există deja, ea este memoria, care le ţine la un loc. Ştie ea oare să şi le aşeze pe rafturi, astfel încât ele să nu se amestece şi să nu se piardă în amalgamul de gânduri?

Dacă ar fi să îmi ierarhizez cele mai proaspete amintiri, le pun hotărât pe primul loc pe cele care ţin de suflet. Îmi place să descopăr sufletul omului şi fără să fiu lipsit de modestie, simt că mi-am terminat rezidenţiatul în a fi un chirurg sufletesc. Sunt un chirurg sufletesc, specializarea „sinceritate”. Anii de rezidenţiat au fost grei. M-am tăiat cu bisturiul de multe ori. Apoi m-am curentat, m-am lovit şi m-am băgat la operaţii grele.

La câteva dintre ele, chiar rezident fiind, am fost „prima mână”. Deşi pacienţii s-au enervat şi au plecat supăraţi, sau vindecat, iar apoi s-au întors şi mi-au mulţumit. Mi-au spus: „Îmi pot continua sănătos viaţa, domnule chirurg sufletesc!” Iar eu am zâmbit şi am spus: „mă bucur să aud asta, e suficient pentru mine, asta e singura recompensă pe care o vreau!”.

Un bătrân „pediatru sufletesc” mi-a spus cândva că eu sunt genul de chirurg care se îmbolnăveşte vindecându-i pe ceilalţi. Frumos sună, mi-am spus, dar înfricoşător. Cum adică, m-am întrebat, eu voi fi din ce în ce mai bolnav? Da, dar cu cât mai bolnav, cu atât mai bun, mi-a spus „pediatrul sufletesc”, mărturisindu-mi că în tinereţe şi el a vrut să se facă chirurg de suflete. Nu a reuşit datorită unor conjuncturi de viaţă şi s-a făcut doctor sufletesc de copii. Cu ei se descurcă, dar sub nicio formă nu ar putea face operaţii, cu atât mai puţin adulţilor.

Deşi în zilele care au trecut, am parcurs în drumul meu diverse decoruri, în minte îmi rămân zâmbete, surâsuri şi alte gesturi care mi sau lipit ireversibil de suflet. De la Casa Memorială „Mihail Sadoveanu” ce se găseşte în preajma Mănăstirii Neamţului, îmi rămâne starea de spirit pe care o aveam. Una bună.

Din întâlnirea cu un curat om al bisericii, din acelaşi areal duhovnicesc, îmi rămâne în minte surâsul său şi non-verbalul pe care îl avea după câteva minute de discuţii. Expresia feţei, isusiacă şi totuşi atinsă de tentaţia cunoaşterii moderne, au fost relevante în a mă ajuta să-mi dau seama cum sunt privit. Mai întâi banal, mai apoi curios şi în cele din urmă prieteneşte.

Din preajma tâmplelor Mănăstirii Neamţului, îmi rămâne în minte curăţenia unui zâmbet care semăna cu o speranţă sau poate cu o certitudine.

De la Sihăstria, mintea mea a „furat” cu mâinile ochilor, imaginea acoperişului mănăstirii, care de data aceasta era curat, ca într-o zi de vară, faţă de acum doi ani, când de pe el aluneca o zăpadă însorită.

De la Agapia, îmi rămâne în minte focul galben al lumânărilor, care înfipte în nisipul neted, întruchipa amintirea celor plecaţi.

Gesturile, supremele noastre expresii. În iluzia că le-am putea ţine sub control, naşte noi şi noi proiecţii ale propriei minţi. Dacă vrem să ţinem sub control ceva, nedesluşind celorlalţi inutile secrete, aceasta incumbă o documentaţie consistentă, plină de schiţe şi scheme, în care memoria trebuie să ne fie cel mai bun partener.

De ce seamănă fricile cu o călătorie? Poate pentru că au un parcurs imprevizibil. Drumul către răspunsuri trece de foarte multe ori printr-un aspru proces de călire a conştiinţei. Nu de puţine ori, măcinarea interioară s-a dovedit a fi un aspru antrenament al sufletului, care torturat, a devenit mai sensibil dar implicit mai puternic.

Sunt curios de ce unii oameni asociază sensibilitatea cu slăbiciunea. Cum de nu realizează că un senzorial accentuat, care poate merge în profunzimea unor gânduri şi trăiri, este un avantaj şi nu un dezavantaj? A, dacă ne referim la vulnerabilitatea sensibilului ca persoană, în faţa unor ziduri ale nepăsării şi ale fixismului, putem lua în calcul că acesta niciodată nu le va putea învinge prin forţa fizică. Aşa cum spunea Hugo, există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, o idee la care i-a venit vremea. Iar sensibilul nu este sărac în idei. El poate fi răpus numai dacă este un sensibil-fricos. O luptă, însă, nu este uşoară cu un sensibil-curajos.

Ca să nu deviez prea mult de la subiect, din „râul de imagini” cum spune Vasile Dâncu, în care cu toţii ne scăldăm zi de zi, mie îmi rămân în minte, cele care ţin de suflet.

Visez pe ascuns la o reaşezare a raporturilor interumane, unde iubirea nu mai pierde competiţie după competiţie în lupta cu nepăsarea şi banalul. Unde cuplului nu i se cântăreşte fericirea doar în primii ani de viaţă şi unde nu i se măsoară sincopele cu o lăcomie participativă. Visez ca acumularea de „vechime” în cuplu să nu fie motiv de curaj în a ne manifesta nepăsarea faţă de partener şi faţă de problemele lui.

Chiar cred ca un naiv în misiunea fiecărui om şi în dreptul său de-aşi construi şi a deţine un patrimoniu de amintiri şi trăiri, pe care să le poată valorifica în folosul cuplului. Cred de asemenea într-un patrimoniu de amintiri al cuplului, care să poată fi pus în slujba bunei sale funcţionări pe parcursul întregii vieţi. Şi atunci mă întreb, ce pot avea la bază toate acestea, dacă nu propovăduirea iubirii, de către fiecare dintre noi?

Recent, o prietenă foarte sinceră m-a întrebat cum se explică faptul că deşi am scris atât de mult despre tot felul de probleme, în ceea ce mă priveşte n-am prea avut grijă de „sănătatea” mea. Întrebarea ei, venită direct, m-a pus într-o dificultate neaşteptată, pentru că, vrei nu vrei, de multe ori eşti suma percepţiei celorlalţi. I-am dat multe răspunsuri dar nu ştiu dacă am convins-o.

Cert este că mulţi oameni şi-au ales profesiile sau drumul în viaţă datorită unor neîmpliniri, tocmai pe segmente pe care şi-au propus să le îmbunătăţească din motive diverse, dar mai ales sufleteşti.

Cu toate astea, n-am renunţat la lupta pentru iubire niciodată, ba chiar m-am încumetat să pun umărul şi la înlăturarea suferinţei celor din jur.

Cu uşoară autoironie spun că nu simt că mă aflu sub incidenţa proverbului spaniol „În casa fierarului, cuţit de lemn!”. Simt, aşa cum am spus, că am terminat o perioadă de rezidenţiat în ceea ce priveşte chirurgia sufletească. În această profesie, dacă nu eşti sincer pe problemele importante, n-ai cum să-i vindeci pe cei care îţi cer ajutorul şi nici n-ai cum să le alini suferinţa. La rândul lor, trebuie să îţi spună sincer durerea cu care se confruntă sau măcar să nu te contrazică atunci când o intuieşti. E totuşi greu să nu scape măcar un „auuu” atunci când le palpezi sufletul.

4 ianuarie 2012