Archive for februarie 2012

Tamari

29 februarie 2012

Tamari, doar eu şi cu tine
Seri ne petrecem
Şi nu ne vorbim
Ţie ţi se reproşează
Lucruri pe care noi doi,
Într-o formă sau alta le ştim

Zi de zi, mie mi se spun
Adevăruri ştiute de toţi,
Fă-mă tu să îi uit
Ajută-mă tu să îi iert,
Dacă poţi…

Tamari, captiv în căuşul de cristal
Făcut de om,
Într-o scânteie dată de la Dumnezeu,
Lasă-mă să te sărut pătimaş,
Aşa cum nu aş putea-o face,
Nici măcar eu…

29.02. 2012

Reclame

Revenire temporară la RADIO „CUGIR”

28 februarie 2012

Datorită unei promisiuni făcute lui Călin Sărmăşan, încă din decembrie anul trecut, joi, cu începere de la ora 17.00 voi fi prezent pentru trei ore la Radio „Energry” Cugir (www.radioenergycugir.ro).

Sper să fie una dintre cele mai frumoase emisiuni, mai ales că vom vorbi în mod special despre SUFLET. Una dintre teme fiind chiar eseul „Orfani de surâsul lui Toto” , scris pe data de 22 decembrie, anul trecut. Eseu care a avut 6400 de accesări pe blog,  în 30 de ore, în condiţiile în care, în mod obişnuit, o astfel de scriere se bucură de circa 400-450 de accesări în acelaşi interval de timp.

O discuţie pe internet avută cu Corina, soţia lui Toto, în care mi-a scris că acest eseu a fost citit şi de către restul familiei, pe patul de spital, m-a impresionat mai puternic decât poate fi spus în cuvinte.

Trebuie să ne conştientizăm condiţia de „trecători” prin lumea asta şi poate să ţinem seama de valoarea oamenilor curaţi sufleteşte şi IMPORTANŢA SENSIBILITĂŢII şi a NEVOII de IUBIRE.

Fără să fie o „conferinţă de presă” vreau ca emisiunea aceasta să cuprindă punctul meu de vedere cu privire la câteva aspecte esenţiale despre VIAŢĂ!

Pun de asemenea „la bătaie” suferinţa mea interioară şi propriile-mi eşecuri pentru a demonstra că pentru mai binele omului şi cuplului este nevoie, nu de cuvinte FĂRĂ ACOPERIRE sau calmante, ci de comunicare şi curajul de-aţi asuma decizii.

Voi recita şi câteva poezii, deja publicate sau mai recente, (încă nepublicate) şi voi descrie ce sentimente au stat la baza lor. Le voi recita împreună cu prietenul Călin şi pe cele 6 publicate în numărul 5/2012 al „României literare

Apoi, mă reîntorc la mănăstirea Regăsirii Mele, unde mă aşteaptă de finalizat o carte de aproape 400 de pagini.

Desigur, celor interesaţi le voi oferi din volumele mele de poezii.

Cu drag, Flaviu

Radical de 2

Așa e pe-aici, pe la Noi,
Că 1 plus 1 fac 2,
Și 2 fără 2 fac tot 2,
Și 0 plus 0 fac 2.

Și 2 fără 1 fac 2,
Și 1 plus 0 fac 2.
Și Minus cu Minus fac 2,
Doar 2, numai 2, nu e 2.

Și 7 ori 7 fac 2,
Și 10 plus 10 fac 2,
Și Toate plus Toate fac 2,
Și Tot fără Tot face 2.

Și Eu fără Tine fac 2.
Și Tu fără Mine faci 2,
Și Noi fără Noi facem 2,
Așa e pe-aici, pe la Noi.

Adrian Păunescu, Din doi în doi, 2003

 http://www.youtube.com/watch?v=lrY-nC6QYwk

Retragere temporară

21 februarie 2012

Dragi prieteni,

din motive care ţin de timp şi de o anumită nevoie de a nu mă expune, am decis să mă retrag pentru o scurtă perioadă de pe blog. Doresc să fie cât mai scurtă, dar asta simt să fac. Vă mulţumesc pentru traficul uriaş de vizitatori pe care îl am în fiecare zi.

Promit ca eseurile şi poeziile pe care le voi scrie se vor găsi în cărţile mele. Vă daţi seama că nu fac asta ca să vând mai bine cartea, dacă aş putea, aş da toate cărţile din lume gratuit. Dar gândiţi-vă şi la resursele care le incumbă realizarea unui astfel de produs şi la faptul că şi cei care le fac trebuie să „mănânce o pâine”. Deci, nu de imagine sau comerţ este vorba.

Cartea, pe care sper să o lansez în aprilie la Cugir, are aproape 400 de pagini şi sunt sigur că o să vă placă. Mă retrag să o pot face bine şi să nu fiu absorbit de setea asta de feed-backuri imediate. Promit însă că dacă îmi vin idei în minte, o să le pun pe hârtie şi o să vi le aduc pe „palmele” sufletului.

Mă retrag o perioadă şi de pe facebook, căci simt că dependenţa de „imediat” îmi dă târcoale şi pentru unul care scrie cărţi, nu e tocmai bine!

Mă retrag la „mănăstirea” Regăsirii Mele, dar numai pentru o perioadă. Promit să revin şi mulţumesc fiecărui cititor în parte pentru că vă interesează ceea ce scriu şi gândesc.

Vă dedic cu tot dragul o melodie la care ţin foarte mult! Pe curând! Vă pup!

http://www.youtube.com/watch?v=8JOGk2TUIIE&feature=related

Prin zăpada murdară cu „Jurnalul fericirii” la braţ

20 februarie 2012

Mă plimb prin Bucureşti. Am privilegiul unui drum pe jos. Nu glumesc când spun privilegiu, pentru că simt nevoia unei guri de aer proaspăt.

Peste Capitală, zăpada strânsă mormane, mormane, se murdăreşte şi se înnegreşte. Munţii gri, adevărate baricade în calea oamenilor grăbiţi, caută parcă să se scuze jegoşi, topindu-se pe neobservate.

Excremente de câine, „cuibărite” pe albul apos, se găsesc la tot pasul. La baza munţilor de zăpadă, găuri mărunte şi înghesuite, pătrunse de căldura urinei umane şi canine, dezvăluie câte un petic negru de sol.

Intru într-o  bancă. Îmi fac loc printre sprâncene încruntate şi printre coate ascuţite. În faţă un zid de „spate”, în stânga un zid de „profile” mă „întâmpina” făcând instinctiv paşi mărunţi mai în faţă. Nu cred că pentru a-mi face loc, ci pentru a-şi legitima poziţia în faţa ultimului venit.

Privirile scurte mă săgetează. Sunt prea „bătrân” să mă afecteze ceva. Am de returnat 12 lei băncii, care la rându-i îmi datorează 50. Nu se poate echivala nimic.

Eu am buletinul expirat, cadou de ziua mea. Fac o glumă cu pirpiria de după geamul blindat, pe această temă. Credeam că stă jos. Când acolo stătea pe un „piedestal” de chitanţe.

După ce a coborât de pe „ce stătea” i-am văzut doar fruntea şi părul, delimitate de „bordura” care continua peretele galben „prelins” pe gresia murdară.

În spatele meu, sprâncenele ascuţite ale unui om care a intrat aproape odată cu mine, mă presează să mă grăbesc. Nu mă poate „atinge” nimic. Sunt prea bucuros de plimbarea făcută şi de evadarea din cotidian, încât port un surâs viu, de neînţeles pentru ceilalţi.

Vă pot lua banii, dar nu vă pot închide contul, pentru că aveţi buletinul expirat!” Corect, afirm. Şi particip bucuros la „infracţiunea” de a mi se putea încasa bani, în virtutea aceluiaşi buletin expirat, numai ca să nu mai trec niciodată pe acolo.

Un om de la un ghişeu alăturat, care a prins fără să vrea discuţia, râde şi se minunează. Aş fi putut isca o revoluţie. Aş fi putut strica monotonia aşteptării cu o retorică, oferind un spectacol gratuit celor care aşteptau.

La un alt ghişeu, o minionă prea fardată aproape face o criză de nervi, solicitându-i unei fete firave, cu ochelari, să nu-i treacă şi al doilea prenume. „Ce relevanţă are cum mă cheamă complet, CNP-ul e relevant!” O convinge pe firavă, care plimbând-uşi patru degete drepte şi albe, în partea din faţă a părului castaniu, aprobă sugestia şi îi face minionei pe plac.

E o zi în care nimic nu mă enervează. M-a fascinat prea mult pişatul uman de pe zăpada cristalină care domneşte peste fostul Bulevard „Victoria Socialismului”. Nu-mi pot lua gândul de la plimbarea mea.

Când vede că firavul personaj, în costum negru, cu cravată  siclam, face abuz de surâsuri, domnişoara de la ghişeu, răspunde la fel. Escaladează un scaun, şi se arată „bust”. Pare o Gioconda în tot acest peisaj. Pare chiar mai inocentă decât modelul lui Da Vinci, iar pentru o secundă, din cauza cozii care se formase, chiar am avut impresia că mă aflu la Luvru, toţi aşteptând cuminţi să o admirăm.

Toate gândurile mi-au fost întrerupte de un paznic cocoşat, ce s-a perindat cu mâinile la spate, „tăind” coada în două.

Era bătrân. Ridurile îi șănțuiseră faţa şi se vedea clar că era „om cu pensie acasă”. Acesta era doar un job suplimentar, ca să-şi ajute copiii. La urma urmei ce să facă acasă?

M-am întristat. Brusc mi l-am imaginat în postura de copil, având vise şi speranţe. Mă holbam la el, lacom să-l „studiez”. Nu observa şi nu îi păsa.

Mă gândeam „ce ajunge şi omul” şi mi-am adus repede aminte de o lecţie de la Oxford despre procesul ireversibil al îmbătrânirii celulelor. Trist.

M-am înfumurat că sunt tânăr, în costum, cu o cravată care fură priviri şi că peste toate acestea, am la mine un infinit de surâsuri. Îmi plăcea că nu mă poate atinge nimic şi că ţin o coadă imensă, pentru a da 12 lei, deşi banca are să-mi dea 50, dar nu o poate face, căci am buletinul expirat. Nu m-am gândit la birocraţie, era prea mică pe lângă mine în acel moment. Gândurile mi-au zburat spre zăpada pe care am întâlnit-o în drumul spre bancă.

Când am ieşit din clădire, mi-am făcut loc printre negustorii ambulanţi de chiloţi, mărţişoare şi „cifre aurite”. O bătrână agita o sticlă de cola, la jumătate, cu eticheta ruptă, plină cu „ţuică bună”. M-am gândit la „Groapa” lui Eugen Barbu şi la descrierea Lipscanilor. Eram la cinci minute de mers pe jos de locurile unde la începutul secolului trecut, se petreceau exact aceleaşi lucruri. Am zâmbit bucuros, căci am înţeles ceva ce mă măcina din 2007. Fac „azi-mâine” jumătate de deceniu în „Micul Paris” şi abia acum înţeleg că acest petic despre care vorbesc, este supapa socială a unei categorii sociale, care serveşte un anumit tip de clientelă socială. Am râs cu bucurie ascunsă pentru că în sfârşit am înţeles.

Altădată eram tentat să spun că dacă ajung primar, „îi rad în 5 minute” şi pun lucrurile în ordine. Acum îmi dau seama că de fapt în „şanţul ăsta” al istoriei, vizavi de Unirii, se află monumentul viu al unei anumite tipologii umane. Lui îi lipsesc doar benzile de delimitare şi plăcuţa care să explice ce reprezintă. Supapa socială care rezistă cu încăpăţânare, în faţa oricărei reforme.

          Un el şi o ea, îmbrăcaţi mai diferit, făceau fotografii „Casei Poporului”. Lângă, doi şuţi, cu mutre acre şi-au şoptit, privind din lateral: „e de-ai noştri, dă-i drecu!”.

          M-am oprit la librăria „Luceafărul” şi deşi am vrut să-mi iau Borges „de toţi banii” mi-am luat „Jurnalul fericirii”, de N. Steinhard, deşi o aveam. Îmi plăcea cum arată şi era mult mai groasă ca ediţia pe care eu o aveam acasă.

Gluma mea, întărită de complicitatea involuntară a vânzătoarei, cum că cea pe care o am acasă e mai subţire, pentru că a fost cenzurată a sporit vânzarea.

Eu afirmând că diferenţa de grosime o reprezintă tocmai adevărul. În sinea mea ştiam că şi ediţia de acasă e la fel, dar scrisă mai mic şi cum am descoperit ulterior, are mai puţine note introductive. Aspectul contează. Mărimea contează. Vorba contează. Dacă nu ne comunicam aceste gânduri, muream cu toţii pe paturile de oţel ale tăcerii. Concluzia a fost că eu, împreună cu alţi doi, am cumpărat „Jurnalul fericirii”.( Promit să răspândesc din cunoaşterea pe care mi-o va aduce.)

A fost un gest similar cu cel pe care l-am făcut când am cumpărat toate cărţile scrise de Adrian Păunescu, din aceeaşi librărie. Atunci, motivul a fost că erau ţinute într-un loc „invizibil”.

Eu am vrut să dau un exemplu că sfidez perversiunea privilegiului celor mai bune locuri, oferit unor anumiţi autori. Atunci am rămas fără bani de cafea în oraş, ca să nu fiu ipocrit şi să spun de pâine, luând realmente de toţi banii cărţile lui Păunescu, numai ca să dau un exemplu.

Îl am martor pe Cătălin, care mi-a făcut semn că nu-s normal. Iar eu am râs şi am spus că vreau să dau un exemplu. Era o altă vânzătoare, ce-i drept. A cărei mutră necesită alocarea încă unei persoane care să o însoţească şi care să umble cu un semn portabil de avertizare, „atenţie proaste!!!”.

(Vai mamă, cum îţi mănânci tu sănătatea! Ştiu mamă, ştiu! Dar la dracu, voi m-aţi educat să fiu corect şi curat.)

…Şi cum spuneam, am ieşit din librărie în zăpada pişată şi murdară, ţinând în mână „Jurnalul fericirii”. Dar culmea, chiar nu m-a atins nimic rău, azi…

Bucureşti, 20.02. 2012

http://www.youtube.com/watch?v=f0gic8DymlI

Fântână

18 februarie 2012

Tu nu te apleca deasupra mea

Ca peste-o gură largă de fântână

Să n-auzi cum în fundul sclipirilor

Izvoarele chemându-te, se-ngână.

S-ar prea putea să vrei să guşti răcoarea

Fântânii fără cumpeni şi găleată

Şi te-ai zvârlii adâncului din care

Nu te-ar mai scoate nimeni niciodată.

 

Zaharia Stancu,  volumul „Miniaturi”

Nedumerire

18 februarie 2012

Unde vor fi
Ţurţurii ce acum,
Mândrii stau,
Peste câteva luni sau la vară?

 Poate vor fi într-o frunză,
Poate-ntr-o lacrimă
Sau poate într-un fum de ţigară…

În tot acest joc,
În această chimie
Gheaţa asta, cu formă de suflet
Unde o să stea?
Şi ce o să fie?

18.02. 2012

http://www.youtube.com/watch?v=9xTuoveCQ-U&feature=related

Gesturi mici, de impresionat femeia

18 februarie 2012

Am preferat întotdeauna să fiu ca o carte deschisă pentru ceilalţi. Era de ajuns să treci pe lângă mine chiar şi în viteză, ca să afli ceva despre felul meu de a fi.

Trăiesc mereu cu un sentiment al efemerităţii. Îmi dau seama că va veni acea zi în care o să ni se ia dreptul la cuvânt, dar nu fac o dramă din asta.

În „Desculţ” la un moment dat , prietenul lui Darie, care urma să moară de oftică, îi spune: „Am să mor, Darie şi o să rămână atâtea cărţi necitite…!”.

Mă regăsesc în propoziţia asta, pe care cartea mi-a dăltuit-o în suflet, din mai multe puncte de vedere.

Mai concret, o să vină o zi în care toţi anii aceştia zvăpăiaţi ai tinereţii, o să fie o amintire. Vor mai fi atâtea lucruri frumoase de văzut şi de trăit. Vor rămâne atâtea dimineţi şi atâtea cafele de băut. Vor rămâne atâtea poezii nescrise şi atâtea persoane cărora să li se spună o vorbă bună, exact atunci când au mai mare nevoie de ea.

Nu m-am apucat de scris pentru că „nu mai puteam de bine” sufleteşte. Nici dramă nu mi-a fost viaţa, ar fi culmea. Chiar îmi aduc aminte cum, văzându-mă într-o zi optimist, un foarte bun prieten mi-a spus „tu eşti tot timpul aşa!”

N-am simţit că a spus-o ca să mă încurajeze, ci ştia că sunt acel tip de om care nu se lasă.

Un alt foarte bun prieten mi-a spus că după părerea lui, crizele sufleteşti care au început să mă macine la câteva zile după ce am împlinit 30 de ani, sunt de fapt consecinţele unui mod de a vedea lucrurie. Poate tu nu îţi dai seama, poetule, dar eşti „un mare pragmatic”, mi-a spus.  Apoi a completat că „tocmai viziunea aceasta pragmatică te întristează. Faptul că prevezi ce o să se întâmple,    ştiindu-te activ, implicat, hotărât”.

La prima vedere nu pare, dar sunt un om hotărât. Asta nu îmi ia şi capacitatea unei anumite delicateţi, dar şi tristeţea de a-mi vedea şi a vedea slăbiciunile umane. Aşa cum am spus-o mereu, văd şi în mine dar şi în ceilalţi, frici pe care suntem incapabili să le depăşim. Greşeli pe care le repetăm de teamă sau orizonturi pe care ni le îngustăm cauzate de durerea unor amintiri.

Comparăm exagerat. Toată viaţa noastră este compararea unui moment cu altul şi ţinta situaţia aducătoare de bine. Şi, surpriză, comparaţiile dor, iar binele se făureşte printr-un efort intelectual şi sufletesc consistent.

Este uşor să negi şi să spui că te laşi. Dar totuşi nu o faci. Eşti ca Sisif, iar când scriu acestea, am o satisfacţie uriaşă că am „dat viaţă” unei cărţi care poartă în titlu, numele acestui erou mitologic. Vieţile noastre, a celor care vrem să luptăm pentru mai bine, sunt într-adevăr vieţi de Sisif.

Mă săgetează şi pe mine prin suflet unele amintiri. Încerc să mă dau tare, să le trec în alt plan al memoriei şi să înghesui altele, care să fie neîncărcate de dureri. Pot pentru câteva secunde, apoi, sufletul „se joacă” şi alege ce şi cum vrea.

Un singur adversar redutabil are sufletul în materie de memorie – timpul. Timpul, are puterea să dilueze din încărcătura amintirilor care ne macină. Timpul mi-a dat puterea să mă pot uita în urmă, la persoanele intime din viaţa mea, cu puterea de a nu mă durea refacerea vieţii lor. Cu puterea de a mă bucura că după mine, au reuşit să se stabilizeze pe plan personal.

Mă bucur pentru refacerea lor sufletească. Dar o pot face acum, eliberat de încărcătura emoţională pe care o aveam la momentul în care ne-am separat fizic.

În concret, tristeţea asta îi vindecă pe unii şi îi îmbolnăveşte pe alţii. Scriu astea, îmbrăcat în pijamaua pe care mi-a cumpărat-o Lucian în noiembrie anul trecut. Atunci a trebuit să schimb subit  costumul gri, cămaşa albă şi cravata cu liniuţe roşii, cu pijamaua albastră pe care scrie mare, cu litere de mână – Baseball.

Atunci, nemâncat de 10 zile, galben ca un apus bucovinean şi mergând ţinându-mă de pereţi, m-am achitat de aproape toate sarcinile pe care le aveam, înainte să intru în spital.  

Dau dimensiuni apocaliptice unei boli insignifiante. Ştiu asta, o fac deliberat, dar nu pentru a manipula, ci doar îmi descriu trăirile.

În faţa bolii omul se transformă. Şi mie mi-a fost frică să comunic celor dragi, care investesc atât de multă dragoste în mine, că nu sunt bine.

Mă gândeam, dacă am „B” sau „C” sau altceva, mult mai grav, ce fac? Dar fiica Profesorului a murite de leucemie, îmi spuneam. Avea doar 19 ani. Cu un an mai puţin ca vârstă, dar cu 31 de ani în urmă, cu „problema” asta se confrunta şi sora mamei mele. Şi ea a pierdut. Iar în acel ocean de tristeţe, eu mă coagulam în copilul care avea să se nască peste puţi timp.

Bunicului meu, care a împlinit de curând 80 de ani, nici acum nu i-a trecut durerea. Profesorul plânge după fiica lui, care a murit acum 10 ani, de parcă ar fi murit cu o zi în urmă. O fată pe care eu am cunoscut-o în vara lui 2009, suspina după fostul ei prieten de care se despărţise cu un an în urmă, ca şi cum tocmai deciseseră să se despartă de-o oră. O altă fată, foarte dragă mie, mi-a spus că după o despărţire, un an şi jumătate, nici măcar nu s-a putut gândi la altcineva, (deşi era foarte frumoasă şi curtată).

Ce înseamnă toate acestea? Ce altceva că dacă investeşti sufleteşte în oameni, îţi asumi şi suferinţa pe care o aduce cu el potenţialul eşec. Lupta face parte din viaţă. Dar lupta devine superfluu dacă în tine stau ancorate regrete sau crezuri care nu pot fi uitate sau schimbate.

Dragostea seamănă cu viaţa, ca două surori gemene. Nu poţi să o înfrânezi pe una şi să vrei să ai pace şi linişte în cealaltă. Nu poţi să eviţi să te confrunţi cu probleme reale, mizând pe apariţia situaţiei ideale, în care totul să-ţi meargă bine dintr-o dată. Binele ăsta, pe care ni-l dorim cu toţii, este de fapt o consecinţă a altor eforturi.

Am scris-o şi într-un alt eseu. Am ajuns să îi urăsc pe cei care făuresc butaforii, doar pentru a-şi atinge un scop. Boii aceştia ne înjugaţi, umblă liberi pe străzi, iubesc şi mint femei, îşi trăiesc viaţa, se bagă în rate pentru o giacă de firmă, caută pe Google „gesturi mici, de impresionat femeia”  şi apoi merg „fără memorie” mai departe.

Aceşti „crocodili sufleteşti” dobândesc o cunoaştere situaţională care îi transformă în oameni actuali, ai imediatului. Dar ei, pe fond sunt nişte mari zerouri.

Am ajuns să părem ridicoli noi cei „normali” şi chiar să ne scuzăm în faţa „rănitelor” pentru acest fapt. Iar alaiul de rănite creşte substanţial din mai multe vine despre care am tot vorbit. Cele mai multe aparţin, aşa cum am mai spus-o părinţilor. Lipsa lor de putere în a comunica este „desăvârşită”. Le este greu să dialogheze cu propriul copil, care astfel rămâne la mâna unor „ne înjugaţi” din punct de vedere caracterial. Şi culmea, că boii care distrug inimi, nu arată tocmai aşa cum îi descriu eu acum. Au, nu numai giacă în rate, ci şi apă de toaletă, luată din Duty-Free şi ştiu „să le atingă sufleteşte”. Bravo vouă, boilor!

În definitiv, fie vorba între noi bărbaţii, ştim doar ce „poveşti” avem. Dar uite că voi, reuşiţi să daţi iama într-un larg segment încă neexploatat şi să extrageţi de acolo suflete, de dragul frumuseţii trupeşti, ca apoi să le spuneţi o poveste frumoasă şi să le hărţuiţi cu regrete. Că nici nu vă lasă inima, bărbăţie neavând de la sine, să vă rupeţi de ele. O ţineţi „langa” în egoismul şi frica voastră, în dorinţa de carnal sau de frica singurătăţii profunde, într-o comunicare, de cele mai multe ori unidirecţională, aducătoare de suferinţă pentru celălalt. Vorba lui Filip Teodorescu, în interviul pe care i l-am luat în 2009: „În relaţionare, farmecul personal ţine maximum 15 minute, apoi rămâne ce ştii!”. Eu cred că sunt mulţi oameni care încep să se mintă şi să creadă în celălalt, încă din minutul 2.

În concluzie, mă felicit pentru omul care am devenit. Din fricosul care eram cândva, care s-a însurat pentru că aşa a promis, iar „Sfatul Părintesc” a spus să merg înainte dacă tot s-a închiriat sala, am devenit un om mai tare. Dacă nu mi-e bine, am puterea să spun că nu îmi este. Dacă ceva mi se pare în neregulă la celălalt îi spun direct, nu pe ocolite, fără să fiu vânător de greşeli sau să critic exagerat. Dacă am amintiri, vorbesc despre ele. Dacă simt o discrepanţă în optica mea şi a celuilalt cu privire la viaţă, caut să-i vorbesc despre asta şi caut să luăm împreună o decizie, ferindu-mă atât pe mine, cât şi pe el, de maxima suferinţă.

Nu mai cred, ca acum câţiva ani, nici în situaţia ideală, nici în omul perfect, nici în schimbarea caracterului.

Singura şcoală adevărată este cea a vieţii, dar asta nu trebuie să însemne a fi mai şmecher, doar ca să-ţi îndeplineşti obiectivele. Înseamnă a fi mai sincer şi mai deschis la minte. Înseamnă a privi o problemă din mai multe unghiuri, tocmai pentru a o putea înţelege şi pentru a preveni suferinţa, fără a se considera că despici firul în patru. Fără a te simţi vinovat că eşti privit ca despicând firul în patru.

Sunt prea „bătrân” să mai cred că pentru a depăşi un obstacol, trebuie să-ţi maschezi minusurile. Trebuie să cauţi să oferi, cui merită să i se ofere şi să îţi învingi fricile. Trebuie să înveţi să ceri. Să separi ce a fost bine de ce a fost rău, din mesajele cu care ai fost crescut şi să îţi asumi eşecul.

Bine spune proverbul acela Mai bine să eşuezi încercând, decât să eşuezi în a încerca”.

 

Bucureşti, 18 februarie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=XF6wmaSvfxQ

Durerea femeiască

17 februarie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=K1i7OsWB6rc

Rămas la Bucureşti

17 februarie 2012

Probleme grave
Mă reţin la Bucureşti
Mă simt orfan de de-ai mei
Dar şi de tine
În iarna asta pare o vină să iubeşti
Iar gheaţa parcă-i strânsă toată-n mine

Până atunci „eu ce le ştiu pe toate”
Julit pe mâini, căzut în ochii tăi,
Mă uit la suflet cum cerşeşte
De ai vre-un sentiment, acuma dă-i…

Probleme grave
Mă reţin în Capitală
Instinctul nu mă minte niciodată
E dreptul meu la liberă-ndoială
Iar intuiţia îmi e imaculată…

17.02. 2012

Vrăbiile din viaţa mea

17 februarie 2012

Moto:         Odată am ucis o vrabie,

                                         Am tras cu praştia-n ea si-am lovit-o,

                                         Pe urmă o zi şi-o noapte întreagă

                                         Am tot plâns-o şi am tot jelit-o.

                                         ………………………………………

                                         De mult nu mai trag cu praştia-n vrăbii,
                                         De mult nu mai merg la nici o îngropare,
                                         Soarele apune după nişte măguri
                                         Şi răsare-n flăcări din mare.
                                         (Zaharia Stancu, Cântec şoptit)

 

 

Mi-e lehamite de gânduri negre. Pe frontul cunoaşterii sufleteşti, în lumea chiloţilor purtaţi pe dos, de frica te miri căror păţanii, am ajuns de nu ştim ce să facem, numai să nu ne mai simţim rău sufleteşte.

Tocmai aici stă cuibărită şi slăbiciunea mea. La propria raportare faţă de fericire. Căutăm să o obţinem prea repede. Alergăm după rezultate imediate. Nu contează cum, trebuie să căutăm să scăpăm de acea presiune pe care familia sau societatea au pus-o pe noi. De aici şi deciziile noastre, luate de foarte multe ori greşit.

Presiune este şi pe cei care spun că n-au nicio presiune. Aceştia din urmă, dacă nu au frici în plan personal, au ţinte false pe care le ciuruiesc cu gânduri negre.

Spre deosebire de fapta lui Zaharia Stancu, din poezia „Cântec Şoptit”, eu nu am ucis niciodată o „vrabie”. Am trăit însă mereu cu frica, cu gândul, că un gest de-al meu, ar putea să lase fără viaţă firava pasăre.

Ezitarea mea de a întinde elasticul cu petic legat de o crăcană, în care să pun o piatră şi să trag, m-a făcut să sufăr.

N-am avut motivaţia necesară de a trage în „vrăbii” pentru că le-am considerat întotdeauna inofensive.

Uneori, sinceritatea îmbracă acest rol de piatră care poate ucide, deşi tu poate ai urmărit cu totul altceva atunci când ţi-ai exprimat-o. Dar, ce-i drept, poţi ucide o vrabie foarte uşor dacă nu eşti atent.

Ea zboară, se joacă, ciripeşte şi nu stă o clipă. O vezi cum dansează în aer, cum îşi caută loc pentru cuib. Acum e aici, acum e acolo, ca dintr-o dată, o izbitură neagră, o trânteşte la pământ, unde mai dă de două ori din aripi, apoi rămâne fără suflare.

În copilărie am văzut două lucruri care m-au marcat. Primul a fost când am văzut de la fereastră cum o pisică a pândit o vrabie şi apoi, punând laba pe ea, a înghiţit-o cu poftă. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă pasărea avea pui. Am rămas de atunci, cu o amărăciune în suflet.

Al doilea lucru a fost când un uliu a făcut acelaşi lucru, dar undeva deasupra, pe blocul în care locuiam. Am văzut, într-o fracţiune de secundă, momentul când vrabia a fost prinsă, iar apoi am auzit doar ciripitul ei disperat în faţa morţii.

Oare de ce ne este atâta frică de moarte? Să fie doar pentru că, aşa grea cum este ea, ne este dragă viaţa? Să echivaleze oare moartea trupului cu moartea speranţei? Această infirmare a continuităţii să ne dea atât de mulţi fiori reci?

Înclin să cred că, în cazul meu, ezitarea de lovi ceva mai mic şi mai inofensiv mi-a cangrenat o bucată din suflet.

Sufletul meu, ca şi al multora, este regenerabil. El nu se mai regenerează însă, aşa cum ar trebui să o facă. Mereu îşi caută motive să se apere. Tocmai de aceea tind să cred că, nu numai că nu aş avea niciodată puterea să ucid o vrabie, dar am ajuns să îmi fie frică să nu cad victima vreuneia.

Ştiu cititorule, te fac să zâmbeşti. Nu sunt ironic când spun asta. Cum m-ar putea ucide o vrabie? Habar nu am. O vrabie poate fi un gând, un om, o amintire, orice.

Îmi place Jorge Luis Borges, nu doar pentru că mi l-a recomandat un prieten drag. Ci pentru că în poeziile lui am găsit nişte adevăruri minunate. Poetul spune în „Alt poem al darurilor” că iubirea ne ajută să-i vedem pe oameni, aşa cum îi vede Dumnezeu. Tot el adaogă, cântând însemnătatea dimineţii, tocmai pentru că ne oferă iluzia unui nou început.

Fără să vreau, am creat o poezie care leagă beletristic „vrabia” din poezia lui Stancu, cu „dimineaţa” din lirica lui Borges, spunând: „Vrăbiile ştiu limba dimineţii/Fără ştiinţa lor aceasta n-ar veni”. (Rosturi, Sisifica resemnare).

 Poate tocmai de aici şi sensibilitatea faţă de vrăbii şi faţă de soarta lor. Din faptul că sunt primele care anunţă sosirea dimineţii. Ne confirmă că acest nou început numit dimineaţă, este în sine încărcat de speranţă şi optimism.

Poate că vrăbiile nu ciripesc. Poate că ne spun poezii în fiecare dimineaţă. Poezii pe care noi nu le înţelegem, ne prefacem că nu le înţelegem sau nu suntem atenţi la ele.

Aş putea face şi alte paralele, dar vreau să păzesc sensibilitatea acestei scrieri de tot ce este rău, cum vreau să apăr sufletele curate cu care îmi intersectez viaţa, de sechele.

În ultima strofă din poezia teleormăneanului, găsesc absolut din întâmplare aceiaşi filozofie. Cea a dimineţii şi a unui nou început: „Soarele apune după nişte măguri/Şi răsare în flăcări din mare”.

Speranţa, care este întruchipată de către dimineaţă, iar vrabia ucisă, care poate simboliza regretul pot fi elemente comune ale poeziei numită viaţă.

 

 

  Bucureşti, 17 februarie 2012

 

 http://www.youtube.com/watch?v=sYIvYt313a8