Gesturi mici, de impresionat femeia

Am preferat întotdeauna să fiu ca o carte deschisă pentru ceilalţi. Era de ajuns să treci pe lângă mine chiar şi în viteză, ca să afli ceva despre felul meu de a fi.

Trăiesc mereu cu un sentiment al efemerităţii. Îmi dau seama că va veni acea zi în care o să ni se ia dreptul la cuvânt, dar nu fac o dramă din asta.

În „Desculţ” la un moment dat , prietenul lui Darie, care urma să moară de oftică, îi spune: „Am să mor, Darie şi o să rămână atâtea cărţi necitite…!”.

Mă regăsesc în propoziţia asta, pe care cartea mi-a dăltuit-o în suflet, din mai multe puncte de vedere.

Mai concret, o să vină o zi în care toţi anii aceştia zvăpăiaţi ai tinereţii, o să fie o amintire. Vor mai fi atâtea lucruri frumoase de văzut şi de trăit. Vor rămâne atâtea dimineţi şi atâtea cafele de băut. Vor rămâne atâtea poezii nescrise şi atâtea persoane cărora să li se spună o vorbă bună, exact atunci când au mai mare nevoie de ea.

Nu m-am apucat de scris pentru că „nu mai puteam de bine” sufleteşte. Nici dramă nu mi-a fost viaţa, ar fi culmea. Chiar îmi aduc aminte cum, văzându-mă într-o zi optimist, un foarte bun prieten mi-a spus „tu eşti tot timpul aşa!”

N-am simţit că a spus-o ca să mă încurajeze, ci ştia că sunt acel tip de om care nu se lasă.

Un alt foarte bun prieten mi-a spus că după părerea lui, crizele sufleteşti care au început să mă macine la câteva zile după ce am împlinit 30 de ani, sunt de fapt consecinţele unui mod de a vedea lucrurie. Poate tu nu îţi dai seama, poetule, dar eşti „un mare pragmatic”, mi-a spus.  Apoi a completat că „tocmai viziunea aceasta pragmatică te întristează. Faptul că prevezi ce o să se întâmple,    ştiindu-te activ, implicat, hotărât”.

La prima vedere nu pare, dar sunt un om hotărât. Asta nu îmi ia şi capacitatea unei anumite delicateţi, dar şi tristeţea de a-mi vedea şi a vedea slăbiciunile umane. Aşa cum am spus-o mereu, văd şi în mine dar şi în ceilalţi, frici pe care suntem incapabili să le depăşim. Greşeli pe care le repetăm de teamă sau orizonturi pe care ni le îngustăm cauzate de durerea unor amintiri.

Comparăm exagerat. Toată viaţa noastră este compararea unui moment cu altul şi ţinta situaţia aducătoare de bine. Şi, surpriză, comparaţiile dor, iar binele se făureşte printr-un efort intelectual şi sufletesc consistent.

Este uşor să negi şi să spui că te laşi. Dar totuşi nu o faci. Eşti ca Sisif, iar când scriu acestea, am o satisfacţie uriaşă că am „dat viaţă” unei cărţi care poartă în titlu, numele acestui erou mitologic. Vieţile noastre, a celor care vrem să luptăm pentru mai bine, sunt într-adevăr vieţi de Sisif.

Mă săgetează şi pe mine prin suflet unele amintiri. Încerc să mă dau tare, să le trec în alt plan al memoriei şi să înghesui altele, care să fie neîncărcate de dureri. Pot pentru câteva secunde, apoi, sufletul „se joacă” şi alege ce şi cum vrea.

Un singur adversar redutabil are sufletul în materie de memorie – timpul. Timpul, are puterea să dilueze din încărcătura amintirilor care ne macină. Timpul mi-a dat puterea să mă pot uita în urmă, la persoanele intime din viaţa mea, cu puterea de a nu mă durea refacerea vieţii lor. Cu puterea de a mă bucura că după mine, au reuşit să se stabilizeze pe plan personal.

Mă bucur pentru refacerea lor sufletească. Dar o pot face acum, eliberat de încărcătura emoţională pe care o aveam la momentul în care ne-am separat fizic.

În concret, tristeţea asta îi vindecă pe unii şi îi îmbolnăveşte pe alţii. Scriu astea, îmbrăcat în pijamaua pe care mi-a cumpărat-o Lucian în noiembrie anul trecut. Atunci a trebuit să schimb subit  costumul gri, cămaşa albă şi cravata cu liniuţe roşii, cu pijamaua albastră pe care scrie mare, cu litere de mână – Baseball.

Atunci, nemâncat de 10 zile, galben ca un apus bucovinean şi mergând ţinându-mă de pereţi, m-am achitat de aproape toate sarcinile pe care le aveam, înainte să intru în spital.  

Dau dimensiuni apocaliptice unei boli insignifiante. Ştiu asta, o fac deliberat, dar nu pentru a manipula, ci doar îmi descriu trăirile.

În faţa bolii omul se transformă. Şi mie mi-a fost frică să comunic celor dragi, care investesc atât de multă dragoste în mine, că nu sunt bine.

Mă gândeam, dacă am „B” sau „C” sau altceva, mult mai grav, ce fac? Dar fiica Profesorului a murite de leucemie, îmi spuneam. Avea doar 19 ani. Cu un an mai puţin ca vârstă, dar cu 31 de ani în urmă, cu „problema” asta se confrunta şi sora mamei mele. Şi ea a pierdut. Iar în acel ocean de tristeţe, eu mă coagulam în copilul care avea să se nască peste puţi timp.

Bunicului meu, care a împlinit de curând 80 de ani, nici acum nu i-a trecut durerea. Profesorul plânge după fiica lui, care a murit acum 10 ani, de parcă ar fi murit cu o zi în urmă. O fată pe care eu am cunoscut-o în vara lui 2009, suspina după fostul ei prieten de care se despărţise cu un an în urmă, ca şi cum tocmai deciseseră să se despartă de-o oră. O altă fată, foarte dragă mie, mi-a spus că după o despărţire, un an şi jumătate, nici măcar nu s-a putut gândi la altcineva, (deşi era foarte frumoasă şi curtată).

Ce înseamnă toate acestea? Ce altceva că dacă investeşti sufleteşte în oameni, îţi asumi şi suferinţa pe care o aduce cu el potenţialul eşec. Lupta face parte din viaţă. Dar lupta devine superfluu dacă în tine stau ancorate regrete sau crezuri care nu pot fi uitate sau schimbate.

Dragostea seamănă cu viaţa, ca două surori gemene. Nu poţi să o înfrânezi pe una şi să vrei să ai pace şi linişte în cealaltă. Nu poţi să eviţi să te confrunţi cu probleme reale, mizând pe apariţia situaţiei ideale, în care totul să-ţi meargă bine dintr-o dată. Binele ăsta, pe care ni-l dorim cu toţii, este de fapt o consecinţă a altor eforturi.

Am scris-o şi într-un alt eseu. Am ajuns să îi urăsc pe cei care făuresc butaforii, doar pentru a-şi atinge un scop. Boii aceştia ne înjugaţi, umblă liberi pe străzi, iubesc şi mint femei, îşi trăiesc viaţa, se bagă în rate pentru o giacă de firmă, caută pe Google „gesturi mici, de impresionat femeia”  şi apoi merg „fără memorie” mai departe.

Aceşti „crocodili sufleteşti” dobândesc o cunoaştere situaţională care îi transformă în oameni actuali, ai imediatului. Dar ei, pe fond sunt nişte mari zerouri.

Am ajuns să părem ridicoli noi cei „normali” şi chiar să ne scuzăm în faţa „rănitelor” pentru acest fapt. Iar alaiul de rănite creşte substanţial din mai multe vine despre care am tot vorbit. Cele mai multe aparţin, aşa cum am mai spus-o părinţilor. Lipsa lor de putere în a comunica este „desăvârşită”. Le este greu să dialogheze cu propriul copil, care astfel rămâne la mâna unor „ne înjugaţi” din punct de vedere caracterial. Şi culmea, că boii care distrug inimi, nu arată tocmai aşa cum îi descriu eu acum. Au, nu numai giacă în rate, ci şi apă de toaletă, luată din Duty-Free şi ştiu „să le atingă sufleteşte”. Bravo vouă, boilor!

În definitiv, fie vorba între noi bărbaţii, ştim doar ce „poveşti” avem. Dar uite că voi, reuşiţi să daţi iama într-un larg segment încă neexploatat şi să extrageţi de acolo suflete, de dragul frumuseţii trupeşti, ca apoi să le spuneţi o poveste frumoasă şi să le hărţuiţi cu regrete. Că nici nu vă lasă inima, bărbăţie neavând de la sine, să vă rupeţi de ele. O ţineţi „langa” în egoismul şi frica voastră, în dorinţa de carnal sau de frica singurătăţii profunde, într-o comunicare, de cele mai multe ori unidirecţională, aducătoare de suferinţă pentru celălalt. Vorba lui Filip Teodorescu, în interviul pe care i l-am luat în 2009: „În relaţionare, farmecul personal ţine maximum 15 minute, apoi rămâne ce ştii!”. Eu cred că sunt mulţi oameni care încep să se mintă şi să creadă în celălalt, încă din minutul 2.

În concluzie, mă felicit pentru omul care am devenit. Din fricosul care eram cândva, care s-a însurat pentru că aşa a promis, iar „Sfatul Părintesc” a spus să merg înainte dacă tot s-a închiriat sala, am devenit un om mai tare. Dacă nu mi-e bine, am puterea să spun că nu îmi este. Dacă ceva mi se pare în neregulă la celălalt îi spun direct, nu pe ocolite, fără să fiu vânător de greşeli sau să critic exagerat. Dacă am amintiri, vorbesc despre ele. Dacă simt o discrepanţă în optica mea şi a celuilalt cu privire la viaţă, caut să-i vorbesc despre asta şi caut să luăm împreună o decizie, ferindu-mă atât pe mine, cât şi pe el, de maxima suferinţă.

Nu mai cred, ca acum câţiva ani, nici în situaţia ideală, nici în omul perfect, nici în schimbarea caracterului.

Singura şcoală adevărată este cea a vieţii, dar asta nu trebuie să însemne a fi mai şmecher, doar ca să-ţi îndeplineşti obiectivele. Înseamnă a fi mai sincer şi mai deschis la minte. Înseamnă a privi o problemă din mai multe unghiuri, tocmai pentru a o putea înţelege şi pentru a preveni suferinţa, fără a se considera că despici firul în patru. Fără a te simţi vinovat că eşti privit ca despicând firul în patru.

Sunt prea „bătrân” să mai cred că pentru a depăşi un obstacol, trebuie să-ţi maschezi minusurile. Trebuie să cauţi să oferi, cui merită să i se ofere şi să îţi învingi fricile. Trebuie să înveţi să ceri. Să separi ce a fost bine de ce a fost rău, din mesajele cu care ai fost crescut şi să îţi asumi eşecul.

Bine spune proverbul acela Mai bine să eşuezi încercând, decât să eşuezi în a încerca”.

 

Bucureşti, 18 februarie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=XF6wmaSvfxQ

Reclame

4 răspunsuri to “Gesturi mici, de impresionat femeia”

  1. nenea popa Says:

    ce înţelegi prin ,,acea zi în care o să ni se ia dreptul la cuvânt,,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: