Archive for februarie 2012

Precizare şi poezie

16 februarie 2012

Din păcate, din mai multe motive, n-o să pot fi prezent la Alba. Şi implicit nici la Radio Energy Cugir. Rămâne pe data viitoare. Mii de scuze! Vă ofer însă o poezie, în dar:

În căutare de soluţii

 

Clasificat pe zodii

Ne este azi destinul

Pe „prietenii” şi fapte trecătoare

Culorile-şi aleg, în funcţie de vrută

Diversa specie de floare

 

Iar compatibil este numai cel

Ce are scris prin cărţi, pe undeva

Destinul care trebuie să-i cadă

Perfect peste destinul altuia

 

Mari „astrologi”, mari „ghicitoare”

Oceane de cafele beau, numai să-ţi spună

Stând la poveşti despre iubire

„Că tot ce ţi se-ntâmplă, este scris în lună!”

 

Reclame

Războiul meu cu unele mame de fete

15 februarie 2012

De dragul lor şi din dorinţa de a le păzi de rău, multe mame îşi „modelează” fetele după cum vor. Privind logic, primul criteriu le iese. Reuşesc să transmită mesaje unidirecţionale care sunt repede integrate de către crudele copile.

„Să ai grijă să nu…” intră aşadar în subconştientul lor sub diverse forme, astfel încât, este greu să mai fie scos vreodată.

Apoi începe viaţa reală. Din adolescenţă „în sus”,  „copilele”, încep să se confrunte cu poftele unora.

          În acel moment, spusa mamei devine „literă de lege” şi capătă greutate.

Din nou sunt nevoit să fac precizarea că nu mă refer în eseurile mele la persoane provenite din medii extreme, ci mă implic în dezbaterea sufletească a oamenilor obişnuiţi.

          Ce vreau să  relev însă, este faptul că în spatele unor atitudini, aparent fireşti, se ascund frici şi bariere emoţionale, fără precedent.

Dintr-o dată, în mesajul unei mame „pe care trebuie să o iubeşti aşa cum este, că este mamă”(lucru cu care sunt de acord, până la a-i arăta fiinţei dragi, că poate fi şi iubită, fără să i se dea chiar întotdeauna dreptate) capătă rezonanţă.

Sincer nu sunt de acord cu sanctificarea părerilor mamelor de fete. Dar ce înţeleg eu, privilegiat fiu de mamă de băiat? Eu nu ştiu cât este de greu să-ţi faci copilul să rămână fidel unor principii. Poate că nu ştiu, mamelor de fete. Ce ştiu însă este faptul că trăiesc adesea efectul tâmpeniilor voastre. Asta conştientizez şi simt pe pielea mea acest nociv efect.

Mai demult, fiica unor intelectuali, pe care eu am iubit-o enorm, îmi spunea că asprele rigori ale familiei au făcut-o ca astăzi să nu mai poată avea o viaţă sentimentală reală. Intrând în profunzimea afirmaţiei ei, de mână cu ea, am văzut amândoi efectele nocive ale lui „să ai grijă să nu”. Evident, afirmaţia asta este flexibilă. Ea poate fi mai dură sau mai soft, în funcţie de nivelul cultural al emiţătorului.

De ce nu mai putea avea o viaţă personală, biata copilă, devenită acum adultă? În cazul ei, deduc, a fost vorba de o sporire a exigenţelor până la paroxism. Aşa că, stilul lor, pliat pe o sensibilitate aparte, a căzut ca un ciocan peste un bulb de lalea. Nu era cazul, în opinia mea, să îi impună rigori şi liste de „nu”-uri. Cu atât mai puţin era necesar să se comporte cu ea într-un mod dur, avertizând-o că dacă îşi găseşte prieten şi „nu-şi vede de învăţat”, să nu mai vină pe acasă.

Fata împlinise deja douăzeci de ani, când i se spuneau aceste lucruri. Ca să nu mai vorbesc de celebra afirmaţie „mai bine să ne minţi, de cât să ne spui adevărul” şi continuarea ei prin deducţie, dacă acest adevăr incumbă lucruri care nu ne plac. Dumnezeule mare, ce impact a putut avea acea afirmaţie, încât fata mi-o spunea şi după 11 ani, cu lacrimi în ochi, dar specificând că i-a iertat.

Suntem mulţi care am învăţat să minţim încă din copilărie, tocmai că ne era frică de reacţia celor mai puternici ca noi(fraţi mai mari sau părinţi). Şi noi ne-am dezvoltat prin asta un mecanism de autoconservare, în a ascunde celorlalţi ce nu le place să audă.

Un alt caz este cel al mamelor singure. Nici acestora nu le-a fost uşor să-şi crească în situaţia dată fetele. Au fost nevoite să-şi şteargă lacrimile pe ascuns, să renunţe la sensibilitate şi să fie şi „bărbaţi”. Realismul vieţii le-a pus în postura să pună verdicte rapide, să caute ce este mai bine pentru fetele lor(în opinia lor) şi să fie tranşante.

Multe dintre aceste mame pornesc în evaluarea potenţialilor gineri, cu „motoarele exigenţei” turate la maxim, tocmai ca fiicele lor „să nu mai păţească la fel”. Cazurile pot fi diverse, eu nu vreau să generalizez. Scriu însă despre cazuri particulare care mi s-au pliat în minte şi care acum mă frământă.

Crezând că le fac bine şi că le păzesc, mamele nu reuşesc să facă altceva decât să le înrăutăţească situaţia. Fie le fac să treacă în cealaltă extremă, fie acestea le vor asculta, până la un punct sau, de ce nu, toată viaţa. Există şi cazuri de mame care trăiesc cu fiicele lor toată viaţa şi nu sunt puţine.

          Bine „minat”, terenul pregătit de mame pentru fetele lor, devine un pericol pentru toată lumea. Oricând, o astfel de „mină” poate exploda, mutilând sufleteşte, fata, peţitorii sau chiar pe cea care le-a pus.

          Ce sunt, în definitiv, aceste „mine”? Sunt păreri, principii, concepte, ameninţări, avertizări, exemple şi alte lucruri, de foarte multe ori eronate. Minciuna repetată este adevăr, spune un proverb.

          Ei bine, aceste minciuni(că nu le pot găsi altă denumire) pe care multe dintre mame le transferă fiicelor lor, de multe ori într-un mod inconştient sau de teamă, pliate pe lipsa dialogului, devin un uriaş dezastru pentru cel aflat în debutul vieţii.

          Din necunoaştere sau doar pentru că „aşa s-a procedat şi cu ele”, mamele impun nişte principii adesea criminale. Dar sunt păzite evident, de statutul lor de mame, care le dă dreptul să-şi crească copilul aşa cum consideră de cuviinţă. „Uşor” îmi este să vorbesc, ce ştiu eu ce înseamnă să fi mamă de fată…?

          Normal ar fi, după părerea mea, să-şi instruiască şi să-şi încurajeze copilele să vorbească.

          „Tu să taci, că eşti mică!” este o afirmaţie care echivalează cu un par în cap sau cu o talpă de bocanc peste un mănunchi de panseluţe. Tocmai de aceea mi-e greu să cred că unele bariere dintre oameni vor mai putea fi vreodată zdrobite.

          Mai am „o tolbă” de exemple, trăite nu auzite, prin care pot arăta că lipsa comunicării dintre mamă şi fiică poate face ravagii, în sufletul unui băiat, venit „în viaţa lor”.

          Când cresc şi ştiu că nu mai pot deţine controlul printr-o autoritate asumată, multe mame devin „prietenele” fiicelor lor. Păi acum, stimate mame? Abia acum deveniţi prietene[1]?

          Îmi este greu să fiu eu cel care oferă soluţii. Eu pot doar propune ca mama să fie partenera şi prietena fiicei ei, încă din primii ani ai vieţii. Să o încurajeze în a-şi exprima ideile şi să îi dea argumente pentru pedepsele pe care i le aplică. Altfel, părerea mea este că le determină, fie să facă în contră, fie să devină sclavele unor criterii pe care nimeni nu le mai poate atinge, fie să mimeze o comunicare încărcată de inexactităţi, ca să nu le mai spun iarăşi minciuni.

Dar nu este atât de gravă minciuna, cât faptul că ajungi să crezi în ea.

Bucureşti, 15 februarie 2012


[1] Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe idei sau principii comune, amic(dex)

http://www.youtube.com/watch?v=MlMiMyVtxMA

Marşul Ardealului

12 februarie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=6oDIWOG3-uk&feature=related

Pentru iubire, care ne ajută să-i vedem pe oameni, aşa cum îi vede Dumnezeu(JL Borges)

12 februarie 2012

Singura căprioară a vieţii mele

12 februarie 2012

Moto: O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei)

Iar am ajuns să scriu noaptea la 3. La prima vedere pare că s-a întâmplat ceva. Într-un fel da, în altul nu. În drumul meu spre a deveni bărbat adevărat, mă aflu în faza medie a procesului evolutiv. În schimb, în jurul meu, roiesc astfel de oameni, hotărâţi, puternici şi mai ales militanţi în a fi bărbaţi reali.

O femeie cere unui bărbat „să se poată baza pe el”. Eu, în viziunea unora, mă aflu în categoria opusă. Pe mine nu se poate baza o femeie. Eu nu prezint garanţiile masculului care să fie „acolo”.

Rar mă face cineva să scriu în puterea nopţii. Am mai făcut-o când cineva îmi nega sentimentele, undeva la jumătatea lui 2010. Şi atunci, a trebuit să mă trezesc, la o comandă a sufletului, şi să scriu despre viaţă şi despre oameni. A trebuit evident să mă apăr, în primul rând în faţa mea.

O prietenă de profesie psiholog, mi-a spus cândva, văzându-mă trist din cauza unei relaţii, că pe cea care mă face să sufăr, dacă o voi părăsi, o voi găsi în aceiaşi situaţie de viaţă şi peste câţiva ani. Aşa că, să nu-mi fac griji sau frici, că de fapt eu aş fi cauza relelor, ci ea. Timpul a dovedit că a avut dreptate.

Ne ancorăm în vieţile unor oameni, care la început dau tot ce au mai bun din ei. Dar mai ales „înţelegere”.  Raritatea felului lor de a fi, ne şi păstrează în relaţie, sub forma unor mici tentaţii de a vedea dacă totuşi funcţionează.

Ulterior, măştile pică. Chiar dacă pică, ne facem de multe ori că nu vedem. Ne continuăm însă drumul, numai să arătăm că nu am greşit când am luat decizia respectivă. Vrem să arătăm asta şi celor din jur, dar mai ales nouă.

Sentimentele pe care le ai într-un sfârşit de relaţie sunt multiple. Începi să cauţi motive ale nefericirii tale în toate părţile. Dacă ai o cameră, vrei două, dacă ai televizor color, vrei plasmă, dacă ninge, vrei soare, dacă-i soare, ai prefera să fie înnorat.

Ajungi chiar să te neglijezi. Să „nu mai dai floaca[1] jos” cum ar zice epilatului, într-un mod „pur feminin”, o prietenă de-a mea.

Începi să te neglijezi, lăsând camera în dezordine şi coabitând cu tine însuţi într-un mediu care te scârbeşte psihic şi vizual. La prima vedere, toate aceste lucruri se aliniază sporindu-ţi nefericirea.

Am îndrăznit în ultimii doi ani, mai ales, să spun lucrurilor pe nume şi în formă scrisă. Cititorii mei au reacţionat în funcţie de modul în care s-au găsit în situaţia de viaţă. De departe cei mai dificili cititori au fost cei din imediata mea apropiere. Cu excepţia prietenilor, familia şi partenerele de viaţă, au fost factori care m-au determinat fără să-şi dea seama să-mi autoimpun o fină cenzură.

Astfel, dacă o să urmăriţi evoluţia eseurilor, ea se racordează ce-i drept evoluţiei intelectuale a individului, dar şi unei anumite reţineri, cu trecerea timpului.

Azi îmi este mai dificil să vă spun că am iubit două femei de-o dată. Dar asta nu înseamnă că vă privez de celebra mea trăire din anul 2004. Pentru că, nu demult, asta mărturiseam cititorilor, într-un mod  cât se poate de frust.

Dacă am făcut-o, de ce am făcut-o? Dacă ştiam cât doare dualitatea, de ce am tăcut. Aşa că pot expune fără reţineri firul narativ al unor trăiri sufleteşti. E chiar atâta crimă în acest lucru?

Ştim cu toţii că singurătatea este urâtă. Dacă priveşti doar partea care ţine de cuplu, poţi cădea în depresii care se vor croniciza, atât de nocive sunt unele aspecte ale relaţionării în doi. Cu atât mai mult eşecul.

Cu toate păcatele mele, văd partea bună la oameni. Dumnezeu m-a înzestrat însă şi cu capacitatea de a vedea dacă unele lucruri merg sau nu. Am semnale care îmi spun că ceva nu funcţionează. Tocmai de aceea, nu mă mai supăr că rolul meu în viaţa unor oameni, vine de multe ori atunci când ei au mai mare nevoie de asta.

Într-o aroganţă feroce, îmi permit să-mi compar rolul în vieţile unor femei cu „pasărea albastră” care zboară în văzduh sau chiar din trupul căprioarei ucise, în poezia lui Labiş.(O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri/Şi viaţa căprioarei spre razele târzii).

Cam acesta am fost eu în vieţile puţinelor femei din viaţa mea. Din reflex sau poate pentru că aşa simt, mă mai interesez de soarta lor. Unele sunt bine, alte poate doar mimează, dar în definitiv nici una nu cred că a rămas supărată pe mine. Asta şi pentru simplul motiv că am fost un om sincer, care a spus ce crede şi cum crede că stau lucrurile. Atunci când nu am avut puterea să fiu sincer, am suferit „ca un câine” auto pedepsindu-mă în scris şi vorbind despre ceea ce am trăit.

Să fim astfel complet sinceri şi să spunem că şi vorba germană: „micile minciuni pot salva mari adevăruri” e reală şi să recunoaştem că invenţia unor spuse, doar pentru a feri interpretări eronate, este o creaţie a omului, care fie a vrut să obţină foloase, fie a vrut să îndrepte sau să prevină deficienţe de comunicare.

Tocmai de aceea, privind în cel mai realist mod, cred că minciuna face parte din viaţa omului. Oricât am încerca să o dăm cotită, de multe ori ne apărăm cu ea sau încercăm să credem în ea, pentru a putea traversa un moment dificil.

Nu sunt un bărbat adevărat, încă. Sunt prea sensibil ca să fiu bărbatul acela pe care îl caută femeia adevărată.

Bine mi-ai spus, dragă Ultima: „bărbatul pe care te poţi baza este acela pe care să ştii de unde îl poţi lua”.

Fără să fiu sub nicio formă ironic, recunosc că de multe ori, nici eu nu bag mâna în foc că sunt genul care poate fi luat dintr-un loc anume. Iar celor mai multe dintre voi, vă plac lucrurile expuse în vitrină. Vă place poezia, până vă cântă. Când vă critică, vă doare. Vă place poetul, dar când descoperiţi omul, îi cereţi să fie ca ceilalţi. Tocmai ca să aveţi acest control asupra viitorului. Dar viitorul, dragele mele, este incontrolabil.

Eu sunt primul care recunoaşte că viaţa lângă un om complex nu o poate suporta şi înţelege oricine. Tocmai de aceea, dragă şi scumpa mea Ultima, un astfel de om are puterea de a te pune la figurat în faţa unei oglinzi în care s-ar putea să nu îţi placă chiar tot ce vezi. Ca să supravieţuieşti trebuie să fugi, uneori.

Dar haide să clarificăm odată lucrurile şi te rog să transmiţi asta tuturor fetelor care mai gândesc aşa. Când vedeţi că omul este altfel decât „bărbatul pe care te poţi bazaăla pe care „ştii de unde să-l iei”, nu mai încercaţi să-i transferaţi lui toate problemele voastre. El îşi poartă oricum drama de a previziona într-ale sufletului. Tocmai de aceea în latină, poet şi profet au aceiaşi origine, cuvântul – vates.

În fiecare zi se întâmplă lucruri mult mai grave. Pe unii ne salvează credinţa în Dumnezeu(şi eu cred în El şi nu este un tabu pentru mine) iar pe alţii ne salvează contextele de viaţă sau doar o amânare temporală.

Între toate acestea, mai putem găsi oameni, care ne pot direcţiona pe un drum mai bun. Eu tind să cred că n-am trimis oamenii din viaţa mea, atunci când mi-au cerut sfatul, nici pe contrasens, nici pe străzi greşite. Le-am spus în baza propriei cunoaşteri, care cred eu că este drumul cel mai potrivit. Am făcut tot ce am făcut cu suflet, iar asta într-un fel, mă salvează. Până când, numai Dumnezeu ştie. Dar fără să fiu melodramatic, dacă se întâmplă ceva, ştiţi unde mă găsiţi…

……………………………………………………………………………

Poetul e asemeni cu printul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ, printre batjocuri si ocări
Aripile-i imense l-împiedică sa meargă
.

                                                                (Charles Baudelaire, Albatrosul)

Bucureşti, 12.02. 2012


Justificare

7 februarie 2012

De ce as fi mai bun
Si mai cuminte
Ca toate generatiile de dinainte?
Nu, eu n-am ars
Nici biblioteci
Si nici n-am inventat calmante,
Nu eu am impartit femeile
In serioase si-n amante
Injuraturile le-am auzit
Nu le-am creat
De ce as fi mai bun
Ca tot ce mi-a fost dat?

Cu toate astea, undeva…
In suflet, port dorinta de a mai lupta…

6.02 2012

Post-despărţirea

2 februarie 2012

Aşa am definit eu o anumită perioadă din viaţa unui cuplu, care ia decizia să se despartă. Sunt sigur că psihologii au alţi termeni, alte definiţii şi alte metode de a cuprinde ceea ce eseul meu vrea să spună.

Eu vorbesc, aşa cum de multe ori am mai clamat-o, în baza unor experienţe proprii, sau din imediata mea apropiere.

Perioada de după o despărţire – post-despărţirea, este una dintre cele mai delicate perioade din viaţa celor doi, dacă ei s-au iubit. Mai exact, dacă au fost străbătuţi de freamătul emoţional al dependenţei reciproce şi nu doar dacă şi-au declarat „te iubesc-uri” futile.

În această perioadă, pe lângă regrete, care vin proptite de amintiri, asemenea unor plante agăţătoare de un stejar, există tendinţe. Tendinţa de te întoarce în relaţia din care tocmai ai fugit sau tendinţa instinctivă de a relaţiona sexual cu persoana de care proaspăt „te-ai despărţit”. Să fim serioşi.

Toate aceste încercări de a scăpa cumva de povara durerilor sufleteşti, nu fac altceva decât să prelungească şi mai mult „perioada de recuperare”.

Într-un fel, chiar dacă pornesc din suflet, aceste tendinţe, nu aduc cu ele decât şi mai multă durere.

Am analizat, din discuţiile avute pe parcursul ultimilor ani, cât credit putem acorda sufletului şi cât minţii, în deciziile pe care le luăm după o despărţire. Am ajuns la concluzia că unii au o pseudo-putere  de a rămâne „amici sexuali”.

Consider că este, în fapt, o oglindire a modului în care au tratat relaţia în sine. Nu poţi rămâne amic sexual cu un om pe care l-ai iubit. Exclud această posibilitate. Se poate însă ca viaţa să ne surprindă, aşa cum, de foarte multe ori a făcut-o. Eu personal, mă îndoiesc.

Să dăm raţionalului ce este al raţionalului, însă raţionalul are rolul de „punct şi virgulă” în perioada de post-despărţire. Mai concret, se include în categoria situaţiilor în care nu trebuie să acorzi credit sufletului. Spre exemplu: îţi vine să-l suni pe fostul şi în mod normal, dacă asta simt, îţi spui, asta trebuie să faci.

Ei bine, raţionalul este acel „punct şi virgulă” care te îndeamnă să amâni momentul. Motivele de amânare ale momentului pot fi multiple, dar cel mai simplu este cel în care trebuie să „gândeşti şi din prisma sentimentelor celuilalt”. Dacă telefonul tău îi reactivează trăiri, atunci ar fi bine să-l amâni. Dacă tu, ca persoană care suni, o faci în mod egoist, gândindu-te doar la propriile interese. Atunci iarăşi este bine să amâni momentul în care vrei să comunici ceva.

Ca să comunici după o despărţire trebuie să fi matur, să fi pregătit să o faci. Dar mai ales, să te gândeşti că poate celălalt nu este încă vindecat, aşa cum tu eşti sau tinzi să crezi că eşti.

Micile amânări, repetate, te pot vindeca. Amână să răspunzi, dacă eşti sunat, nu lua în mintea ta decizia definitivă. „Definitivul” în general, ca termen, nu este un prieten al sentimentelor sau al perioadei de post-despărţire.

Amânând să răspunzi, îl poţi ajuta şi pe celălalt să se salveze de regretul unui gest instinctiv, acela de a te suna. Îi dai posibilitatea să reflecteze încă o dată dacă a vrut sau nu să facă gestul şi mai ales, îi dai posibilitatea să se uite într-o oglindă a propriei persoane, aceea care trebuie să-şi reconsidere trăirile în faţa unei rejecţii, până la urmă.

Cu această ocazie, vezi care va fi reacţia lui. Te confrunţi cu instinctivul, care îţi va scrie imediat un sms agresiv, rugător sau după caz îţi va solicita un armistiţiu, îmbrăcat în mantia lui „să ne mai vedem numai o dată, ca să clarificăm”.

Gândul celui care suportă mai greu despărţirea(părerea mea este că femeile suportă despărţirea mai demn ca un bărbat, dar asta şi pentru că o trăiesc diferit) nu este ab intio perfid.

Mai concret, cine caută să mai vadă, să mai audă, să mai atingă, pe cineva drag, dovedeşte că acolo au fost ceva sentimente. Problema este însă, în această perioadă de post-despărţire, că riscul de a reaprinde focul, este mare. Pornind de la ideea că despărţirea survine ca urmare a unei relaţii nocive, care s-a dovedit nefuncţională.

Ea s-a dovedit nefuncţională prin neconfirmarea aşteptărilor reciproce, printr-o regresie a binelui, în detrimentul acumulării tensiunilor şi a conflictelor, printr-o nepotrivire a comunicării(incluzând aici toate formele ei de limbaj) şi prin reluarea relaţiei „de la capăt”, de prea multe ori.

În paranteză fie spus, aici, generaţia părinţilor noştri are un avantaj, că nu a prea luat lucrurile de la capăt. Nu prea aveau unde fugi şi de aici şi „încununarea” multor familii consfinţite în anii 60-70-80, cu concluzia: „pe vremea noastră nu era timp de prostii, dacă aveam un necaz mergeam mai departe!”. O fi fost bine, o fi fost rău?. Nu ştiu…

Ce ştiu este că, prin scrierea mea, trebuie să caut şi să ofer nişte explicaţii unor situaţii actuale de viaţă, în care despărţirea se produce mult mai uşor şi din motive diverse. Stau şi mă întreb dacă nu, chiar viteza cu care ne traversăm zilele, este unul din factorii care au şubrezit toleranţa a unuia faţă de celălalt, în cuplu.

Includ, desigur, multiplicarea mijloacelor de comunicare, cu consecinţe în diluarea mesajului duhovnicesc şi implicit reducerea ruşinii şi fricii faţă de opinia publică, numită simplu „gura lumii”.  

Viaţa în doi este în sine o liturghie. Cu regulile şi procedurile ei. Noi ne-am obişnuit să privim aspectul pur al termenului ca pe ceva plictisitor, „mormăit” de un „popă” cu sau fără talent. În sine, serviciul religios, are o încărcătură deosebită, de stabilire a conexiunii dintre om, care vine smerit şi cu sufletul deschis(atenţie!) în faţa lui Dumnezeu. Procedura fiind intermediată de un om, cu studii în domeniul teologiei.

Aşa cum ştim că imamul îşi cheamă, urcându-se într-un minaret, credincioşii la rugăciune, la fel trebuie să ştim să respectăm decenţa clopotelor care au ritm şi intensitate, în funcţie de evenimentul pe care biserica vrea să-l comunice creştinilor.

Am divagat puţin spre religie, pentru că post-despărţirea are nevoie de suportul Credinţei. Credinţa în Dumnezeu şi în faptul că există lucruri dincolo de puterea noastră.

Aşa cum într-un geros sfârşit de ianuarie, în care nu se mai găsea ţipenie de om pe străzi din cauza viscolului, răţuştele de pe Dâmboviţa se lăsau purtate de la un mal spre celălalt, în funcţie de „dorinţa” viforului.

A doua zi, un stol de răţuşte, zbura liber deasupra oraşului. Îmi place să cred că erau aceleaşi.

Aşa e şi cu post-despărţirea. E o perioadă din viaţa unui cuplu al cărui emoţional se va diminua, în funcţie de cum îşi programează fiecare „micile amânări” prin care va învăţa să distingă drama reală de cea întruchipată.

 

 

Bucureşti, 2.02. 2012