Archive for martie 2012

31 martie 2012

“Odata (…) mama mi-a spus (…) ca, desi e adevarat ca si cartile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenta este ca, in vreme ce oamenii intotdeauna te lasa balta cand vine vremea sa nu mai poata obtine de la tine niciun avantaj, placere, interes sau cel putin o senzatie placuta, o carte nu te paraseste niciodata. Fireste, uneori tu le lasi balta, poate ani in sir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar daca le-ai tradat, nu-ti vor intoarce nicicand spatele: te vor astepta tacute si modeste pe raftul lor. Te vor astepta zece ani. Nu se vor plange. Pana intr-o noapte in care ai brusc nevoie de o carte; chiar si la trei dimineata, chiar daca e o carte pe care ai parasit-o si ai sters-o din inima de ani si ani, nu te va dezamagi niciodata, va cobori din raft si iti va tine tovarasie la nevoie. Nu va incerca sa-si ia revansa, sa se se scuze sau se se intrebe daca merita sa o faca, daca tu o meriti sau daca va mai potriviti, va veni pe loc, de indata ce i-o ceri. O carte nu te va dezamagi niciodata”. (Amos Oz, Poveste despre dragoste si intuneric, pag. 313)

Reclame

24 de ore

28 martie 2012

În 24 de ore va lua drumul tiparului prima mea carte de eseuri.(400 p.)iupyyyy!

Firavele încheieturi de care mi-e dor

27 martie 2012

În Bucureştiul ăsta mare şi gol sunt atâtea speranţe… Dorinţele şi iubirile curg şi se înghesuie pe bulevarde, iar peste toate, adie briza sudului care le învăluie şi te face să ierţi şi să uiţi.

Nu de puţine ori mi-am promis că o voi lua de la capăt. Am încercat, dar paradoxal, viaţa te obligă la o continuitate istovitoare. Eşti condamnat la memorie şi la amintiri. Ai o nevoie acută de sentimente şi multe dorinţe îmbătătoare . N-ai cum să treci prin vreun loc prin care ai mai trecut şi el să nu fie gardat de amintiri care spun: „suntem noi aici, stai liniştit…”.

Se simte nevoia de socializare şi de nou, iar oamenii se baricadează după nişte păreri precaute. Se amână mult la Bucureşti. Se spun nenumărate motive care crezute fiind, te fac să fi mai ponderat şi să cauţi resemnarea. Toată lumea caută „începuturi” şi caută acel altceva care să le schimbe starea de spirit. Nimeni nu mai are chef de compromisuri care ţin lucrurile pe loc. Cu toate astea, o lume nebună dă din coate înecându-se şi tuşind aerul serilor şi al dimineţilor. În rest, ascunşi în spatele sprâncenelor încruntate, oamenii caută să se apere unii de ceilalţi.

Iubire… De când n-am mai „atacat” printr-o poezie nedreptatea în dragoste. De când nu m-am mai suit pe un ghimpe de inimă de pe care să strig: „de ce?”. Alteori aveam curaj să mă plâng şi să scriu că mă doare. „Dar o faci şi acum!” Aşa îmi sună în urechi reflexele vocale ale conştiinţei. Nu o mai fac! M-am resemnat! Nu mai am puterea să beau toată rezerva de whisky a unui prieten şi să mă tângui că viaţa e grea. Am depăşit această etapă de „slăbiciune” şi compasiune, iar uneori, maturitatea îţi dă o singurătate rece, în care nici nu te doare sufletul şi nici nu te bucuri. Totul e o anestezie, un somn adânc.   

The Cornfield, a lui Constable îmi dă senzaţia unei libertăţi inocente. Am copia lui în cameră, dar cu anii, a început să se amestece cu decorul. Tablourile sunt condamnate, la fel ca şi oamenii, să se înnoiască şi să se învechească permanent. Arta se confundă cu iubirea şi cu emoţia într-un ritm atât de natural încât ai impresia că nu le poţi distinge. Uneori îmi este dor de încheieturile captive şi albe ale vreunei fete pe care am iubit-o. Alteori, doar ramele inexpresive de tablou îmi mai atrag atenţia că omul, simţind că viaţa trece, a inventat pictura şi implicit amintirea. Pictura,fotografia şi scrisul au fost şi rămân întrupări ale amintirilor.

Umerii, încheieturile şi şoldurile, caută să fie ramele unor frumuseţi alintate. La asta mă gândeam în seara asta, venind spre casă, când prin crăpătura dintre geam şi rama unei uşi de taxi, simţeam aerul care se îşi ascunsese degetele în părul meu. În stânga şi în dreapta amintirile îmi fluturau batiste de mătase şi îmi spuneau să rămân şi să le întreb ce mai fac.

Trebuie să plec, le-am spus. Nu mai pot să rămân căci acasă mă aşteaptă o canapea pe care trebuie să mă trântesc şi să mă las pradă somnului. Somnul care de data asta nu are nevoie să îmi dea târcoale şiret ca o vulpe, aşa cum superb spunea Stancu într-un roman.

Voi adormi cu gândul la încheieturile care încă poartă urmele roşii ale unor degete. E doar o amintire care pusă pe hârtie, are forţa să îmi trieze lăcomiile unor fiinţe care te admiră fix până în momentul în care le dovedeşti iubirea. Acum, literele acestea puse nealfabetic pe hârtie, aşa cum spunea Hugo sunt lucrurile care s-au folosit de mine pentru a deveni cuvinte, cum spunea Sartre. Deşi sună complicat, spun ceva simplu. Scrisul a devenit o ramă care mă pune în evidenţă. Pot fi un tablou bun sau un tablou mai puţin reuşit. Sunt expus, mă auto expun şi caut să văd până unde merge nesăbuinţa unora care interpretează că expunerea sufletească înseamnă slăbiciune.

Te ştiu din scris!” sună contrastul cu valenţe ironice. „Ştiu ce a făcut azi sau ce stare de spirit are!” spun alţii, grăbindu-se să interpreteze literele aidoma unor ştiri de ziar. Dar culmea, viaţa chiar seamănă cu arta. Se confundă cu ea. Ieri când am văzut un tablou de Bruegel m-am bucurat ca un copil că am recunoscut autorul înainte ca ghida să fi apucat să spună acest lucru. Pentru unii e puţin lucru, pentru mine a fost o mare împlinire sufletească. Tocmai de aceea cred că pentru a cunoaşte un om, îţi trebuie în mod simetric, experienţa unei cunoaşteri artistice a vieţii. În pripă te poţi înşela, atât în favoarea, cât şi în defavoarea sufletului cuiva.

Mă doare mai mult ca orice prefăcătoria, iar tablourile valoroase nu pot mima strălucirea şi talentul, ele se văd, sunt expuse. Tocmai de aceea, sunt mulţi cei care trec în grabă pe lângă ele. Unii se întorc, fac un pas şi vor să mai vadă un detaliu. Alţii revin la muzeu numai ca să revadă un tablou care le-a rămas în suflet. Unii fac interminabile cozi să se hrănească cu celebritatea unei picturi, să o pozeze şi să o imortalizeze. Pictura însă rămâne acolo, cu faima pe care o are, dând notorietate întregului muzeu şi ridicând cota valorică a tablourilor din vecinătatea sa şi implicit a întregului muzeu. Ei pleacă doar cu nişte copii, cu nişte reproduceri tot mai îndepărtate de original, asemenea cercurilor pe care le face piatra aruncată în limpezimea unui râu.

Cu cât cauţi să furi din ce este celălalt, cu atât nu reuşeşti să rămâi cu ceva de la el. În rest, se trăieşte în compromisuri şi în pseudo-speranţe care nu se metamorfozează niciodată în certitudini.

A fost o seară în care mi-a fost dor de toate grădinile cu flori pe care le-am străbătut în viaţa mea. Mi-e tot mai frică să risc. Cred că aceasta este cea mai importantă frică pe care o am acum. O frică la care nici nu mă gândisem în anii trecuţi, atunci când mă grăbeam să-mi deschid toate sertarele inimii şi să le arăt.

A fost seara în care mi-a lipsit inocenţa încheieturilor captive, firave prelungiri ale dorinţei şi emoţiei….

Bucureşti, 27 martie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=-5lcNw6wAkA

Tu

25 martie 2012

Un singur om s-a născut, un singur om a murit pe pământ.
A afirma contrariul este pur şi simplu statistică, este o adunare imposibilă.
Nu mai puţin imposibilă decât a aduna mirosul ploii cu visul pe care l-ai visat azi-noapte.
Acest om e Ulise, Abel, Cain, primul om care a întocmit constelaţiile, omul care a înălţat cea dintâi piramidă, omul care a scris hexagramele din Cartea Schimbărilor, faurul care a săpat runele pe spada lui Hengist, arcaşul hoinar Tamberskelver, Luis de León, librarul care l-a zămislit pe Samuel Johnson, grădinarul lui Voltaire, Darwin la prora corăbiei Beagle, un evreu în camera de gazare, iar, cu timpul, tu şi eu.
Un singur om a murit la Ilion, la Metauro, la Hastings, la Austerlitz, la Trafalgar, la Gettysburg.
Un singur om a murit în spitale, în naufragii, în singurătatea apăsătoare, în alcovul lenei şi al dragostei.
Un singur om a privit revărsatul zorilor.
Un singur om a simţit în cerul gurii răcoarea apei, gustul fructelor şi al cărnii.
Vorbesc despre singurul, despre unul, despre cel care întotdeauna e singur.

Jorge Luis Borges

Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?

24 martie 2012

Mi-a rămas în minte strofa cu care un om foarte drag mie îşi începe una din ultimele scrieri. Este vorba de poezia „The Rock” a lui T.S. Eliot: „Unde e viaţa pe care am pierdut-o trăind?/Unde e înţelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaştere?/Unde e cunoaşterea pe care am pierdut-o în informaţie?”. M-a impresionat şi m-a determinat să o interpretez raportat la propriile teme de reflecţie despre om şi iubire. În adaptarea mea poezia sună în felul următor: „Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?/Unde-mi sunt sentimentele pe care le-am pierdut arătându-le? /Unde îmi este încrederea pe care am pierdut-o dovedind-o?”

Din minte nu îmi pleacă această întrebare, fără de răspuns: „Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?”. Se spune că iubirea este în noi, latentă, aşteptând să fie activată sau reactivată, de un gest sau de o înşiruire de gesturi. Că iubirea aparţine chimiei sau că este cea care a generat chimia interacţiunilor umane. Nu pot să dau un răspuns. Ştiu sigur însă că iubirea există. Sunt unul dintre cei care sunt capabili să depună mărturie că această emoţie pozitivă, asociată imaginii şi sufletului, poate să pune stăpânire pe om, schimbându-l şi modificându-i radical felul de a fi.

N. Steinhardt spune în „Jurnalul fericirii” că în faţa frumosului singurătatea devine apăsătoare. Cred că iubirea este însuşi frumosul, este forma supremă a tuturor emoţiilor care ne traversează. Tocmai de aceea doare atât de tare eşecul ei, neconfirmarea aşteptărilor noastre şi a speranţelor pe care le-am investit. Iubirea este, vrem nu vrem, un sentiment apăsător căruia, dacă se declanşează, trebuie să-i dăm curs.

Trăim de multe ori cu sentimentul că trecutul reprezintă o perioadă a şanselor care ni s-au dat, iar noi facem evaluări asupra cât am  valorificat sau nu din ceea ce ne-a fost oferit. Dar această perioadă pe care noi am traversat-o deja, nu este altceva decât o bucată din curgerea firească a vieţii. Doar poziţionarea faţă de ea este ceea ce s-a schimbat. Raportarea la trecut, în funcţie de evenimentele pe care le-am trăit fiecare, este mai mult sau mai puţin dureroasă.

Uneori avem regrete pentru felul în care ne-am drămăluit sentimentele. Suntem convinşi că am fi putut să le gestionăm altfel şi am fi putut să evaluăm o situaţie sau o persoană într-un mod diferit, de regulă în avantajul nostru. Confruntarea cu viaţa reală ne determină să revenim cu picioarele pe pământ, ne face mai realişti şi mai precauţi. Mă întreb dacă iubirea îşi are etapele ei de maturizare sau ea aparţine doar emoţionalului, fiind vorba de perpetua căutare a unui echilibru între entuziasm şi frică.

A fost o perioadă din viaţa mea în care, pot spune că am iubit din tot sufletul. Dacă ar fi să mă uit pe poeziile pe care le-am scris, ca pe nişte statistici ale sentimentelor mele, ar trebui să decretez că atunci a fost perioada supremei iubiri. Într-un peisaj mai larg însă, trebuie să fiu corect şi să spun că iubirea mea a fost îmbolnăvită încă din faşă. Suferinţa îţi potenţează trăirile şi îţi declanşează mecanismul prin care începi să lupţi pentru a arăta că eşti mai bun, decât ţi se spune că eşti. Este un sentiment straniu. Pe de-o parte îţi pierzi încrederea în tine, iar pe de alta duci o luptă aprigă în a-l convinge pe celălalt că sentimentele tale sunt autentice. Prins în acest joc al extremelor şi al trăirilor contrare, începi să crezi că suferinţa ta este generată de unicitatea trăirilor pe care le ai. Toate aceste gânduri şi suferinţe te copleşesc şi odată cu pierderea încrederii că vei mai fi fericit vreodată, răbufneşti în durerea ta sufletească.

Fac parte dintre cei care au în spate experienţa jeluitului de durere atunci când au suferit în iubire. Am plâns întristat pentru că nu-mi imaginat viaţa fără cea de care mă îndrăgostisem şi pe care simţeam că am să o pierd. Mi-am câştigat dreptul de a vorbi despre iubire trăind-o şi suferind-o, cunoscându-i laturile cele mai ascunse. Până nu recunoşti acest lucru, n-ai cum să te legitimezi şi în ochii tăi, dar şi a celorlalţi, ca un om abordabil şi original din punct de vedere al felului de a fi.  Mi se pare groaznic acest efort de a fugii permanent de cel care eşti, ca şi cum ai fi într-un labirint cu pereţi făcuţi din oglinzi. Sunt sigur că adevărata confruntare pe care trebuie să o ai este cea cu tine însuţi şi cu sentimentele tale.

Ce înseamnă de fapt această confruntare? Eu cred că nici pe departe nu solicită o introspecţie prelungită până la absurd, un filon de gânduri prins în menghina conştiinţei, mereu şi mereu şlefuibil. Mai degrabă această confruntare cu tine se petrece prin expunerea trăirilor tale şi prin ceea ce declanşează acest fapt. Împărtăşirea reciprocă a unor experienţe şi soluţii pentru probleme ce păreau de nerezolvat este în opinia mea, calea cea mai sigură de a te ajuta să te descoperi.

Singurul capabil să îţi dea răspunsuri eşti tu, dar nu aşa cum greşit s-a înţeles, autoizolându-te şi prelungindu-ţi suferinţa printr-o auto-hărţuire pe termen nedeterminat a conştiinţei.  Acest îndemn, care cu timpul a căpătat valenţe de lozincă, are la bază căutarea celei mai bune căi pentru suflet în baza unor comparaţii, fie că este vorba de mai multe experienţe pe care le-ai trăit sau a unor sfaturi pe care le-ai primit. Izolarea sufletească şi aşteptarea ca timpul să le rezolve de la sine pe toate, nu aduce neapărat şi rezultatele aşteptate. Reactivarea unor dureri, atunci când este vorba despre suflet, se poate produce într-o fracţiune de secundă. Completarea firească a acestei afirmaţii ar fi deci: singurul capabil să-ţi dea răspunsuri eşti tu, după ce vei fi comunicat oamenilor în care ai încredere care sunt problemele tale şi după ce veri fi cules şi părerile lor.

Nu este de mirare că încrederea se pierde de multe ori, după ce ai acordat-o, aşa cum am adaptat ultimul vers cu care am început această scriere. În cazul oamenilor care se păstrează cu picioarele pe pământ, încrederea de cândva ia forma unui scepticism rafinat sau a unei ironii, în faţa celor care fără să ştie, le testează experienţa de viaţă. Restul, care sunt incapabili să-şi integreze experienţele şi care refuză să ţină cont de sfaturile sincere ale unor oameni, din orgoliu sau din alte motive, sunt condamnaţi la rătăcire, suferinţă şi incertitudine.

Astfel, poezia lui Eliot, pe care prietenul meu o foloseşte în sprijinul ideilor sale îşi confirmă puterea asemenea cuvântului pe care îl poartă în titlu, dar mai ales prin faptul că ea poate fi adaptată mai multor situaţii de viaţă, prin forţa retoricii sale.

Bucureşti, 24 martie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=X7CUHS0cA0o&feature=related

Lirica analogică

23 martie 2012

        de Ştefan Vlăduţescu

Pentru Flaviu George Predescu, poezia se constituie ca un loc de analiză, de introspecţie, de clarificare şi de echilibrare. Gestica poetică a volumului Sisifica resemnare (Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011) este una de imunizare resemnată. Dacă viaţa înseamnă bâjbâială, poezia se instaurează „trăgând şi oferind învăţăminte” („Bâjbâieli”). Lirica lui Flaviu George Predescu este un fel de silogism poetic. În interiorul ei, evenimentele existenţiale sunt filtrate reflexiv. Pentru problemele lumii există anesteziere şi înfruntare. Această poezie este una a generării de ipoteze vindecătoare. Situaţia de meditaţie fundamentală este următoarea: „În minte,/Pe un raft,/Stau pastile de liniştire,/Iar pe un altul,/O decizie…” („Alternativă”). Una dintre alternative o reprezintă resemnarea. Emoţiile, îndoielile, interogaţiile, incertitudinile, falsitatea, adică materia liricii, se aduc în instanţa alternativelor. Dacă nu de fiecare dată se optează pentru una dintre variante, oricum în fiecare caz se conchide ceva. Spiritul poetic îşi asumă o existenţă lirică. Este una a cunoaşterii confuze ce subîntinde o modalitate original analitică de configurare. Doar în cadrul unei existenţe lirice se poate întâlni o adevărată împăcare cu lumea. Poemele sunt inferenţe lirice îndreptate spre o concluzie. Acceptându-şi condiţia, spiritul creator se şi ataşează de ea: „Prefer să trăiesc cu concluzii naive” („Stimată doamnă”).

Analiză ingenuă de sentimente, gânduri şi îngrijorări, poezia este o concluzie resemnată. Întrucât „gândurile (…) se întorc sisific”, eul liric se află permanent în stare de alertă. Nu pentru a preîntâmpina vreun fel de gând, ci pentru a aduce gândul în orizontul cunoaşterii. Concluziile lirice nu sunt pur, simplu şi direct naive. Sunt decizii estetice şi îşi găsesc similitudini în „pictura naivă”. Analogic, poezia şi pictura se apropie în spaţiul esteticului. Ele comunică în raport cu lipsa de preocupare de a soluţiona practic, obstinat şi compulsiv probleme mundane, obişnuite, banale.

Poezia se situează pe teritoriul emoţionalului. În lumea poetică „până la urmă totu-i o interpretare” („Cunoaştere”). Cunoaşterea lirică este una elegantă, delicată, candidă, ingenuă. Concluziile ei sunt estetice, adică inocent-naive. Dorinţele sunt mângâietoare. Idealul ei îl reprezintă „o simplă adiere de vânt,/Cu miros de liliac” („Dorinţă”).

Concluziile practice, concluziile inocente constituie versuri memorabile: „Unii oameni/sunt la fel de limitaţi/ca strada pe care stau” („Limitare”) sau „Daţi, vă rog, un telefon părinţilor mei/Înainte de a da cu piatra!” („În apărarea mea”). Uneori concluzia se edifică printr-un raţionament liric extins: „Nu poţi primi de la un pom/Şi cireşe şi mere şi gutui!/Nu cere unei femei/Şi înţelegere şi iniţiativă,/Dar şi capacitatea de-a-ţi asculta/Poeziile în miez de noapte,/Fiecare cu fructele ei…” („Fiecare cu fructele ei”). Lirismul este analogic. Energia lirică nu este produsă de o tensiune ce s-ar instaura între eul poetic şi mediul în care se situează. Impulsul poetic iniţial constituie o forţă inefabilă pentru care se văd efectele.

Rainer Maria Rilke mărturiseşte că a fost întrebat de un tânăr cum să facă să-şi dea seama dacă are chemare, vocaţie pentru scris. Poetul (decedat ulterior în urma unei înţepături într-un spin de trandafir) i-a răspuns că să stea o perioadă fără să scrie. Iar dacă o forţă necontrolabilă îl va aduce la masa de scris, atunci are chemare şi trebuie să şi-o cultive, înainte de toate, prin lecturi literare şi ulterior prin scris. Pentru Flaviu George Predescu, lirica se prezintă ca o forţă irezistibilă: „Am nişte slăbiciuni,/Nişte impulsuri,/Pe care nu le pot controla./Aproape tot,/Ceea ce scriu,/Este peste puterea mea” („Slăbiciune”). Impulsul poetic este perceput ca slăbiciune. În mod derivat, poeziile sunt considerate ca „neterminate” („Viaţa mea”). Cu toate acestea, prin poezie, lumea poate fi salvată. Nu în totalitate şi dintr-o dată, ci parţial şi câte puţin. De aceea, demersul esenţial este ca măcar „să mai salvăm ceva” („Să mai salvăm ceva”). Atunci când salvarea nu mai este posibilă să ne protejăm „amintirile” şi „iluziile” („Peste puterea mea”).

Volum coerent în textualizarea unei stări poetice, Sisifica resemnare ne arată un poet stăpân pe instrumentarul aducerii la vers şi ajuns la un nivel al sensibilităţii faţă de lume şi faţă de lucruri care declanşează inspiraţia poetică. Pas cu pas, Flaviu George Predescu devine un poet notabil.

(Revista Ramuri)

Ziua mondială a poeziei

21 martie 2012

Data de 21 martie este declarată de UNESCO drept “Ziua mondială a poeziei” şi este marcată pretutindeni pe glob. În felul acesta se recunoaşte, implicit, că oamenii de literă şi de cultură, poeţii şi scriitorii din întreaga lume şi-au adus o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale. Totodată, ei au fost un partener activ, angajat şi responsabil în răspândirea principiilor şi idealurilor universale, în apărarea păcii şi stabilităţii pe glob, a demnităţii şi libertăţii umane, inclusiv cu arma în mână, atunci când un au existat alte soluţii sau mijloace, militând consecvent în vederea adoptării lor pe scară largă, precum şi apărării lor ca soclu de valori şi idealuri comune care unesc toate fiinţele umane.

Şi în acest moment, marcat, la scară planetară, prin numeroase tensiuni şi divergenţe, inclusiv de pustiitoare şi iraţionale conflicte armate, care distrug însemnate situri şi valori cultural-istorice, dar şi sute de mii de vieţi omeneşti, se impune insistent revenirea la astfel de valori şi principii, ele putând contribui, în opinia noastră, la întărirea dialogului şi toleranţei între popoare, la construirea de punţi viabile de comunicare şi de complementaritate între culturi şi civilizaţii, pentru a întări spiritul de înţelegere şi concordia şi a mobiliza şi nu lăsa indiferente, peste tot în lume, forţele binelui, punându-le în serviciul consolidării cooperării şi solidarităţii între naţiunile planetei.
(Napoca News)

Bătrâneţe acută

20 martie 2012

Cel mai greu mi-a fost să scriu în perioada în care am avut hepatită. Atunci mi-a fost greu să fac aproape orice. A fost pentru prima dată când n-am mâncat zece zile, cu excepţia unei jumătăţi de cartof băgat cu mâna tremurândă „la microunde”. Mi-am dat seama în acele zile de un lucru care atunci m-a întristat. Mai concret, am realizat cum este să fii trecător prin lumea asta. Fără să vreau să fiu melodramatic, mă gândesc exact la perioada care a premers diagnosticului.  Acea perioadă în care nimeni nu te crede. Atunci, recunosc, am simţit nevoia unei „neveste” care să-mi aducă supă la pat. Nu prieteni, nu mame, nu taţi, ci nevastă.

Simţeam fumul de ţigară de la zeci de metri. Îmi înţepa nările şi îmi izbea violent ficatul care protesta pâlpâind şi clipocind. Cel mai tare mă enerva că transpiram abundent şi apoi mă lua un frig înspăimântător. Mi-am adus aminte de poezia „La aproape 29 de ani” pe care am scris-o în debutul lui februarie 2010.  

Când eşti slab, dar slab cu adevărat, cerşeşti să poţi dormii. Eu aveam problema asta, că odată adormit, mă trezeam într-o baltă rece de sudoare şi asemenea lui „Dan, căpitan de plai” îmi venea să îmi pun o ţepuşă în care să mi se înfigă bărbia atunci când sunt pe cale să adorm. Îmi doream somnul, dar uram transpiraţia şi ceea ce aducea cu ea. Deşi cred că aveam cel puţin douăzeci de tricouri, într-o noapte le-am folosit pe toate. Când am găsit unul uscat în hol, m-am bucurat ca de nişte bani găsiţi într-un buzunar. Şi mă obosea groaznic acest ritual. Vroiam să dorm, pentru numele lui Dumnezeu, şi să nu mai transpir. De unde mai era atâta apă în mine, căci nu puteam înghiţii nimic de zile întregi?

Nu mă credea nimeni, în afară de mama. Mama este singura fiinţă cu adevărat empatică. Mamele exagerează chiar, în grija lor. Dar mama nu era cu mine şi nici nu aş fi vrut să fie. Nu simţeam nevoia de extreme. Nu vroiam nici indiferenţă dar nici o exagerare a grijii faţă de mine, care să-l vlăguiască pe celălalt. Pe „patul de boală” omul responsabil se zvârcoleşte tocmai pentru că responsabilitatea lui este incapabilă în a putea fi exercitată. Tocmai de aceea tind să cred că mulţi oameni de acest gen au murit spunând „mai chemaţi pe cineva când mă mutaţi din pat în coşciug, că vă rupeţi spatele!”.

În tot acest interval, în care eu mă băteam cu frica de a adormi, tocmai ca să nu mai transpir, cotidianul îşi urma cursul. Fata de care se despărţise de mine, mă „duşmănea” convenţional, respectând procedura standard a despărţirii, adică ignor-ul şi memorarea „poeziei” cu reproşuri. Alături de ea, comportamental, dar la distanţă geografică, cei pentru care părerile mele sincere n-au avut nicicând vreo valoare, vroiau să mă confrunte şi să mă corecteze. Imaginaţi-vă că, de dragul adevărului, m-am ridicat din pat şi m-am dus. Pentru prima dată i-am înţeles pe bătrâni. Tind să cred că pentru bătrâni, oglinzile nu valorează doi bani. Practic oglinzile nu există pentru cei în etate. Ei nu le iau în considerare şi nu le recunosc.

Aşa am păţit eu. Boala era oglinda stării mele. Refuzam să o recunosc. Nu acceptam şi mă zbăteam să mă ridic pentru a merge acolo unde trebuia să arăt că am dreptate.

Bătrânii fac la fel. Cei care nu se plâng, se zbat şi dau din coate pentru a muta o butelie sau un sac de cartofi, singuri. Se căznesc să meargă mai repede ca să ţină pasul cu tine, care mergi energic şi spumos, mustind de celule încă tinere.

Boala este o îmbătrânire acută a omului. Am simţit asta pe pielea mea când sub unghii mi-a intrat zugrăveala de pe pereţi până m-am ridicat din pat. Îmi simţeam mirosul de transpiraţie. Un fel de transpiraţie medicinală.

M-am dus cu toate că îmi era frig. Am ieşit în faţa blocului şi ca o făcută, nu era nici un taxi. Până la urmă a apărut unul, iar în spaţiul acela mic, vaporii transpiraţiei mele medicinale s-au îmbibat cu transpiraţia lui firească, de om care stă şi 12 ore pe zi într-o maşină pentru a duce seara o pâine şi un parizer acasă. Îl respectam. Îl respectam mult pe acel taximetrist, pentru că a apărut ca din pământ pentru a mă duce acolo unde trebuia să arăt că am dreptate.

Bucureşti, 20 martie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=VHqcOJZbvs4

Taină

20 martie 2012

În paharul ăsta de vin
Se găseşte suma deciziilor
Pe care le-am luat
Înghiţitura este însăşi recunoaşterea
Şi justificarea existenţei mele
Iar gustul, da gustul…
Înseamnă privilegiul de-a afla
Cât valorez…

17.03. 2012

Aşteptare

17 martie 2012

În seara asta
M-am pus în pat,
Exact aşa cum ar fi fost
Cu tine,
În garsoniera mică,
Ce nu îmi aparţine…

Crezusem c-ai să vii
Văzând că nu o faci,
M-am întristat,
Dar n-am dat curs tristeţii,
Am adormit
Şi nu m-am îmbrăcat…

16.03 2012