Bătrâneţe acută

Cel mai greu mi-a fost să scriu în perioada în care am avut hepatită. Atunci mi-a fost greu să fac aproape orice. A fost pentru prima dată când n-am mâncat zece zile, cu excepţia unei jumătăţi de cartof băgat cu mâna tremurândă „la microunde”. Mi-am dat seama în acele zile de un lucru care atunci m-a întristat. Mai concret, am realizat cum este să fii trecător prin lumea asta. Fără să vreau să fiu melodramatic, mă gândesc exact la perioada care a premers diagnosticului.  Acea perioadă în care nimeni nu te crede. Atunci, recunosc, am simţit nevoia unei „neveste” care să-mi aducă supă la pat. Nu prieteni, nu mame, nu taţi, ci nevastă.

Simţeam fumul de ţigară de la zeci de metri. Îmi înţepa nările şi îmi izbea violent ficatul care protesta pâlpâind şi clipocind. Cel mai tare mă enerva că transpiram abundent şi apoi mă lua un frig înspăimântător. Mi-am adus aminte de poezia „La aproape 29 de ani” pe care am scris-o în debutul lui februarie 2010.  

Când eşti slab, dar slab cu adevărat, cerşeşti să poţi dormii. Eu aveam problema asta, că odată adormit, mă trezeam într-o baltă rece de sudoare şi asemenea lui „Dan, căpitan de plai” îmi venea să îmi pun o ţepuşă în care să mi se înfigă bărbia atunci când sunt pe cale să adorm. Îmi doream somnul, dar uram transpiraţia şi ceea ce aducea cu ea. Deşi cred că aveam cel puţin douăzeci de tricouri, într-o noapte le-am folosit pe toate. Când am găsit unul uscat în hol, m-am bucurat ca de nişte bani găsiţi într-un buzunar. Şi mă obosea groaznic acest ritual. Vroiam să dorm, pentru numele lui Dumnezeu, şi să nu mai transpir. De unde mai era atâta apă în mine, căci nu puteam înghiţii nimic de zile întregi?

Nu mă credea nimeni, în afară de mama. Mama este singura fiinţă cu adevărat empatică. Mamele exagerează chiar, în grija lor. Dar mama nu era cu mine şi nici nu aş fi vrut să fie. Nu simţeam nevoia de extreme. Nu vroiam nici indiferenţă dar nici o exagerare a grijii faţă de mine, care să-l vlăguiască pe celălalt. Pe „patul de boală” omul responsabil se zvârcoleşte tocmai pentru că responsabilitatea lui este incapabilă în a putea fi exercitată. Tocmai de aceea tind să cred că mulţi oameni de acest gen au murit spunând „mai chemaţi pe cineva când mă mutaţi din pat în coşciug, că vă rupeţi spatele!”.

În tot acest interval, în care eu mă băteam cu frica de a adormi, tocmai ca să nu mai transpir, cotidianul îşi urma cursul. Fata de care se despărţise de mine, mă „duşmănea” convenţional, respectând procedura standard a despărţirii, adică ignor-ul şi memorarea „poeziei” cu reproşuri. Alături de ea, comportamental, dar la distanţă geografică, cei pentru care părerile mele sincere n-au avut nicicând vreo valoare, vroiau să mă confrunte şi să mă corecteze. Imaginaţi-vă că, de dragul adevărului, m-am ridicat din pat şi m-am dus. Pentru prima dată i-am înţeles pe bătrâni. Tind să cred că pentru bătrâni, oglinzile nu valorează doi bani. Practic oglinzile nu există pentru cei în etate. Ei nu le iau în considerare şi nu le recunosc.

Aşa am păţit eu. Boala era oglinda stării mele. Refuzam să o recunosc. Nu acceptam şi mă zbăteam să mă ridic pentru a merge acolo unde trebuia să arăt că am dreptate.

Bătrânii fac la fel. Cei care nu se plâng, se zbat şi dau din coate pentru a muta o butelie sau un sac de cartofi, singuri. Se căznesc să meargă mai repede ca să ţină pasul cu tine, care mergi energic şi spumos, mustind de celule încă tinere.

Boala este o îmbătrânire acută a omului. Am simţit asta pe pielea mea când sub unghii mi-a intrat zugrăveala de pe pereţi până m-am ridicat din pat. Îmi simţeam mirosul de transpiraţie. Un fel de transpiraţie medicinală.

M-am dus cu toate că îmi era frig. Am ieşit în faţa blocului şi ca o făcută, nu era nici un taxi. Până la urmă a apărut unul, iar în spaţiul acela mic, vaporii transpiraţiei mele medicinale s-au îmbibat cu transpiraţia lui firească, de om care stă şi 12 ore pe zi într-o maşină pentru a duce seara o pâine şi un parizer acasă. Îl respectam. Îl respectam mult pe acel taximetrist, pentru că a apărut ca din pământ pentru a mă duce acolo unde trebuia să arăt că am dreptate.

Bucureşti, 20 martie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=VHqcOJZbvs4

Reclame

Un răspuns to “Bătrâneţe acută”

  1. Carmen Says:

    sper sa te ocoleasca toate „relele” astea… iar daca mai apar mici incercari, eu te sustin… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: