Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?

Mi-a rămas în minte strofa cu care un om foarte drag mie îşi începe una din ultimele scrieri. Este vorba de poezia „The Rock” a lui T.S. Eliot: „Unde e viaţa pe care am pierdut-o trăind?/Unde e înţelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaştere?/Unde e cunoaşterea pe care am pierdut-o în informaţie?”. M-a impresionat şi m-a determinat să o interpretez raportat la propriile teme de reflecţie despre om şi iubire. În adaptarea mea poezia sună în felul următor: „Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?/Unde-mi sunt sentimentele pe care le-am pierdut arătându-le? /Unde îmi este încrederea pe care am pierdut-o dovedind-o?”

Din minte nu îmi pleacă această întrebare, fără de răspuns: „Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?”. Se spune că iubirea este în noi, latentă, aşteptând să fie activată sau reactivată, de un gest sau de o înşiruire de gesturi. Că iubirea aparţine chimiei sau că este cea care a generat chimia interacţiunilor umane. Nu pot să dau un răspuns. Ştiu sigur însă că iubirea există. Sunt unul dintre cei care sunt capabili să depună mărturie că această emoţie pozitivă, asociată imaginii şi sufletului, poate să pune stăpânire pe om, schimbându-l şi modificându-i radical felul de a fi.

N. Steinhardt spune în „Jurnalul fericirii” că în faţa frumosului singurătatea devine apăsătoare. Cred că iubirea este însuşi frumosul, este forma supremă a tuturor emoţiilor care ne traversează. Tocmai de aceea doare atât de tare eşecul ei, neconfirmarea aşteptărilor noastre şi a speranţelor pe care le-am investit. Iubirea este, vrem nu vrem, un sentiment apăsător căruia, dacă se declanşează, trebuie să-i dăm curs.

Trăim de multe ori cu sentimentul că trecutul reprezintă o perioadă a şanselor care ni s-au dat, iar noi facem evaluări asupra cât am  valorificat sau nu din ceea ce ne-a fost oferit. Dar această perioadă pe care noi am traversat-o deja, nu este altceva decât o bucată din curgerea firească a vieţii. Doar poziţionarea faţă de ea este ceea ce s-a schimbat. Raportarea la trecut, în funcţie de evenimentele pe care le-am trăit fiecare, este mai mult sau mai puţin dureroasă.

Uneori avem regrete pentru felul în care ne-am drămăluit sentimentele. Suntem convinşi că am fi putut să le gestionăm altfel şi am fi putut să evaluăm o situaţie sau o persoană într-un mod diferit, de regulă în avantajul nostru. Confruntarea cu viaţa reală ne determină să revenim cu picioarele pe pământ, ne face mai realişti şi mai precauţi. Mă întreb dacă iubirea îşi are etapele ei de maturizare sau ea aparţine doar emoţionalului, fiind vorba de perpetua căutare a unui echilibru între entuziasm şi frică.

A fost o perioadă din viaţa mea în care, pot spune că am iubit din tot sufletul. Dacă ar fi să mă uit pe poeziile pe care le-am scris, ca pe nişte statistici ale sentimentelor mele, ar trebui să decretez că atunci a fost perioada supremei iubiri. Într-un peisaj mai larg însă, trebuie să fiu corect şi să spun că iubirea mea a fost îmbolnăvită încă din faşă. Suferinţa îţi potenţează trăirile şi îţi declanşează mecanismul prin care începi să lupţi pentru a arăta că eşti mai bun, decât ţi se spune că eşti. Este un sentiment straniu. Pe de-o parte îţi pierzi încrederea în tine, iar pe de alta duci o luptă aprigă în a-l convinge pe celălalt că sentimentele tale sunt autentice. Prins în acest joc al extremelor şi al trăirilor contrare, începi să crezi că suferinţa ta este generată de unicitatea trăirilor pe care le ai. Toate aceste gânduri şi suferinţe te copleşesc şi odată cu pierderea încrederii că vei mai fi fericit vreodată, răbufneşti în durerea ta sufletească.

Fac parte dintre cei care au în spate experienţa jeluitului de durere atunci când au suferit în iubire. Am plâns întristat pentru că nu-mi imaginat viaţa fără cea de care mă îndrăgostisem şi pe care simţeam că am să o pierd. Mi-am câştigat dreptul de a vorbi despre iubire trăind-o şi suferind-o, cunoscându-i laturile cele mai ascunse. Până nu recunoşti acest lucru, n-ai cum să te legitimezi şi în ochii tăi, dar şi a celorlalţi, ca un om abordabil şi original din punct de vedere al felului de a fi.  Mi se pare groaznic acest efort de a fugii permanent de cel care eşti, ca şi cum ai fi într-un labirint cu pereţi făcuţi din oglinzi. Sunt sigur că adevărata confruntare pe care trebuie să o ai este cea cu tine însuţi şi cu sentimentele tale.

Ce înseamnă de fapt această confruntare? Eu cred că nici pe departe nu solicită o introspecţie prelungită până la absurd, un filon de gânduri prins în menghina conştiinţei, mereu şi mereu şlefuibil. Mai degrabă această confruntare cu tine se petrece prin expunerea trăirilor tale şi prin ceea ce declanşează acest fapt. Împărtăşirea reciprocă a unor experienţe şi soluţii pentru probleme ce păreau de nerezolvat este în opinia mea, calea cea mai sigură de a te ajuta să te descoperi.

Singurul capabil să îţi dea răspunsuri eşti tu, dar nu aşa cum greşit s-a înţeles, autoizolându-te şi prelungindu-ţi suferinţa printr-o auto-hărţuire pe termen nedeterminat a conştiinţei.  Acest îndemn, care cu timpul a căpătat valenţe de lozincă, are la bază căutarea celei mai bune căi pentru suflet în baza unor comparaţii, fie că este vorba de mai multe experienţe pe care le-ai trăit sau a unor sfaturi pe care le-ai primit. Izolarea sufletească şi aşteptarea ca timpul să le rezolve de la sine pe toate, nu aduce neapărat şi rezultatele aşteptate. Reactivarea unor dureri, atunci când este vorba despre suflet, se poate produce într-o fracţiune de secundă. Completarea firească a acestei afirmaţii ar fi deci: singurul capabil să-ţi dea răspunsuri eşti tu, după ce vei fi comunicat oamenilor în care ai încredere care sunt problemele tale şi după ce veri fi cules şi părerile lor.

Nu este de mirare că încrederea se pierde de multe ori, după ce ai acordat-o, aşa cum am adaptat ultimul vers cu care am început această scriere. În cazul oamenilor care se păstrează cu picioarele pe pământ, încrederea de cândva ia forma unui scepticism rafinat sau a unei ironii, în faţa celor care fără să ştie, le testează experienţa de viaţă. Restul, care sunt incapabili să-şi integreze experienţele şi care refuză să ţină cont de sfaturile sincere ale unor oameni, din orgoliu sau din alte motive, sunt condamnaţi la rătăcire, suferinţă şi incertitudine.

Astfel, poezia lui Eliot, pe care prietenul meu o foloseşte în sprijinul ideilor sale îşi confirmă puterea asemenea cuvântului pe care îl poartă în titlu, dar mai ales prin faptul că ea poate fi adaptată mai multor situaţii de viaţă, prin forţa retoricii sale.

Bucureşti, 24 martie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=X7CUHS0cA0o&feature=related

Reclame

Un răspuns to “Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?”

  1. constantin Says:

    SUPER REFLECTIE ,SENSIBILA CUGETAREE FELICITARI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: