Archive for aprilie 2012

Sub balconul meu

26 aprilie 2012

Tot ce-i la mine sub balcon
E al meu.
Copiii mei,
Maşinile cu alarmă ale mele,
Trecătorii mei,
Câinii mei vagabonzi,
Pisicile mele fără coadă
Şi bicicliştii mei gata să cadă…

La mine sub balcon este o lume,
Pe care, când nu dorm, o iau pe nume

aprilie 2012

Reclame

4 mai, Cugir, ora 17.00, 5 mai, Alba Iulia, ora 12.00

26 aprilie 2012

Un vis împlinit

25 aprilie 2012

Pe data de 23 aprilie, adică de Sfântul Gheorghe, am fost admis în Uniunea Scriitorilor din România. Comisia de validare a secţiei de poezie a aprobat dosarul meu cu 8 voturi pentru şi 1 împotrivă, după ce acesta a trecut prin acelaşi proces şi în cadrul filialei Alba-Hunedoara. Mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături în acest demers!

Asaltul chezăşiei

24 aprilie 2012

Lansarea cărţii „Chezăşiei pentru libertate” va avea loc:

1. pe 4 mai, la Cugir, ora 17.00, la Casa de Cultură – prezintă Prof. dr. Dorin N. Uritescu

2. pe 5 mai, la Alba Iulia, Târgul de Carte „Alba Transilvania”, la Alba Mall, ora 12.00. Prezintă Felicia Colda.

3. La Bucureşti, pe 9 mai, la Biblioteca Central Universitară, sala Carol,  prezintă Profesor universitar Vasile Dâncu.

Vă aştept cu dor şi drag!

ACCESUL CELOR CARE NU ÎNŢELEG LIBERTATEA ESTE STRICT INTERZIS!

http://www.youtube.com/watch?v=8cm7cFH5oXE

Al treilea an, după Volume

22 aprilie 2012

Trei ani de la omorârea hidrei
Trei ani în care am devenit un Hristos
Scuipat, minţit, biciuit,
Răstignit…

Trei ani postmoderni
În care am fost
Fie calcul, fie consolare
Fie comparaţie, fie speranţă

Şi-am înviat al treilea an,
După Volume…

22.04. 2012

Plasticul, celuloza sau simbolul?

21 aprilie 2012

Să vezi în zi, în lună,-n an simboluri

De ani şi luni şi trecătoare zile.

Jignirea s-o transformi a ăstor zile

În muzică, în zvonuri şi simboluri.

 

(Jorge Luis Borges, Artă poetică)

Frunzele mici şi verzi, foştii muguri izbucniţi de curând, au pus stăpânire pe Bucureşti. Pretutindeni sunt numai frunze noi de culoarea lăcustei. Dezarmant spectacol în lupta cu răutatea şi neghiobia.

Habar n-am câte zile mai am de trăit, poate una sau poate câteva mii, dar mă impresionează renaşterea naturii. Am un sentiment pozitiv, care încă îmi stă cuibărit în suflet şi diferenţa dintre mine, cel de acum şi cel de anul trecut este impresionantă. Nu mai vorbesc cu cel de acum doi sau trei ani.

Mă influenţează şi „Jurnalul fericirii” dar şi poeziile care îmi ies în întâmpinare sub diverse forme.  Mă trezesc noaptea, dar nu de supărare, ci de bucurie. N-am un motiv material şi nici fizic, pe care să îl consider responsabil de starea mea. E doar o bucurie, probabil că bucuria de a trăi.

          Dacă mă uit în sertarul cu speranţe, da, probabil de aici vin câteva motive. Perspectiva călătoriei din mai, dar mai ales a companiei, degrevată de compromisuri inutile şi negocieri sufleteşti; deja programatele întâlniri de la Cugir, Alba Iulia şi Bucureşti cu cititorii mei, mă fac să simt că am un rost. Ce Dumnezeu aş fi făcut fără familie, prieteni, perspective şi cărţi? M-aş fi cufundat într-un birou şi aş fi barat invidii prosteşti, rânduind inepţii şi „jocuri” şi alea prost făcute. Uneori, în lupta cu amatorii jocurilor de culise, încep să am nostalgii. Nostalgia după „greii” care ştiau să facă astfel de jocuri şi care te împingeau prin modul în care le făceau, să citeşti, să te documentezi şi să înveţi să comunici eficient. Acum, este atât de diluat sentimentul de autoritate morală a individului, încât, din motive diverse, până şi cel ajutat şi scos din incertitudine, tinde să dea o lecţie cât mai aspră celui care la ajutat.  

Mă uit cu amărăciune cum unii, captivi sindromului care poartă numele frumoasei capitale suedeze, încă stau în mocirlă sufletească şi decizională, căutând eclectici, în baza unui istoric comun cu agresorul, să dea lecţii salvatorului. Caută înspre a răsfoi regulamente şi dogme, numai să vadă când expiră „penitenţa” lor. Se feresc însă de adevăr şi de sinceritate, precum genial a concluzionat Grey,după greşelile făcute de familie asupra lor, nedându-şi nicio şansă. Bine spune un proverb „îşi taie singuri craca de sub picioare”. Cu cât îi laşi să decidă singuri, cu atât caută să şi-o reteze mai repede. Cum Dumnezeu să nu mă amărască asta?

Îi văd pe unii care nu cu mult timp în urmă, ar fi dat oricât şi ar fi acceptat distanţe sau constrângeri, numai să intre în rând cu lumea. Odată intraţi, în virtutea deprinderii unor mecanisme de simulare peste medie, caută să-ţi dovedească, ţie, care ai întins o mână tocmai când aveau mai mare nevoie de asta, că îţi vor arăta că de fapt n-au greşit. Cu o anume milă, lipsită de orice formă de aroganţă, le-aş spune, dragilor, căutaţi mai bine în voi, s-ar putea să nici nu conştientizaţi greşeala.

          Fain spune Steinhardt despre sfatul pe care i l-a dat tatăl său când a plecat la închisoare, pentru că nu a vrut să-i toarne pe Noica şi pe ceilalţi „legionari mistici”: „acum, o să te duci dintr-o închisoare mai mare într-una mai mică, să nu te caci pe tine!”.

          Văd mulţi având această pornire iraţionalo-fiziologică în faţa celei mai mici probleme apărute. Nu conştientizează sau nu vor să recunoască autoritatea morală sau intelectuală a unui om care ştie ce face şi de ce face ceea ce face. Ei ştiu una şi bună, că li se cuvine, că au dreptate, că au fost înţeleşi greşit şi că obiectivul primordial este să revină cu orice preţ în locul de unde au fost trimişi tocmai pentru a deveni mai puternici, mai meditativi şi mai sociabili. S-a dovedit şi au spus-o alţii mai elaborat înaintea mea, că pentru a înţelege frumosul, trebuie ca măcar o dată în viaţă să ai parte de urât. Antonimele pot continua cu privire la toate trăirile pe care trebuie să le traverseze omul pentru a reuşi să devină complet, bun cunoscător al vieţii.

          Nu vorbesc despre toate aceste lucruri de pe un piedestal. Mai mult, sunt unul care se încăpăţânează să nu se lase rupt de realitate şi de vremelnicia ştampilelor avute pe inventar. Când spun asta mă gândesc iarăşi la acelaşi autor la care am făcut referire mai sus, care vorbeşte despre răspunsul dat de Troţki, când a fost întrebat cum se face că a putut cădea: „vouă puterea vă apare ca un obiect material pe care l-ai scăpat din mână, un ceas, o riglă sau un carnet. Puterea se pierde când influenţa anumitor idei şi anumitor stări psihice descreşte în sferele diriguitoare şi în rândurile maselor”.

Mă raliez acestei idei troţkiste şi privesc cu o anumită detaşare zbaterea unora care figurează în capul unor tabele cu drepturi, care înţeleg prin „putere” exercitarea în sine a prerogativelor şi nu câştigarea minţilor şi inimilor celor subordonaţi ierarhic. Aceştia sunt personajele anonime ale proverbului „dă-le unora ciocane şi vor căuta numai cuie!”.

          Mai demult şi pe mine mă durea când eram pedepsit cu distanţarea fizică de un loc sau altul, unde credeam că este sursa fericirii mele sau oricum mai bine decât în locul de unde am fost exilat, fără să iau în calcul că nu intermediarul, ci poate viaţa, a decis ca eu să traversez experienţe care să mă maturizeze şi să mă facă mai puternic. Am un sentiment de milă  amestecat cu tensiune negativă. Mă simt insultat când îmi este jignită inteligenţa sau experienţa de viaţă, cu atât mai mult când mi se numără anii pe degete şi acesta este un argument în a mai încerca o păcăleală cu subsemnatul. Iubesc comunicarea, dar ador tăcerea constructivă, acea tăcere specifică omului căruia nu-i convine ce aude şi ce decizii se iau în privinţa lui, dar se uita la tine cu un surâs, îşi spune o dată părerea apoi e dispus să accepte să caute să înţeleagă ceea ce îi ceri şi numai din demnitatea de a nu cerşi sau a nu se umili. Nu, mai bine fuga în minciună, în „procedură” şi în prefăcătorie! De ce s-o fi inventat proverbul cu vaca ce umple găleata cu lapte apoi o răstoarnă nonşalantă? O fi fost doar produsul imaginaţiei acest proverb?

          Pe de altă parte, nu înţeleg cum, într-o fabrică performantă, cu rezultate cuantificabile, comunicarea între salariaţi este mult mai proastă sau inexistentă, decât într-o „asociaţie” de idei politice, ca să nu-i spun partid, unde oamenii, nu numai că nu sunt plătiţi, dar sunt chiar plătitori de cotizaţie şi voluntari. Să ajute oare la îmbunătăţirea limbajului comun, pe orizontală dar şi pe verticală, tocmai adeziunea ideatică şi interesele comune? Dacă este aşa, de ce nu ar funcţiona cel puţin la fel de bine şi în întreprinderea unde oameni iau salariu pentru contribuţia lor fizică şi intelectuală? Să fie oare fiinţa umană atât de parşivă încât să comunice vizual, verbal şi intelectual, numai atunci când are interese, iar în rest să ducă o luptă continuă, fie pentru a-şi păzi ce a dobândit, fie pentru a urca următoarea treaptă?

          Ştampilele, diplomele sau „legea interioară” a unei organizaţii sunt fizice sau tocmai simbolistica lor le face puternică. Ce este de fapt mai puternic, plasticul, celuloza sau experienţele dobândite, certificate prin simbol?

Bucureşti, 21 aprilie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=d-HP9zwrbKo

21 aprilie 2012

„ Am intrat în închisoare orb(cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi: am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă  bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.”(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Somnoroase păsărele

17 aprilie 2012

somnoroasele femei
pasive, lascive, impregnate şi penetrate,
pe la cuiburi se adună
eu le spun cu gâtul sfâşiat
de neputinţă
singură
ca o larvă de fluture
profund integrată în natură
neterminată şi dezabuzată
dinainte de a fi protejată
„noapte bună”.

Angela Marinescu,
(din volumul, în pregătire, Intimitate)
România literară

4 mai la Cugir, 10 mai la Bucureşti

10 aprilie 2012

Bucureşti, 22 iunie 2010, ora 3 dimineaţa. M-am trezit brusc, pornit să scriu despre lipsa de dragoste din „Micul Paris”. De fapt despre lipsa de dragoste dintre oameni, în general. Despre relaţii formale, în care compromisul joacă rolul vertebral, în loc să joace rolul de supapă a cuplului.(…)(Iresponsabilitate sentimentală)

Vino lângă mine!”, i-am strigat. Parcă aştepta asta de-o viaţă. A venit şi s-a aşezat pe canapea, lângă mine şi după ce i-am atins cu palmele umerii goi, m-am aruncat cu mâinile în cârlionţii ei, aproape sălbatic şi am sărutat-o cu foc. Buzele ei aveau gust de cireşe coapte, aşa cum îmi imaginasem.(Cum am murit minţind, în 2004)

Sunt de câţiva ani în Bucureşti, dar este pentru prima dată când simt respect faţă de oamenii, care au stat zile întregi la coada kilometrică ce curgea de pe Dealul Mitropoliei, pentru a vedea şi atinge moaştele sfântului Dumitru. Ploua…(Metamorfoza unor lacrimi de vară)

Multe despărţiri îşi au originea în ignorarea „singurătăţii în doi”. Unii oameni reuşesc să fugă din faţa acestor semnale şi să mimeze o viaţă normală. Se limitează la imitarea unor comportamente pe care le văd în jur sau îşi doresc părţile bune pe care le văd în vieţile altora, fără să ia în calcul şi ceea ce stă la baza lor. (Singurătate în doi)

Când intră într-o relaţie, mulţi tineri doresc să-şi impună bagajul de experienţe trăite acasă. Spre exemplu: pasta de dinţi să stea într-un anume tip de pahar, hainele să se pună la uscat într-un anume fel, iar halatul de baie să se ţină într-un anume loc, în timp ce pâinea trebuie să fie de un anumit fel.(Simboluri în convieţuire)

Concret, în club trebuie să studiezi repede mediul, să fixezi o ţintă, să stabileşti un contact vizual, nu prea prelungit, să te apropii şi să relaţionezi sigur pe tine. Abia aici începe problema, tu trebuind să faci cumva să transmiţi „gânduri” şi „intenţii”, să asculţi cuvinte, acompaniat de „tunete” neîntrerupte de decibeli, care fac şi din ,,Du-mă acasă, măi tramvai” un succes al muzicii house, contemporane.( No clubbing, no footing)

 

Când în ecuaţie apare un terţ, persoana care vrea să scape din relaţia aflată în criză sau în fază terminală sau care încă nu este decisă, trebuie să comunice direct ,,părţilor” care sunt intenţiile ei. Dacă n-are această putere sau nu este hotărâtă, trebuie să-i spună terţului (potenţial îndrăgostit) că trebuie să mai aştepte până ce ea îşi va rezolva problemele.(Iluzii, speranţe şi dualitate)

 

 

Fugim de tristeţe. Pare scopul vieţii noastre. Vedem însă bine că din când în când ni se întâmplă să ne întâlnim cu ea. Dăm dimensiuni apocaliptice acelei perioade şi căutăm să o depăşim cât mai repede şi din păcate, cu orice mijloace.(Tristeţea face parte din viaţă)

Ori de câte ori am avut ocazia, am vorbit cu năduf despre cei care, în relaţia de cuplu, ajung să „plătească nota” unor predecesori care au construit vise frumoase înaintea lor. Oamenii sinceri şi deschişi, cei care „aşa sunt ei tot timpul” au fost nevoiţi să suporte ifosele sau pufnirile unor persoane, care, dându-şi ochii peste cap, le-au spus „cum stă treaba”(Câteva instrucţiuni pentru evitat suferinţa în iubire)

Ca formă de apărare, bietele doctoriţe şi asistente zbierau la ei, le vorbeau laconic, cu voce îngroşată, fără să ştie că, de fapt, se aflau toate în pielea goală din cap până în picioare. Asta în privirile lacome ale „bolnavilor” pe care statul s-a angajat să-i trateze, orice ar fi.(Doar pentru băieţi)

Sunt curios de ce unii oameni asociază sensibilitatea cu slăbiciunea. Cum de nu realizează că un receptor senzorial accentuat, care poate merge în profunzimea unor gânduri şi trăiri, este un avantaj şi nu un dezavantaj?(Un chirurg sufletesc, specializarea sinceritate)

Trăim de multe ori cu sentimentul că trecutul reprezintă o perioadă a şanselor care ni s-au dat, iar noi facem evaluări asupra cât am  valorificat sau nu din ceea ce ne-a fost oferit. Dar această perioadă pe care noi am traversat-o deja, nu este altceva decât o bucată din curgerea firească a vieţii.(Unde este iubirea pe care am pierdut-o iubind?)

Când vin de la Bucureşti spre casă, de la Miercurea Sibiului începe să mi se facă pielea ca de găină, căci ştiu că mai am de coborât şi de urcat o vale şi în faţă, pe partea dreaptă, o delimitare ca un prag de uşă, în forma literei „A”, mă primeşte în judeţul în care am crescut, pe care îl iubesc şi în care cunosc atâţia oameni.(Când un părinte pleacă)

De ce nu mai putea avea o viaţă personală, biata copilă, devenită acum adultă? În cazul ei, deduc, că a fost vorba de o sporire a exigenţelor până la paroxism. Aşa că, stilul lor de a face educaţie, pliat pe o sensibilitate aparte, a lăsat răni care dor şi astăzi. Era fără rost, în opinia mea, să îi impună rigori şi liste de „nu-uri”.(Războiul meu cu unele mame de fete)

Drumul ţinea cu noi, se ducea drept, fără nici un ocoliş spre locurile pe care le căutam.  Mai urca un deal tocit şi apoi cobora în grabă, fără să ţină cont de nimic. Era liber ca o pasăre în zarea gri, cenuşie şi ba ne-o lua înainte, ba rămânea în urmă, ca apoi să-l vedem în depărtare, aşteptându-ne.(Lunga, îngusta şi bogata vale a Călmăţuiului)

Vroiam să cuprind în două strofe sau poate chiar mai puţin, tot ce am trăit în două zile la capătul ţării. Nu ştiam cu ce se încep. Cu marea, pe care n-o mai revăzusem de câteva luni bune, încă de vara trecută sau cu canalele misterioase ca un labirint ale Deltei, pline cu apă limpede, încât le vedeai fundul.(Călătorie acasă la Pasarea Vântului)

Adio, Toto! Sunt sigur că ne-ai fost luat din dorinţa lui Dumnezeu de a organiza mai bine Cerul. Nu-mi pot imagina altă discuţie acum, acolo sus, decât cu Dumnezeu, spunând: „priveşte în jos, uită-te cât au ţinut la tine!” iar pe Toto surâzând şi spunând timid: „nu m-am aşteptat să fie chiar aşa, mă duc că am treabă…”(Orfanii unui surâs)

Ca în copilărie, pe Facebook, lumea se strânge la un loc, abia aşteaptă veşti. Spre deosebire însă de copilărie, dimensiunea reţelei este amplă. Dacă ar fi să compar FB cu o vârstă, n-aş putea.(Facebook – Leac pentru nostalgie?)

Trăim sub cupola încrederii oarbe în destinul nostru ferit de maladii, cu o moarte la peste 80 de ani, care ne va prinde în pat, acasă, înconjuraţi de copii, nepoţi şi strănepoţi, ce ne vor mângâia cu dragoste. Trăim cu sentimentul că vom muri în somn, după care, în virtutea unor fapte bune de cândva, ni se va permite să alergăm pe câmpii cu viţă-de-vie şi păpădii. Vom face dragoste şi ne vom scălda în râuri limpezi, după care vom admira căprioare care îşi vor umezi botul la izvoare. Sună frumos. (De ce aş interzice să se mai fabrice fard)

Boala este o îmbătrânire acută a omului. Am simţit asta pe pielea mea când sub unghii mi-a intrat zugrăveala de pe pereţi până m-am ridicat din pat. Îmi simţeam mirosul de transpiraţie. Un fel de transpiraţie medicinală. (Bătrâneţe acută şi nevoie de dreptate)

Ea, Transilvania, nu a avut cum să mă însoţească la Bucureşti. Era prea mândră şi toate râurile ei au fost de lacrimi în acea duminică, într-o după-amiază de martie, când am plecat. Pur şi simplu am plecat. Fiecare adiere de vânt era o simplă adiere doar pentru ceilalţi, eu ştiam sigur însă că-i un oftat din suflet. Era tristă şi nu înţelegea de ce plec, iar eu, într-o simetrie a durerii, aveam sufletul ca de cărbune. Mi-a dat la despărţire un colier pe care să-l port în inimă. În el stăteau bine aşezate: onoare, demnitate, modele, amintirile unor oameni şi ale unor fapte de viaţă.(Cele două iubiri ale mele)

A fost o seară în care mi-a fost dor de toate grădinile cu flori pe care le-am străbătut în viaţa mea. Mi-e tot mai frică să risc. Cred că aceasta este cea mai importantă frică pe care o am acum. O frică la care nici nu mă gândisem în anii trecuţi, atunci când mă grăbeam să-mi deschid toate sertarele inimii şi să le arăt.

A fost seara în care mi-a lipsit inocenţa încheieturilor captive, firave prelungiri ale dorinţei şi emoţiei…(Firavele încheieturi de care mi-e dor)

Cartea cu cele aproape 100 de eseuri, împărţite în patru capitole, vine la întâlnirea cu voi în curând. 4 mai la Cugir, 5 mai la Alba Iulia, 10 mai la Bucureşti şi în iunie la Cluj-Napoca.

 

 http://www.youtube.com/watch?v=SHoHIL2ABVQ

Iubirea şi despărţirea se planifică

9 aprilie 2012

Încep prin a vă mărturisi că principala unealtă a iubirii este cuvântul. Depinde cum îl foloseşti. Cu acest mijloc poţi cuceri sau dărâma un om. Iubirea trăieşte prin cuvinte, prin feedback-uri şi prin speranţe. Într-un fel, iubirea se planifică. Mulţi nu m-au crezut când am spus asta, dar orice relaţie începe cu o planificare. Dincolo de spontaneitatea unei întâlniri, de chimie, ca echivalenţă a atracţiei dintre doi oameni, există o nevoie a planificării. Să presupunem că te întâlneşti spontan şi te placi. Nu rămâi acolo împreună până la capătul zilelor, ci trebuie să te duci la un moment dat acasă. Pentru a putea continua să te bucuri de ceea ce ţi-a rezervat viaţa, planifici o nouă întâlnire. O faci pentru că ai speranţa că va fi ceva frumos, ai sentimente care te îndeamnă să faci asta. În tot acest demers te ajuţi de cuvinte. Prin ele îţi expui sentimentele. Este ca în spusa lui Sartre din „Cuvintele” cum că lucrurile s-au folosit de scriitor pentru a deveni cuvinte.

În cazul nostru, îndrăgostitul se foloseşte de cuvinte pentru a arăta şi obţine sentimente pozitive. De unde porneşte în definitiv această nevoie? Abia aici apare întrebarea căreia noi nu avem suficientă cunoaştere să-i facem faţă. Unde ne împotmolim noi, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi ştim cu toţii de la mic la mare că fiecare avem ceva pus de-o parte, în ceea ce priveşte iubirea. Noi am vrea să se întâmple cât mai repede şi convinşi fiind că totul ţine de noi, mergem şi „căutăm” spontaneitatea. Mergem să găsim acele contexte  care să ne pună în postura de a planifica măcar o nouă întâlnire după ce ne-am cunoscut.

Uneori au loc întâlniri care nu ne întrunesc aşteptările, căci prin cuvintele auzite sau prin nonverbal, în cazul acesta ca echivalenţă a imaginii, ajungem la concluzia că nu ne potrivim. Dar ce înseamnă că nu ne potrivim? Au spus-o părinţii comunicării mai demult. Ei au vorbit despre „coduri” ca formă supremă a relaţionării. Codurile poartă în ele suma experienţelor de viaţă şi nivelul cultural al fiecărui om. Codul este în cazul a doi oameni, care îşi propun să se cunoască, sistemul de semne sau semnale de care se ajută mesajul pentru a putea fi comunicat. Dacă sunt apropiate, înseamnă că indivizii au experienţe de viaţă şi un nivel cultural asemănător, deci se pot înţelege, se acceptă.

Succesul comunicării se măsoară în reuşita menţinerii ei în mod natural. Dacă aceasta se întrerupe sau este forţată, se periclitează posibilitatea ca cei doi să se înţeleagă. Mulţi ignoră însă aceste semnale şi dintr-o frică de singurătate, dorinţă de satisfacere a unor nevoi sexuale sau pur şi simplu necunoaştere, ajung să-şi genereze crize sufleteşti greu de suportat. Dacă o fac în mod conştient, putem spune că mint doar pentru a obţine avantaje. Dacă o fac inconştient, e lesne să tragem concluzia că sunt inferiori puterii emoţionalului, care îi domină. În acest caz a spus-o Herodot, dacă nu îmi joacă feste memoria, că viaţa omului este ghidată de dorinţe.

Îmi place să cred că în debutul unei întâlniri, raţionalul are o putere mai mare decât emoţionalul. Mulţi se apără spunând: „am ajuns în situaţia asta pentru că m-am îndrăgostit şi n-am mai avut ce să fac!” Mi se pare incorect, tocmai pentru că la început omul nu are un istoric al sentimentelor în ceea ce îl priveşte pe celălalt. Spun foarte corect într-un cântec celebru al anilor 2000, cei de la „3 sud est” – „ Amintirile mă chinuiesc /Amintirile mă răscolesc”. Este simplu, odată intrat într-un context, omul acumulează experienţe comune împreună cu celălalt, iar apoi amintirile(istoricul), imaginile păstrate în memorie, îi produc suferinţă. Cine este „responsabil” cu memoria? Înclin să cred că este o complicitate între minte şi suflet, cu asteriscul că raţionalul este cel care păstrează amintirile. Am spus-o şi într-o scriere de cândva, că în debutul unei relaţii, mintea încearcă pe cât posibil să păstreze controlul, dar apoi, cuvintele celuilalt, imaginea(o bretea, o frizură, un gest) au forţa să declanşeze emoţionalul interlocutorului şi implicit dorinţele omului aflat în căutare de sentimente. Mână în mână, cuvintele şi imaginea unui context, au puterea să îl influenţeze pe om, diluându-i forţa raţionalului.

Ieri, când mă plimbam prin cimitirul Bellu, pe una dintre aleile actorilor, m-am oprit să stau de vorbă cu un agent de pază, pentru a-l întreba de ce sunt atât de mulţi cerşetori în cimitir şi care mai este rolul lor, al agenţilor, pe aleile cimitirului. Mi-a răspuns el ce avea de răspuns, dar apoi m-a urmat tiptil, întocmai ca un căţeluş, să vadă unde mă duc. Văzând că mă opresc la mormântul lui Dem Rădulescu(din păcate unul dintre cele mai sărăcăcioase morminte), m-a întrebat dacă sunt rudă. Am răspuns că nu sunt. A zis că mai rar aşa ceva. I-am spus că şi la mormântul lui Zaharia Stancu, am fost întrebat la fel de un cerşetor mai domnos dacă sunt nepot sau strănepot a lui Darie. Îi infirmasem şi aceluia. Cerşetorul se mirase la rându-i.

Ajung de mă întreb dacă nu cumva problema este la mine? Ce caut pe aleile cimitirelor? Ce vreau să dovedesc cu asta? Poate ar fi trebuit să fiu altundeva, unde este mai multă viaţă, unde încă sunt dorinţe, planuri, speranţe. Agentul de pază a îndrăznit să mă întrebe de ce am venit. I-am spus că obişnuiesc să fac asta din când în când. Simt că aparţin unei naţiuni, cu multe valori şi în plus, plimbarea printre cruci mă ţine cu picioarele pe pământ. Concret, i-am mărturisit, la Dem Rădulescu am venit să-i aprind o lumânare, pentru că aseară, revăzând „Secretul lui Bachus”, felul în care a jucat maestrul m-a făcut să râd cu poftă, mi-a adus bucurie în suflet. Actorul bun are această putere, de a rămâne în memoria celorlalţi chiar şi după moarte. Agentul de pază, om trecut de cinzeci de ani, s-a uitat zâmbind la mine. Am văzut asta abia când mi-am îndreptat privirea înspre el, căci eram deja aplecat la mormântul Bibanului, din a cărui lumânar am scos un borcan plin cu apă şi am făcut loc candelei mele aprinse. Între timp a venit şi cerşetorul domnos cu care mă întâlnisem pe Aleea Scriitorilor. S-au uitat unul la altul cu mândrie şi au spus: „e rare cazurile astea”. Apoi agentul a concluzionat printr-o şoaptă: „e prea lucid pentru vârsta lui!”. Şi-a îngroşat apoi timbrul vocal şi mi-a spus: „Auziţi, şi eu am făcut cândva un gest ca al dumneavoastră!”. M-am uitat la el întrebător. „Am venit să pun o lumânare la mormântul lui Henri Coandă, după ce am citit o carte  despre cât a suferit! A fost om mare domne! Dar a suferit mult săracul, n-a găsit femeie de casă… Lui îi plăcea să cerceteze, iar alea era bagaboante…Oricum nu-i înmormântat aicea, e pân Anglia, dar aici îi este familia, iar eu am pus o lumânare sub numele lui, că şi el e trecut acolo!”.

Am rămas cu ochii pironiţi pe mutra inofensivă a agentului de pază. M-am îndepărtat îngândurat. Mai mult ca sigur m-a izbit revolta agentului pentru că, în pofida valorii uriaşe a lui Coandă, personalitate care a pus umărul la îndeplinirea  uneia dintre cele mai mari năzuinţe a fiinţei omeneşti, acesta a fost nefericit pe plan personal. Merg pe mâna gardianului, părea sigur pe ce spune.

Am făcut această paranteză cu întâmplările de la Bellu, nu ca să rup scrierea în două, cum se grăbeşte să mă corecteze părinteşte Profesorul, uneori, ci pentru că vreau să scot în evidenţă o idee în care cred. Sentimentele trebuie răsplătite. Dacă cineva îţi aduce o bucurie, cred că este bine să-i spui că ţi-a adus bucurie şi că acest lucru a însemnat mult pentru tine. Este valabil şi reversul, adică de a-i spune că ţi-a produs suferinţă şi dacă eşti convins că poate oferi un răspuns autentic, chiar de a-i cere o explicaţie, altfel, sentimente apăsătoare ni se cuibăresc în suflet şi ne chinuie îngrozitor. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta, un conflict tot izbucneşte, cerând clarificarea unor lucruri.

Alte amintiri sunt chinuitoare, am vrea să le îndepărtăm dar nu putem. Imaginile rămân întipărite în memorie şi produc amare vibraţii în suflet. Ne răsucesc raţionalul şi ne menţin în suferinţă. Cu toate acestea cred că există un remediu. Reţeta lui are trei etape. Mai întâi, ruperea legăturii cu trecutul şi asumarea amintirilor frumoase, ca pe un dat al vieţii. Apoi, căutarea unei perioade de linişte individuală, pentru a estompa efectele dureroase ale unor vorbe sau fapte iar, ulterior, planificarea unor activităţi recreative şi de socializare care să nu aibă ca scop direct începerea unei noi relaţii.

N-am fost şi nu sunt un om străin de cele lumeşti. Nu vorbesc din cărţi, ba chiar m-am băgat cu capul înainte de destule ori, dar pot spune că nu mai cred în ideea de a rămâne prieten cu cineva pe care l-ai iubit după ce relaţia s-a stins.(Este nevoie de minte şi stăpânire de sine de ambele părţi pentru performanţa unei astfel de prietenii). Cea mai bună soluţie este să-i restitui într-o formă sau alta suferinţa pe care ţi-a produs-o şi să cauţi să-l ierţi. Aş fi infantil să sfătuiesc pe cineva că se poate rămâne într-un stadiu de „lugu, lugu” fie el şi doar printr-un schimb de politeţuri dar şi cu mintea limpede şi orientată înspre viitor.

Concluzia mea este că acel context, în care iubirea poate prinde cheag, se planifică, dar trebuie să ţină cont drastic de compatibilităţile uşor descifrabile încă din primele întâlniri. Mai cred însă că pentru a se putea cunoaşte, cei doi trebuie să-şi mărturisească trăsăturile caracteriale şi experienţele de viaţă, crezurile şi năzuinţele într-un mod cât mai onest încă din debut. Asta în măsura în care se cunosc în primul rând pe ei înşişi.

 

 

Bucureşti, 9 aprilie 2012

 

 http://www.youtube.com/watch?v=pp6HNVoXrWs