Archive for mai 2012

Când plouă în Capitală

30 mai 2012

Când plouă la Bucureşti
Internetul fuge la Ibiza
Iar la duş curge cafea
Maşinile tocmai în centru
Fac şezătoare
Şoferii stropesc pietoni
Ca-n zilele de sărbătoare

Când plouă la Bucureşti
Nu mă bărbieresc,
Nu fac duş
Nu întineresc…

30 mai 2012

Reclame

Corigenţi la „istoria părinţilor”

29 mai 2012

Una dintre cele mai importante „materii” la care un tânăr aflat în debutul vieţii ar trebui cel puţin să treacă clasa, dacă nu chiar să exceleze, este istoria propriei familii. Fără cunoştinţe despre parcursul şi evoluţia în plan personal şi profesional a celor care i-au dat viaţă este foarte dificil ca tânărul să aibă repere utile în deciziile pe care le va lua.

Copilăria este plină de minciuni, din acest punct de vedere. Părinţilor le place să facă legende sau poate nu le place, dar în loc să abordeze cu curaj şi responsabilitate o perioadă din trecutul lor, preferă să o ascundă sau în cel mai bun caz să o justifice cu argumente false sau mai puţin false.

Familia este o comuniune foarte, foarte intimă. Din acest considerent, în familie întâlnim cu adevărat extremele vieţii. Aici putem întâlni şi adevărate manifeste ale iubirii, uneori exagerat exprimate, cât şi adevărate explozii de ură. Este atât de intimă familia încât, privind retrospectiv, de multe ori te şi miri cum   s-a putut trece peste unele lucruri.

Spaţiul redus al unei locuinţe este mereu factor de risc pentru confruntarea unor ipostaze indecente sau pentru o violare reciprocă a intimităţii. Te întrebi unde îţi este un lucru pe care l-ai lăsat într-un anumit loc. Era poate ceva care ţinea strict de intimitatea ta şi îţi dai seama că nu avea cum să nu fie văzut. Apoi, vezi fără să vrei lucruri pe care nu ţi-ai dori să le vezi, pentru că odată ce ai crescut ştii să faci diferenţe şi să delimitezi ceea ce ţine strict de intimitatea celuilalt de ceea ce poate fi accesibil tuturor membrilor familiei.

Un efect negativ asupra vieţii de familie şi a relaţiei părinţi-copii îl produce lipsa de comunicare, dar unul la fel de negativ este excesul de comunicare. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, că este rău atunci când părinţii vor să extragă de la copiii lor absolut totul. Viaţa ar trebui să stea sub cupola zodiei numită „Echilibru” iar arta în comunicarea dintre părinţi şi fii este tocmai să găsească formulele cele mai potrivite de relaţionare. Mai concret, să li se lase şi o doză de intimitate copiilor, adolescenţilor. Să li se respecte personalitatea aflată în formare. Mamele nu câştigă nimic dacă ştiu absolut totul despre fiicele lor. Nu au nici un beneficiu că le formează în aşa fel încât acestea ajung să le povestească până şi detalii intime. Genul acesta de relaţionare este evident dăunător, căci de la mare am învăţat că după flux vine şi reflux.

 Într-o etapă mai îndepărtată sau mai apropiată, copilele vor ajunge să conştientizeze că unele informaţii pe care le transmit „beneficiarului” numit mamă, nu folosesc la nimic. Trag singure concluzia că singurele informaţii utile sunt cele care creionează un tablou despre viaţa lor şi cele în care solicită implicit şi sfaturi. Nu contează descrierea unor situaţii de fapt, a unor grimase sau vorbe, precum alte gesturi sau atitudini ale partenerului sau partenerei, care îl pun pe părinte să dea verdicte sau păreri, fără să fi fost de faţă. Nu poţi, spunându-i ceva, să îl înveţi şi să perceapă exact cum percepi tu pentru ca el să-ţi poată oferi o părere aproape de adevăr. Părintele îţi va interpreta părerea în funcţie de crezurile şi experienţele sale de viaţă. Cred că este fără rost să mai spun că acestea nu se pliază de cele mai multe ori pe ale copilului.

Părinţii nu vor răul copilului, dar îi pot face rău prin necunoaştere. Habar nu au de coordonatele actuale ale vieţii propriului copil şi în loc să prevină situaţii, vin şi joacă rolul de pompieri în relaţia cu proprii copii. În alte scrieri am mai vorbit şi de nesfârşitele liste de nu-uri pe care se rezumă să le prezinte genitorii, în detrimentul unor exemple pozitive pe care ar trebui să le ofere.

Sub toate acestea stă ascuns şi călcat în picioare, ţinut în întuneric şi întemniţat – adevărul. Istoria părinţilor, cea reală, nu numai că nu o ştiu nici copiii, dar aproape că şi-o refuză şi părinţii. Şi ei sunt nişte foşti copii cărora li s-a inoculat că a greşi sau a avea şi experienţe negative este o mare ruşine. În loc să tragă învăţăminte din aceste lucruri, ei se ascund de copiii lor şi nu vorbesc aproape nimic despre ceea ce este propriul trecut. Copiii ar trebui să aibă curaj să le spună: „mamă, tată, nu mă interesează detalii sexuale, dinainte de a vă fi întâlnit voi doi. Nu mă interesează absolut nimic din ceea ce ţine de intimitatea voastră şi de amănunte. Mă interesează cum aţi evoluat, ce aţi simţit, cum aţi iubit şi cât aţi suferit. Cum v-aţi cunoscut şi într-adevăr, cât aţi stat până v-aţi apropiat intim unul de celălalt, pentru că mie copil, mi-aţi pretins să fiu perfect. Mi-aţi vorbit despre termene şi aşteptări, despre refuzuri şi abstinenţă, mi-aţi impus ca reper vârsta de 18 ani sau în cazuri patologice, de mame impregnate de frici şi suspiciuni, chiar legea „după căsătorie”.

Cam acesta este adevărul, vai de mamele şi mai ales de fiicele, care au reuşit să impună şi care au acceptat(poate chiar fără să-şi dea seama) ideea că „după căsătorie” se vor întâmpla toate lucrurile bune. Adică doar după ce ai certificat o stare de fapt, printr-o hârtie, abia atunci eşti în măsură să iei decizii şi să trăieşti cu adevărat viaţa de adult. Nimic mai greşit, ca o paranteză, decât să ajungi să te mândreşti cu abstinenţa sexuală şi să o consideri un reper al felului tău de a fi, delimitând-o de o „hârtie” numită certificat. Bineînţeles că în necunoaşterea lor „Păcălitele de Mame” argumentează mai abitir ca bătrânele, că de fapt parcursul împotmolit este voinţa lor şi nu a mamelor.

Mă întorc însă la tema eseului meu: istoria părinţilor. O istorie pe care o refuză înşişi părinţii sau pe care o prezintă trunchiat, de ruşine să nu-i judece copiii. O istorie inexactă, orfană de greşeli şi de decizii pripite. O istorie victimizată şi contextualizată, unde n-aveai altceva de făcut şi de aceea dacă n-ai reuşit să faci o şcoală sau dacă te-ai căsătorit prea devreme, a fost pentru că „aşa a fost să fie”.

Tocmai de aceea, pentru că viaţa este plină de „aşa a fost să fie” ar trebui să ştiţi, dragi părinţi, că nu trebuie să vă fie ruşine de ceea ce sunteţi. Pentru copiii voştri sunteţi nişte zei, nişte modele, de fapt primele şi cele mai importante modele. Voi va trebui să le arătaţi încă din primele clipe de viaţă că greşeala nu este o vină care nu se mai poate şterge. Voi aveţi obligaţia nu să le impuneţi verbal un model vecin cu perfecţiunea, pentru că ştiţi bine că nici voi nu aţi putut fi aşa cum le pretindeţi lor să fie. Cum am mai scris-o, nu-i puteţi determina să înveţe ce nu aţi putut voi să învăţaţi dar dacă vreţi, le puteţi oferi ocazia, spunându-le: „iată, îţi ofer şansa ca tu să faci ce mi-aş fi dorit eu să fac dar nu am putut din raţiuni financiare sau din cauza altor contexte de viaţă!”. Nici educaţia şi nici buna creştere nu se fac cu sucitorul sau cu tolcerul. Acelea sunt instrumente de bucătărie şi nu de comunicare.

Copiii bătuţi fără argumente vor bea şi vor fuma şi mai mult. Captivi unui mediu de copii orfani de modele, se vor raporta la mediu şi se vor consola cu faptul că şi cei din jur au aceleaşi probleme. Vor creşte cu ideea că de fapt adolescenţa este un joc cuprinsă între interdicţiile părinţilor şi păcălirea acestora. Se vor îndepărta astfel sufleteşte de părinţi şi vor căuta, în compania unei ţigări şi a unei sticle de bere sau de lichior, alături de nişte tovarăşi cu idei asemănătoare, acele minciuni care să-i convingă că viaţa lor se desfăşoară într-o direcţie cât se poate de bună.

Am auzit despre vieţile multor fete care erau ţinute în lesă de părinţi iar când s-au dus la facultate au ajuns aproape curve. Nu ştiau ce-i viciu, nu ştiau ce-i sexul, nu ştiau nici ce-i suferinţa dar nici ce este bucuria. Să fie oare fetele unor părinţi fără istorie sau a unei familii fără memorie? Plină de eşecuri şi neîmpliniri să fi fost istoria familiei şi a părinţilor respectivi, tot i-ar fi folosit fetei respective cu mult mai mult decât fardarea adevărului. Cunoaşterea ar fi salvat-o şi de emoţiile pe care le simţea când stătea la coadă la farmacie ca să-şi ia „Barza” sau „Postinor” pentru că galeşul partener sexual „şi-a dat drumul”deoarece, săracul, de plăcere nici nu şi-a dat seama…

Vă spun eu ce faceţi, părinţi care scoateţi istoria personală din materiile pe care le predaţi copiilor voştri, încă din primii ani de viaţă: vă bateţi joc de ei! Inconştient, desigur, dar o faceţi pentru că orgoliul şi curajul nu vă lasă să abordaţi subiecte sensibile care vă au ca protagonişti. N-aveţi curaj să începeţi nicio poveste cu formula: „Se făcea că eram adolescent şi am dat-o în bară…” că dacă aţi face asta, credeţi că fiul sau fiica voastră vor proceda la fel sub acoperirea că vă vor putea reproşa ceea ce le-aţi spus. Ori nu este aşa…Copiii voştri vor avea „surpriza” să afle că şi voi sunteţi oameni sau că şi voi aţi fost cândva ca ei şi aţi avut felurite dorinţe pe care aţi dorit să le duceţi la îndeplinire, dar v-aţi izbit de realităţile vieţii, care nu îţi permite la nesfârşit să persişti în vicii, în nopţi nedormite sau într-o sexualitate rece, fără trăiri sufleteşti.

Mă întorc şi spre extrema cealaltă, pe care am abordat-o mai sus. Aceea care are ca stindard proverbul: „paza bună trece primejdia rea!” şi plâng cu inima, întocmai ca bărbatul rus, dintr-un cântec rusesc, pe care îl tot cântă un prieten. Plâng cu inima pentru că în oarba lor inconştienţă, părinţii care şi-au convins copiii să nu înceapă viaţa, sunt cei mai nocivi părinţi din lume. Până şi cel mai sărac spiritual părinte poate fi capabil să îngaime la majoratul copilului sau poftim, la 14 ani, propoziţia: „de acum fă ce crezi, dar ai grijă, că răspunzi, iar de multe ori greşeala se plăteşte foarte scump!”. 

Sunt nocivi pentru că le-au amputat libertatea de a decide şi i-au privat de experienţe de viaţă, aruncându-i ireversibil pe drumul nefericirii şi al eşecului. Ca  într- un  „post scriptum” ascuns printre litere, mă pot adresa acestor copii-victime, cărora li s-a argumentat totul cu mesaje religioase, fiind ameninţaţi de mici cu iadul şi cu focul, că soarta lor este pecetluită. Cu fiecare secundă care trece, nisipul vieţii lor se scurge în jumătatea inferioară a clepsidrei, acolo de unde nu va mai urca niciodată. Ei nu vor mai avea cum, biologic să întoarcă anticul instrument de măsurare a timpului.

Am abordat astfel două extreme. Una despre părinţii care au reuşit să-şi impună vrerea doar pentru că nu au vrut să rişte nimic şi au visat la un moment perfect care o să vină cândva de la sine şi un altul cu părinţi care au scăpat copii de sub control. Copii familiilor din cea de-a doua categorie mai au o şansă. Toate familiile ar trebui însă să introducă materia numită „istoria părinţilor şi a familiei” printre materiile de bază ale acestei şcoli în care cei mari sunt profesori de viaţă, iar cei mici sunt elevi.

 

 

Bucureşti, 28 mai 2012

Idealurile fiului şi fiicei rătăcitoare

27 mai 2012

Deşi lumea îşi ştie bolile, defectele şi îşi conştientizează invidia şi pornirile devoratoare, continuă nestingherită să le ţină vii. Eu mi-am propus o scriere în care vreau să mai dovedesc încă o dată că nu mă înşel în privinţa sufletelor atunci când pariez pe ele.
Entuziasmul natural faţă de poezie, luarea versurilor ca panaceu în momentele de zbucium sufletesc, descrierea propriei persoane, mai întâi cu punctele slabe dar demn, sunt indicii suficiente care îmi dezvăluie cheia unui caracter curat.
Chiar cu conştiinţa greşelilor ce vor veni, ca breşe în acest granit de sfaturi şi păreri, impresia mea rămâne formată. Şi până la urmă, nu cred că ne-a împărţit nimeni în oameni buni şi oameni răi, juristul din mine îmi aduce aminte că de fapt există numai fapte.
Mă bucur ca un copil de o jucărie nouă când întâlnesc un om capabil de fapte de suflet. Mi se pare un dar pe care viaţa mi-l dezvăluie numai mie. Dacă uneori mă simt rău, mă doare sâcâitor chiar mâna cu care scriu sau am încărunţit parcă prea devreme, capacitatea de a previziona îmi este mereu pe o linie ascendentă.
De ce fapte de suflet? Pentru că este o simetrie a realităţii cu parabola tăierii viţelului cel gras. Când fiica rătăcitoare se întoarce acasă, pentru că putea fi şi o fiică rătăcitoare, nu doar un fiu, părintele ei taie viţelul cel gras, ca simbol al bucuriei faţă de recuperarea sufletului ei. Ea era pierdută, dar a fost recuperată. Viaţa le-a dat şi lor şi ei o a doua şansă, aceea de a o lua de la capăt. Această temă biblică o întâlnim în multe scrieri ale literaturii universale, dar o întâlnim de mai multe ori în Biblie dar sub forme diferite. În pilda cu oaia pierdută:
“Care om dintre voi, având o suta de oi si pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Si, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; şi, sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.” sau “care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte? Şi, găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem”. (Lc 19,10)
Recuperarea sufletului omenesc este una dintre cele mai mari reuşite a lui Dumnezeu. Pentru intermediar, adică pentru cel care are această capacitate, dar o face desigur cu ajutor divin, este o bucurie dumnezeiască, pe care mulţi nu au cum să o înţeleagă. Nimic nu se poate face însă fără ajutorul, şi voinţa celui care trebuie ajutat. Nimeni nu poate fi ajutat fără să-şi dorească măcar o fărâmă acest lucru, fără să meargă înspre „ajutor” sau măcar să se oprească o clipă atunci când este strigat.
Nu sărbătoresc nimic. Mai este nevoie de confirmarea crezurilor mele. De împlinirea convingerii că poezia rămâne un criteriu cheie de măsurare a sufletului uman.
Nu am altceva mai bun de făcut în această privinţă decât să supraveghez dintr-un turn sau doar urcându-mă pe o denivelare de teren, pentru a vedea cum evoluează un suflet în cursa lui spre evoluţie. Cum îşi descoperă matca şi drumul, cum se diferenţiază de mediul toxic în care aproape că era ă fie ucis.
Obligaţia aceasta de a aprinde lumina pentru a vedea mai bine o avem cu toţii. Evităm însă a o face pentru că în întuneric nu este nevoie să ne confruntăm în primul rând cu noi. Este mai confortabil să ne ascundem chiar şi de noi înşine, pentru că la prima vedere nu ne solicită nici un efort şi ne lasă aşa cum vrem. De foarte multe ori însă, noi fie nu ştim ce mai vrem, fie în jurul nostru s-au creat decoruri false, formate din păreri cât se poate de greşite, prin care suntem încarceraţi în minciună.
Am spus-o de multe ori că salvarea nu stă într-un om sau altul. Există oameni-reper, care trec pe lângă tine sau pe care îi cauţi, care îţi pot da un sfat salvator. Depinde de tine însă dacă ai capacitatea de-al integra şi de a-l pune în aplicare, cu mijloacele cu care tu le ai la dispoziţie. De asemenea, depinde dacă îţi foloseşti experienţele negative pentru a te ajuta şi nu pentru a te îngropa şi mai tare. Pentru că şi ele, experienţele, sunt nişte repere cât se poate de clare, nişte borne ale unui parcurs, care îţi indică unde eşti şi cât mai ai până la destinaţie, dacă mergi pe un drum sau altul. Depinde numai de tine dacă schimbi sau nu drumul, dacă te întorci în sens invers sau dacă încetineşti, până te depăşeşte convoiul mortuar al ignoranţilor, pentru a putea întoarce în voie sau a o lua în altă direcţie.
Etichetele pe care le pune „gura lumii” asemănătoare unor sentinţe, pot avea destul adevăr în esenţa lor. Puterea celui supus unui astfel de proces se găseşte în el, dar el nu şi-o conştientizează. Este un fapt de multe ori confirmat. „Lumea” se agaţă de orice în a nu-i lăsa celui care a greşit cel puţin o dată, dreptul la evoluţie, iar în acest sens „Mizerabilii” a lui Hugo, au cuprins totul. Tocmai de aceea, omul care înţelege poezia, ca formă supremă de sensibilitate şi cuprindere a unor trăiri, nu are ce căuta cu privirea înspre trecut.
Cu cât îşi definitivează mai mult obiectivul, cu atât se poate apropia de el mai uşor, omul aflat la răscruce de drumuri sau cel care vrea să se elibereze de un context şi de un istoric negativ. Pentru că da, atunci când izbândeşti în plan personal şi mai ales profesional, până şi istoria ţi se schimbă în ochii celorlalţi şi devii din „ratat” – „un fost încercat”, un erou…
Acest lucru îl trăiesc amuzat şi eu, când mă întâlnesc cu câte un profesor din „generală” care-mi spune lăutăreşte că am fost un elev foarte bun. N-am fost un elev foarte bun. N-am fost prost, într-adevăr, dar am fost un elev a cărui „materie” preferată a fost fotbalul. Am divinizat fotbalul atât de mult încât dormeam cu mingea în pat. O iubeam. Visam competiţii în care să dovedesc valoarea pe care o am. Viaţa m-a ţinut în acest mediu atât cât a fost nevoie. Până în momentul în care mi-am însuşit ce înseamnă echipa, efortul şi competiţia. Când am învăţat aceste lucruri, viaţa m-a scos de pe teren şi m-a pus la masă, pentru a discuta lucruri cât se poate de serioase. În pofida vârstei tinere pe care o aveam, am reuşit să înţeleg ce înseamnă „comunitatea” şi care sunt plusurile şi minusurile ei, dar mai ales nevoile ei. În aceste perioade am înţeles însă că dacă vreau să merg mai departe trebuie să fac un efort special. Nu de-ai ajunge pe ceilalţi colegi, cum s-au grăbit să spună unii profesori, ci de a-mi însuşii codurile şi simbolurile de accedere în societate, pe care numai statul, prin intermediul şcolii, le poate oferi.
Mai simplu spus, am vrut să mă schimb în mai bine şi am reuşit. Cum am făcut? Simplu, am fost eu însumi. Am fost sincer şi mi-am arătat cu onestitate intenţiile. A fost manifestul şi fapta. Mereu manifestul şi fapta. De multe ori apropiaţii îmi spuneau, nu mai spune cu voce tare manifestul, pentru că aud ceilalţi şi te vor împiedica să îl pui în practică. Eu am mers înainte însă, simţindu-mă obligat să pun în faţa fiecărei fapte un manifest.
Concluzionez bucuros că am avut dreptate. În noianul de prejudecăţi şi de suflete captive contextelor sociale eşuate, se poate salva cel care înţelege poezia chiar dacă aparent nu mai avea nicio şansă. Deşi nu sunt obligat să mă justific, pentru că eseul înseamnă libertate, o fac pentru că el înseamnă mai ales responsabilitate. Spun că nu doar cei care înţeleg poezia au succes. Departe de mine acest gând. Vreau să subliniez că, dintre toţi îngropaţii de vii în contextul social aplatizat, cei care înţeleg mesajul poetic se pot salva sigur, dacă vor. Au puterea de a schimba direcţia fără regrete, în momentul în care îşi conştientizează capacităţile. Se pot pune mult mai uşor în slujba unui ideal şi reuşesc să ajungă la acel ideal. Nu sunt ei de vină că se trăieşte într-o lume în care se râde de idealuri. Cuvântul în sine este privit ca o comicărie în zilele noastre, dar cei care râd de idealuri, cam cu atât rămân, cu râsul…

Cugir, 27 mai 2012

Grecia în criză-privită prin ochi poetici

23 mai 2012

Mai fusesem în Grecia, de două ori. Prima dată în 2003. La vremea respectivă nu citisem Tucidide, dar am avut şansa să-i văd încă din prima mea vizită dincolo de frontierele ţării pe primul ministru de atunci – Costas Simitis şi pe cel care urma să devină pe vremurile de criză în aceeaşi funcţie, Andreas Papandreu.

În 2003 Grecia înflorea. Se pregătea de olimpiada de la Atena. Fremăta de bani şi activitate. Eram un tânăr de 22 de ani care trecea, aşa cum am spus, pentru prima dată graniţele ţării. Într-un trio al funcţiilor de prim-ministru, completez prin a spune că făceam parte dintr-o largă delegaţie, de 400 de tineri, condusă de cel care în momentul în care eu scriu aceste rânduri, deţine funcţia pe care eu am invocat-o mai sus, dar în România.

Mama se împrumutase de 200 de euro ca să pot merge în acea excursie. Nu pot uita chipul ei de mulţumire pentru faptul că reuşise să-mi asigure primul meu mănunchi de amintiri în afara ţării. Eram entuziasmat dar şi trist. Trist pentru că mulţi dintre oamenii dragi mie n-au reuşit să vină la acea reuniune uriaşă, cu 10.000 de tineri care vroiau să dovedească la nivel internaţional că ţările nu au frontiere. Ca să fiu sincer, în România nu prea erau bani.

„Acţiune pentru Pace” , cum s-a numit reuniunea respectivă, a strâns suflete din toate colţurile lumii. Era pentru prima dată când aflam că până şi în Statele Unite există socialişti. Mă miram şi mi se părea că totul este un spectacol. Stăteam în corturi pe o căldură insuportabilă, dar ea era însoţită de acea bucurie că participăm la un proiect. Vedeam pentru prima dată o ţară străină, iar această ţară era Grecia. Când ţi se întâmplă astfel de lucruri nu ai cum să nu rămâi doar cu amintirile frumoase în suflet. Parte din trăirile de atunci le-am scris în „Început de drum”, prima mea carte. Mi-e imposibil să uit cum cei din Serbia, împreună cu cei din Croaţia şi cu cei din Albania şi-au înnodat steagurile şi apoi i-au invitat şi pe ceilalţi să li se alăture şi aşa au făcut un „soare” care strălucea în toate culorile şi simbolurile posibile. Era o bucurie căreia nu aveai cum să îi rezişti. Beai bere „Fix” la aproape 40 de grade Celsius şi îţi dădeai jos furnicile de pe gamba dreaptă cu laba piciorului stâng, într-un gest care devenea reflex.

La magazine era plin de tot felul de lucruri. Rafturile fremătau de caracatiţe la conservă şi sosuri, până la peşti de toate felurile. Am observat pentru prima dată că Euro are imprimat pe monedă sau bancnotă, figurile înaintaşilor din ţara în care te afli. Mă miram şi mă bucuram de ideea care a reuşit să păstreze vie mândria cetăţenilor din ţările care au renunţat la monedele lor pentru sensibilul proiect european comun.

Autostrada spre Atena avea flori în mijloc. Flori violete care curgeau peste despărţitoarele metalice. Pe munţi se defrişa câte un perimetru, pentru că se construiau linii de cale ferată…

Acum, că m-am întors din Grecia după câteva zile de vacanţă, pot pune pe hârtie nişte constatări. Din perspectiva omului peste care a trecut aproape un deceniu de atunci dar şi cu reperul unui „2006” care a însemnat o nouă întâlnire cu ţara  lui Zeus. Poate mi se pare mie, dar magazinele sunt mult mai lipsite de produse. Criza îmi pare că se simte în primul rând în diminuarea consumului. Sunt aproape sigur că spun un truism din punctul de vedere al unei evaluări economice. Dar asta am constatat. În rest, toate lucrurile pe care le poţi cuprinde cu ochii, par la fel. Nu am văzut diferenţe în felul de a fi al oamenilor. În atitudinea lor sau în starea fizică a unor construcţii. Pot spune că am rămas impresionat de cele aproape 60 de tuneluri care te întâmpină pe autostrada dintre Salonic şi Igoumenitsa. Peste tot numai tuneluri şi şosele suspendate. O infrastructură impresionantă, cel puţin în ochii celui care vine din ţara unde Pasajul Băneasa s-a făcut în câţiva ani.

Grecii sunt la fel. Pe la 8 dimineaţa sunt toţi la cafea, pe terase. Aceiaşi oameni, aproape pe aceleaşi locuri, părând că au în fiecare zi aceleaşi preocupări.  I-am admirat pentru faptul că nu pun nici pe ei, dar nici pe ceilalţi acea presiune inutilă, vecină cu infarctul. Trebuie să recunosc şi faptul că în una din cărţile mele preferate rămâne Zorba grecul, a lui Kazantzakis. Scriitorii sunt cei mai buni ambasadori ai unei ţări, oricine ce ar zice…

Ca să pot da o formă scrierii mele, încă afectată de oboseala drumului, tulbure, nesedimentată dar proaspătă, pot spune că tărâmul lui Prometeu este viu. Oamenii Eladei îmi plac şi atitudinea lor faţă de români nu este ostentativă. Ne privesc cu simpatie şi stau de vorbă cu noi. N-avem ce să le cerem, decât să ne lase să trecem prin patria lor, ca printr-o casă şi să ne bucurăm de imaginile cu măslini răsuciţi şi bătrâni. Să ne dea voie să ne scăldăm în marea lor limpede, verde-albăstruie întocmai ca în gândurile despre Paradis şi lumină.

N-ai cum să treci prin Hellas şi să nu rămâi în suflet cu soarele care te îmbunează. Poate că tocmai de aceea nici grecii nu se grăbesc şi nici nu se tem. Îşi ştiu contribuţia şi menirea istorică, moştenesc o mândrie prea mare ca să poată accepta brusc reguli care să le schimbe felul de a fi.

Şi încă ceva… Să nu uităm că una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din câte cunoaştem, este cea dintre Zeus şi Europa. Frumoasa Europa care atunci când află că Zeus, care a sedus-o şi a iubit-o avea soţie, decide să se sinucidă. Afrodita o salvează însă.

Nu-mi stric scrierea întrebându-mă retoric dacă Merkel îşi arogă misiunea unei afrodite, încercând să salveze Europa. N-are ce căuta politica în poezie, în schimb invers se poate. Poezia este liberă precum grecii. Poezia are voie să stea la terase şi să uite de ea în orele de noapte. Are voie să plângă şi să se revolte.Poezia are voie să se amestece în orice şi apoi să fie iertată. Poate că tocmai de aceea este Grecia în criză economică, pentru că este o ţară de poeţi. Fără ca asta să însemne că poezia duce la eşec economic. Deşi, nu bag mâna în foc…

 

Flaviu Predescu

 

Bucureşti, 23 mai 2012

 

(Scris pentru „Flacăra lui Adrian Păunescu”)

http://www.youtube.com/watch?v=n-_Tx5YJ8gE&feature=related

Păreri greşite(faza pe iubire)

23 mai 2012

Când eram copil

Nu ştiam că poţi prelua modele

Total greşite

Deci n-avea dreptate

Un unchi care

Îi spunea vărului meu

Că numai ţiganii poartă şlapi,

Deşi era în plină vară,

Şlapii mei, sub greutatea

Ruşinii ce-o trăiam

Simţeam cum se strivesc…

 

Acum…părerile perfecte ale lumii

Care mă-nvaţă să iubesc…

 

23.05. 2012

O definiţie pentru ezitare

23 mai 2012

Care fapte de viaţă pot determina un om să-şi piardă încrederea în el şi în ceilalţi? Ce experienţe îl aduc în situaţia de a pune la îndoială onestitatea şi existenţa unor spirite libere şi profunde?Cum se mai repară greşelile făcute asupra celor care, în formare caracterială aflându-se, au ajuns să poarte în suflet povara fricii şi a neîncrederii?

Acum, la malul mării, pietrele rotunde îmi modelează trupul. Mă simt una cu ele şi nu este nicio diferenţă între mine şi roca tăcută, milenară. Din minte nu îmi pleacă însă citatul luat de la Baudelaire scris mare în centrul oraşului nostru de la Pontul Euxin: „Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea!”.

Sufăr de indiferenţă. O perioadă alternantă de bucurie şi supărare, iar acum: indiferenţă…Îmi vine să sar etape, apoi îmi recunosc greşelile şi mă întorc în mine însumi, cel pe care îl ştiţi cel cu care v-am obişnuit.

Dar eu îmi port pe zi ce trece, în suflet, sentimentul că mă cunosc tot mai puţin. În loc să visez, cum o făceam cândva, dau verdicte şi spun ce o să se întâmple, iar când se întâmplă, mă întristez în loc să mă bucur, pentru că am prins puţin din secretul profetic. Ating tabu-uri şi apoi mă ruşinez în sinea-mi de înjurături minore, în fapt nişte reflexe ale vorbirii cotidiene, pe care ceilalţi le folosesc influenţaţi de un mediu care n-are ce să spună.

Compar vârste, oameni şi fapte, apoi mă pun ca în nişte şabloane în vârsta fiecăruia şi încep să derulez amintiri, să văd ce făceam, aproape exact la vârsta lui. Încerc astfel să-i anticipez destinul, privindu-i-l prin propria-mi evoluţie. Dar viaţa nu e nici pe departe aşa…Viaţa e un freamăt sufletesc, o taină care îşi caută mereu şi mereu matca. Omul parcă nu conştientizează că după un obiectiv atins, vine un altul cu mult mai greu şi mai de ne-nţeles. De aici poate pleacă şi percepţia că omului îi trebuie mereu şi mereu noi emoţii.

Când cazi în viaţa cuiva care are nevoie de tine, începi să-ţi pui problema dacă nu cumva eşti un sacrificat al sorţii. La nesfârşit tu. Iar şi iar omul care trebuie să dezmintă şi să zdrobească false creaţii imaginative sau fapte ale altora. Tu cel responsabil „să vezi, împins de obligaţia  de a reda libertatea mentală a celui care trebuie să fie salvat. Conştientizezi că de fapt nu „cazi” în astfel de situaţii, ci te duci înspre ele sau cel puţin nu te fereşti de ele. Eşti cel menit să audă acel „oriunde!” ca apoi, în loc să te rezumi la a oferi doar cât ţi-a fost cerut, te încăpăţânezi să deschizi cu adevărat ochii celui aflat în dificultate. Mergi până într-acolo încât nu numai că îi deschizi ochii, asumându-ţi faptul că astfel va vedea şi părţile neplăcute a ceea ce eşti tu, dar mergi în entuziasmul setei de a modela suflete, până într-acolo încât îi indici unde sunt părţile tale urâte şi slabe şi îl înveţi cum să le vadă şi la ceilalţi. Trădezi misterul continuităţii!Rişti să devii un Ahile modern, care îşi expune tocmai ce are mai vulnerabil. O faci pentru că sentimentul de-a vedea dacă omul este tentat să trădeze, este superior raţiunii.

Cu toate acestea nu faci un joc. Nu te joci nici cu tine, nici cu ceilalţi. Nevoia de adevăr şi expunere de frumos nu poate fi stăvilită. Odată trăit în lumină, este dificil să mai vrei să te întorci în umezeala grotei. Îţi plac culorile şi adierea vântului, iubeşti mirosul de iarbă şi picăturile de ploaie, adori marea şi vocea ei. Ţi-e sete de speranţă şi de regăsire…

N-am o încheiere pentru scrierea mea. Ea este infinită ca marea care acum îmi stă în faţă.

În cotidian, în labirintul de obiective, îmi plac reuşitele. Îmi place politica faptelor.(Îndrăznesc să spun cuvântul politică fără a-l învecina cu vreo înjurătură. Este poate cel mai complex cuvânt inventat vreodată).

Prin politica sufletului înţeleg să ai obiective de o largă cuprindere care să vindece frici şi metehne şi care să dea speranţă. Mă simt uneori un monah sufletesc, care cu a sa cădelniţă argintie, în fapt un perpetuum mobile al iubirii, tămâiază simbolic minţi şi suflete.

Să nu vă pierdeţi încrederea în voi! Să nu cădeţi sub tirania mediului în care vă aflaţi, dacă el nu vă aduce bucurie sufletească. Speraţi! Doriţi-vă mai mult şi mai frumos!Asumaţi-vă bârfele care vă vor umple viaţa şi ceafa de flegme! Prima ploaie de vară vă va spăla. Veţi fi curaţi şi puternici! Tot mai puternici, pentru că nu a-ţi răspuns cu mizerie mizeriei. Şi vai câte tentaţii vă vor sta în cale! Şi vai cât de bine vă vor argumenta că zbaterea voastră nu este decât o iluzie, iar voi veţi fi tentaţi să credeţi şi să comparaţi speranţa cu imediatul. Iar imediatul este de fapt zăvorât şi vă veţi spune: „am scos doar o mână printre gratii! A fost un vis şi o iluzie!”. Dar nu…erai, de fapt, ieşit din cuşcă şi ai băgat mâna printre gratii în interior, tentat fiind să crezi că libertatea este acolo…

Altă definiţie pentru ezitare n-am. Am doar acest exemplu cu omul care nu mai ştie de ce parte a gratiilor se situează, bulversat de voci şi de păreri de cele mai multe ori necunoscătoare de viaţă, fricoase sau roase de invidie…

Paxos, Grecia, 20 mai 2012

P.S. „Şi abia din acel moment am ales să mă schimb. Am învăţat de fapt să aleg. Abia de atunci am deschis ochii şi m-am uitat la feţele şi la sufletele lor…”(Extrase din „Ma rencontre avec un poete, 2025)

http://www.youtube.com/watch?v=7sgpFIcEXnw

Vasile Dâncu şi eu, vorbe de duh la lansarea de la Bucureşti

22 mai 2012

Vasile Dâncu: Bună seara! Daţi-mi voie să mă ridic, nu pot să vorbesc stând jos, că la școală ne ridica întotdeauna când vorbeam și atunci m-am obișnuit cu asta. Am devenit profesor după aceea…

Aș vrea sa spun câteva lucruri despre o carte neobișnuită. Eu sunt cititor, citesc cu drag nu numai cărţi știinţifice. Sunt sociolog, dar nu sunt robot…adică nu lucrez numai cu calculatoare și cu chestionare, fac și altceva. Aș vrea să vorbesc despre cartea lui Flaviu și despre el. Pentru că este o carte cu totul specială și nu spun asta pentru că așa se spune la lansări – de regulă, se spune, se vorbește „totul este foarte bine, este excepţional”. Spun cu mare sinceritate acest lucru și o să spun și de ce. Pentru că avem aici, în această carte, un lucru care ar trebui să devină informaţie clasificată. Viaţa poeţilor ar trebui să fie informaţie clasificată. Pentru că poeţii nu sunt ca noi. Ei sunt altceva. Și n-avem ce să învăţăm de la ei. Ei sunt periculoși pentru viaţa noastră. În primul rând că ne scot din ritmul nostru cotidian. Noi suntem obișnuiţi să ne trezim, mergem la muncă, venim înapoi, ne certăm, dăm drumul la televizor, la poltică și tot așa  mergem în fiecare zi. Trăim o mecanică a existenţei, pe care poeţii ne-o strică. Ei vin și …ne aduc fluturi…Ori asta pentru noi înseamnă concediu. Ne ducem la Ibiza, ne ducem la munte, ne uităm la fluturi și apoi iar începem, ca și șoarecele în capcană. Deci acesta este un lucru pentru care n-ar trebui să citim această carte. Pentru că…ne încurcă. Și o să vă încurce după ce o s-o citiţi, o să vedeţi. In al doilea rând, poeţii, și întoteauna când citesc un text – îi citesc blogul lui Flaviu destul de des – totdeauna când citesc un text de Flaviu mi-aduc aminte de cunoscuta butadă venită din Hölderlin, un romantic german, „La ce buni poeţii în vremuri de restriște?” […] La ce sunt buni poeţii? La ce sunt buni romanticii astăzi? Această carte este scrisă de un romantic cum n-am mai găsit în acest timp al nostru. Mai cunosc și eu poeţi, cunosc și poete romantice, dar el este cel mai romantic dintre romantici.  Eu nu am mai întâlnit așa ceva. Este romanticul tipic.  Sigur că a pus un fluture pe copertă – pentru că dacă nu punea fluture, trebuia să pună femei pe copertă. Cartea este numai despre iubire. Absolut totul este despre iubire, despre căutarea iubirii. De aceea vin și spun din nou: poeţii n-au ce să ne înveţe nici în ceea ce privește chestiunea iubirii. Pentru că ei iubesc altfel decât noi. Ei înţeleg altfel. M-am gândit la modul cum descrie Flaviu aici femeile. Sunt foarte multe femei în această carte, adică sunt fragmente de…femei, care n-ar trebui descrise într-o carte, care nu merită să fie descrise într-o carte. Deci poeţii asta fac: fac poezie prin…el face, de exemplu, o estetică a detaliului fin, o semiotică a detaliului.  La un moment dat el spune în ton trist: „Mi-e dor de încheietura fină”…Deci de-aia spun: bine că a pus fluture, că altfel ar fi trebuit să pună bucăţi de femei, fragmente de femeie și ar fi putut să semene cu un tratat de medicină legală […], pentru că din multe dintre femeile din cartea lui n-a rămas decât o bucată de genul acesta. El este un ardelean care a venit la București și umblă, cum spunem la noi în Ardeal, „cu pieptul dezbumbat”, adică umblă cu sufletul afară. Care și asta nu e prea legal.Este o chestiune până la urmă foarte intimă. Noi trăim, ne simţim bine cu noi înșine. Noi nu suntem obișnuiţi să comunicăm total, să ne deschidem celorlalţi, să ne dăruim celorlalţi. Și are în această lucrare foarte multe întrebări. Și de-asta îmi place această carte pentru că este o carte la care el mai degrabă pune întrebări, umblă și întreabă: „Voi ce părere aveţi despre aceste lucruri?” La unele întrebări dă răspunsuri. La alte întrebări dă răspunsuri cu care nu putem fi de acord. Și o să vă spun câteva lucruri cu care nu sunt de acord. De exemplu, vorbește despre iubire. Și spune „caută mereu dreptatea în iubire”. Poeţii n-au dreptate aici. Nu există nicio dreptate în iubire. Iubirea se bazează pe un raport de disproporţie, cum spuneţi voi la meseria asta frumoasă de informaţii, este un fel de conflict asimetric, pentru că fiecare dintre noi în iubire încercăm să fim inferiori celuilalt; în iubirea adevărată fiecare încercăm să ne supunem celuilalt, să ne lăsăm învinși de celălalt – şi asta este iubirea de fapt. Este o bătălie pentru a fi din ce în ce mai învinşi de celălalt. El caută, ca poeţii, caută dreptate, un fel de „justice for all” în iubire. Aşa ceva nu există, dragă Flaviu. Deci probabil  în volumul doi o să citim că […]. Această carte este un paradox sau o baricadă ridicată căutând libertatea? Baricadele le ridicăm de regulă împotriva unei agresiuni, unei forţe foarte mari. El ridică o baricadă pentru libertate şi caută libertatea în fiecare gest, în fiecare clipă. Şi aici se înşeală pentru că este poet. Încearcă să consume foarte multă libertate şi în fiecare zi consumă libertatea asta, dar se îneacă cu libertate. Pentru că libertatea adevărată o descoperi şi o să vadă când o să facă cincizeci de ani, o descoperi numai atunci când nu eşti liber. Şi scrie frumos despre părintele Steinhardt care a descoperit adevărata libertate în pușcărie. Când ai libertatea la dispoziţie este ca şi aerul. O consumi fără să-ţi dai seama. Mi-a plăcut foarte mult că în această lucrare o să vedeţi un fel de jurnal al căutării continue a bucuriei de a trăi. Este un fel de imn pentru bucuria de a trăi. Trăieşte tragic. Dar poeţii nu-şi dau seama când sunt trişti şi când sunt veseli. Şi asta am observat la el. El începe câte-un text de-o maximă tristeţe, pentru că are nişte metafore extraordinare, este un poet foarte bun Flaviu, asta ştim, nu mai discutăm. Dar pornind de la această tristeţe, textul lui începe să-nflorească, să-nflorească, şi la urmă se bucură de propria-i tristeţe, de propria-i fericire şi o contemplă din afară. Mi-a plăcut un lucru senzaţional la această carte. La un moment dat scrie într-un text: „mă trezesc noaptea de bucurie”. Mă trezesc noaptea nu pentru că am un gând, ci pentru bucuria de a trăi. Mă bucur că trăiesc, că sunt viu. Aceasta e un manifest extraordinar în această carte. De aceea această carte are  […] Cărţile în general caută să aglomereze idei între pagini, să alunge viaţa dintre pagini. Atunci când scriem cărţi încercăm să devenim cât mai formali, cât mai tipici, cât mai paradigmatici, dacă se poate. Dar el nu se fereşte de detaliu. Spuneam că încearcă chiar să construiască un fel de estetică a detaliului, un fel de semiotică a detaliului, şi asta numai când e vorba de femei. Am exagerat. Era vorba, sigur, şi de fragmente de femei, dar şi de alte tipuri de fragmente de viaţă. Ei au gust teribil, i-am urmărit, pentru că asta urmăresc la toţi ardelenii care au trecut prin Bucureşti: cum scriu despre Bucureşti. Bucureştiul este un oraş minunat. Spun asta ca sa pot spune apoi ce am de spus. Am văzut că spune: „Am plecat din Transilvania şi ea a rămas acolo.E prea mândră, e prea orgolioasă să vină cu mine.” Şi vine aici, în Bucureşti, şi deşi umblă printre câini, printre tot felul de alte lucruri, găseşte lucruri foarte frumoase în Bucureşti, iubeşte Bucureştiul. Aşa fac poeţii de fapt. Ei luminează ceva şi apoi spun: „Mamă, ce lumină frumoasă e acolo!”. Şi mi-am adus aminte de ceva, Şi cu asta închei, pentru că ar trebui să ne vorbească el mai mult despre asta. Astăzi, uitându-mă peste carte, mi-am adus aminte despre un banc, un banc pe care l-am aflat foarte demult. Un banc despre România şi despre singurătate. Pentru că el scrie despre România tot timpul, vorbeşte despre „ţara mea” şi vorbeşte cu o mare sensibilitate despre patria lui, aşa cum fac ardelenii, fără să- spună emfatic, cu o oarecare emoţie, dar e mereu în subtext. Iar această carte a lui e un text despre singurătate, nu numai despre singurătatea lui sau a oricărui alt poet, despre singurătatea poeţilor, ci despre singurătatea României. E un banc, vi-l spun cerându-mi scuze că vorbesc aşa despre ţara noastră, dar e un banc duios despre România. Se zice că o broscuţă se trezeşte într-o dimineaţă în Deltă şi stătea pe o floare de lotus. Totul era frumos, era excepţional, era soare, iar ea simţea o bucurie de a trăi. Şi se gândea să spună cuiva asta. Şi strigă: „Hei, you!”. Nu-i răspunde nimeni. Mai strigă o dată: „Hei, you!”. Nu-i răspunde nimeni. Şi atunci sare pe o alta floare şi răspunde: „Who,me?”.

                Felicitări, Flaviu!

….

Flaviu Predescu: Mulţumesc frumos, domnule profesor! Am încercat şi eu să scriu o carte de eseuri şi să mă rup un pic de poezii şi uitaţi ce îmi face domn’ profesor. A zis de douăzeci de ori cuvântul poet, mă mai sună şi domnul profesor Uritescu când eram la Căciulata şi zice că, dacă uneşti toate cuvintele înclinate pe care le-am scris în eseul „Singurătate în doi”, iese o poezie. De bucurie l-am chemat la Căciulata, dar după aia am fugit la Vama Veche şi l-am lăsat în Bucureşti. Nici acum nu i-a trecut supărarea… Nu ştiu…nu mi-am propus. Vă daţi seama că sunt flatat de cuvintele pe care mi le-aţi spus, pe care le-aţi spus despre carte. O să descoperiţi influenţa lui Vasile Dâncu în carte, extraordinar de mare, fără să-l copiez cu ceva, exact cum, unii, s-a supărat cineva anul trecut că am scris poezia „Orfani de Păunescu”.Eu nu-l imit deloc pe Păunescu în poezie. Dar nu ai cum să nu iei modele nişte contemporani extraordinari. E mai uşor, în zilele noastre, dacă se poate să-i marginalizăm, să-i criticăm, să le punem ştampile şi aşa mai departe. Păunescu, fără să vreau, Doamne fereşte, să fac politică sau altceva, din omul iubit care a fost, ajunsese să câştige cel de pe locul trei, pe urmă s-a îmbolnăvit de inimă rea, acum e în pământ, cel de pe locul trei o fi prin Parlament şi asta-i ţara. Nu m-am ferit! Ştiţi foarte bine că în pofida lucrurilor pe care le-am…şi funcţiilor pe care le-am avut de foarte tânăr, nu m-am ferit să-mi spun punctul de vedere acolo unde a fost cazul. Domnul Dâncu de-asta pomeneşte Ardealul, noi, ardelenii ne-o şi spunem în faţă când e o chestie. Despre carte pot să vă spun…eu l-aş fi lăsat pe dl profesor Dâncu, dacă ar fi fost după mine, să vorbească cinci ore şi cred că tot nu ne-am fi săturat. Ştie să facă un spectacol din viaţă! Am înţeles, domnule profesor şi dragi prieteni, să precizez şi când mă trezesc de bucurie, atunci când m-am trezit plângând sau când m-am trezit de tristeţe…Abia atunci am înţeles şi am apreciat normalitatea unei nopţi în care lucrurile merg bine şi, chiar dacă eşti şi singur, poţi să te trezeşti bucuros. Am testat lucrul ăsta. Paradoxal! Sau poţi să fii în doi şi să fii foarte supărat, să fii singur în doi. Am descoperit lucrul ăsta atunci. Iar profesorul Uritescu, pe care Lucian, din prietenie, l-a sărit, a uitat să-i  dea cuvântul… Asta este! Dar a vorbit la celelalte două lansări destul. Dacă vrea să adauge ceva, sigur….Profesorul Uritescu a zis, întrebându-l pe unchiul lui ce să facă, acesta i-a spus: „Ai numărul la pantofi cât taică-tu, descurcă-te!” Aşa ne vom descurca şi noi astăzi.

         Despre eseuri…sunt  85 de eseuri, mă bucur că îl văd aici şi pe Radu Cocea, un prieten de-al meu pe care l-am descoperit când, în căutare de răspunsuri fiind, m-am dus la el. El este un foarte bun psihoterapeut, iar la noi, în România, dacă te duci la psiholog să întrebi despre nişte lucruri, ţi se pune ştampila de nebun.[…] Iarăşi o imagine pe care va trebui să o schimbăm. Eu nu mai găseam nişte răspunsuri, te duci la un om avizat şi stai de vorbă cu el. El mi-a inspirat un capitol întreg pe care l-am scris. Îmi place foarte mult şi lucrul acela pe care l-a pus şi pe site-ul lui „Eu am venit pe această lume nu ca să răspund aşteptărilor tale, tu n-ai venit să răspunzi aşteptărilor mele – citat dintr-un psiholog german, Perls – dacă se întâmplă să nu ne potrivim, nu înseamnă nimic, mergem mai departe.” Asta e viaţa! Din păcate, în România zilelor noastre, în general, dacă nu se potrivesc oamenii e cam aşa: eu am venit pe-această lume, tu ai venit pe-această lume, dacă nu ne potrivim, mergem înainte, că ce naiba zice lumea? Deci cam aşa se întâmplă. şi de aici o grămadă de probleme. Deci oamenii fac compromisuri, încep să se mintă. Eu îmi şi notasem câteva lucruri, despre care am simţit că e important să vi le spun, care au contat în alcătuirea acestei cărţi, Chezăşie pentru libertate. M-am gândit mult la titlu, nu e un titlu uşor. Din ce cauză? Libertate e un cuvânt foarte greu şi general, în sensul că libertate s-a strigat şi la revoluţie…Tot ce aş fi pus cu libertate, toţi cei care vedeau credeau că e o carte despre revoluţie. Deci astfel de impresie îmi dădea mie cartea. Am notat la un moment dat două sute de titluri despre libertate.  Contaminat cu libertate a fost unul care ajunsese în finală. Deci erau toate cu libertăţi…Dar la un moment dat, ca să vedeţi cum lucrează Dumnezeu ca să găsesc un titlu bun, vin eu într-o zi şi-i povestesc lui Lucian un lucru. El zice: „Ce au făcut oamenii ăia?” Eu zic: „S-au pus chezaşi.” Nu mai folosisem cuvântul chezaşi de nu ştiu când. Şi m-am dus acasă şi am scris Chezăşie pentru libertate. La care, bineînţeles, Lucian a spus că nu e bun. După aia mi-a spus că-l iubeşte şi că nu îşi imagina alt titlu. Apropo de ce zicea dl profesor Dâncu, uneori suntem mai de neînţeles. Cu toate astea, ne păstrăm cu picioarele pe pământ.  La Alba, la târgul de carte „Alba Transilvana” de sâmbăta trecută am urlat cât m-au ţinut plămânii. Era o sală, erau câteva locuri şi câteva locuri goale, foarte multe locuri goale… şi erau lansări după lansări, pe bandă rulantă. Am luat un microfon şi Lucian, care deja îmi devine din foarte bun prieten asistent, că aşa ne duce viaţa, de regulă îmi făcea semn să vorbesc mai tare. Şi acuma văd că îmi face semn să vorbesc mai încet. Îmi venea să îl întreb dacă nu s-a ţăcănit, dar nu, el îmi făcea semn că urlam cât mă ţineau plămânii. Din ce cauză? Am zis: „Dragi prieteni, care vă aflaţi aici, vă salut pe toţi de la balcoane, de la pizza, de peste tot!” S-a făcut o linişte în tot mall-ul, au făcut …, Cătălin sau cine a făcut poze, cum se întindeau oamenii de la balcoane, cu jumătate de pizza în gură, să vadă cine e nebunul care urlă în mall, de îi salută şi pe ăia de la pizza. Deci am captat atenţia în tot mallul. Nu îmi propusesem, dar atmosfera moartă care băltea m-a făcut să ţip din toţi plămânii: „Haideţi să ne îndreptăm un minut spre o carte şi să fim atenţi la chestia asta!”(…)

Şi într-o noapte, că asta spuneam înaintea parantezei pe care am deschis-o, m-am trezit, tot aşa, eram trist şi am văzut că avea profesorul Dâncu pe blog un filmuleţ în care vorbea despre mici baricade pentru adevăr (aşa se şi numeşte unul dintre eseuri). Şi lucrul ăsta mi-a plăcut foarte mult. Am mai zis o dată lucrul ăsta la Rao, când era lansarea cărţii Mitologii, fantasme şi idolatrie. Dl profesor zice la sfârşit simbolic: „Şi dacă un om va fi convins de carte, pentru mine e de ajuns”. […]

Pentru mine Vasile Dâncu este un model, o să scriu un eseu cândva despre ce-i lipseşte lui Vasile Dâncu, pentru că, pe cuvântul meu de onoare, nu vreau să-l laud, dar e unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care i-am întâlnit în viaţa de zi cu zi. A citit enorm. Dar parcă stă totuşi din bun simţ prea…, dacă ar vrea, ar genera o adevărată mişcare prin forţa ideilor pe care o are. Şi cât a citit! Tot de la Vasile Dâncu îmi rămâne faptul că trebuie să citeşti 100 de pagini pe zi ca să fii ancorat în realitate. Ca sociolog, pentru că ăsta e un sfat pentru sociologi. 100 de pagini pe zi, dar să te duci între oameni. Atenţie! Să te duci între oameni! Şi-i ziceam lui Lucian că noi ne ducem între oameni, dar uităm să citim. Se întâmplă…Graba asta, toată vina, că nu avem timp…se întămplă să pierdem lucruri esenţiale…Iar poezia este, într-adevăr, o bucurie, dar nu trebuie forţată. Deja eu de când am publicat cartea asta aud zilnic că pe lângă poezii asta e mult mai bună. Şi vine Vasile Dâncu şi zice „poetul Predescu” şi de fapt arată că de fapt asta n-ar fi fost fără poezie. Şi asta iarăşi îmi dă forţă, pentru că ajunsesem să fiu nervos, ca Zaharia Stancu, care într-o zi a zis: „M-am săturat! Romancierul Stancu a omorât poetul Stancu.” Şi era foarte supărat pe lucrul ăsta. Da, probabil că poezia stă la baza tuturor lucrurilor…Pe Mireille, căreia îi transmit din tot sufletul la mulţi ani şi-i mulţumesc că ne-a primit aici, în casa pe care o are în custodie, o compătimesc într-un fel. A devenit de prea tânără borgesiană. Borges a fost şeful Bibliotecii din Buenos Aires, a fost unul dintre cei mai mari poeţi, şi rămâne, că asta este frumos la poeţi şi la scriitori, că se vorbeşte la prezent, este cel mai mare poet, aş zice unul dintre cei mai mari poeţi din literatura universală, argentinian nici nu se mai pune problema. Acum să vedem ce o să facă, tot aşa, de foarte tânără, a trecut prin toate fazele, trebuie să ne reinventăm, să ne rebranduim. A fost şi profesoară şi şefă de promoţie şi şefă de bibliotecă, de toate..şi boala asta mi se pare că o avem vreo câţiva de aici. Dar va trebui să găsim noi şi noi formule şi să învăţăm şi să pierdem în viaţă.

Dreptate în iubire […] înseamnă, părerea mea, o echivalenţă, pe care şi eu o caut de demult. Un lucru m-a bulversat foarte tare. Cartea începe şi se termină cu aceeaşi persoană, deci într-adevăr sunt mai multe fragmente de suflet de femeie, dar începe şi se termină cu aceeaşi persoană; cu „Iresponsabilitate sentimentală”, mă trezesc noaptea la trei şi scriu de supărare – foarte urât sentiment să scrii de supărare – îţi vine să te urci pe pereţi, şi unii dintre voi ştiţi, că aţi mai ţinut jurnale şi aţi scris, sau aţi scris mesaje de supărare…Eu n-am făcut cine ştie ce deosebiri, mi-am asumat să le pun pe hârtie şi din responsabilitate sentimentală am scris şi „Firavele încheieturi de care mi-e dor…”, zbateri, uneori mi-e şi frică şi o şi spun la finalul unui eseu, cu riscul asumat că nu mă voi mai vindeca niciodată de unele lucruri; şi încep să cred că aşa e, şi să ne asumăm chestia asta, că nu te mai vindeci de unele lucruri. N-ai cum să te mai vindeci. Noi tot sperăm, vorba unui prieten, că pe el îl citez într-un eseu, dar fără să-i dau nume – sunt mai mulţi oameni, inclusiv din sală, care se regăsesc dându-mi sfaturi, dar n-am dat toate numele. Zice: „Ce-ai, mă?” I-am răspuns: „Trec prin criza de la treizeci de ani; sunt într-o criză sufletească fără precedent”. El, peste umăr, zice: „Cum să n-aveţi, frate, crize, când fugiţi dintr-un context în altul imediat!” De multe ori fugim dintr-un context în altul. Credem că ne vindecăm de o durere sufletească atunci când intrăm şi ieşim cu o nouă persoană la o cafea şi, gata, ne trece. Şi acum le dau dreptate fetelor. Fetele sunt mult mai echilibrate decât băieţii. Fetele, am văzut din ce am sondat eu, – am făcut un pic de sociologie sufletească – , fetele după o despărţire stau mai mult şi mai chibzuiesc. Mai stau. „Şi când a fost ultima dată întâlnirea?”, „Păi acum un an sau o jumătate de an sau acum trei luni.” Şi după aia afli direct că s-au măritat…Oricum, îşi lasă o marjă până găseşte…[…] Poetul are suflet de femeie, în cazul meu şi eu am fugit dintr-un context în altul, iar cartea asta este un produs al acestor greşeli pe care le-am făcut…Am suferit…Deja mai am patru eseuri noi care sunt pe blog.

Am vorbit şi cu Ana-Maria Păunescu, că eu mai scriu şi la Flacăra şi trebuie să o sprijinim cumva să nu moară această revistă, că are un merit totuşi şi tatăl ei, iar ideile care sunt acolo sunt foarte bune. E nevoie de un echilibru pe piaţa literară. Am scris ieri un articol despre comentariile online, că diluează şi strică forţa ideilor într-un articol. Mi-au reproşat unii că, odată în trecutul meu, am luat un doi, iar eu l-am comparat cu o frumoasă lebădă, dar nu în articolul ăla, şi doiul ăla mi-a schimbat viaţa. Pentru că dacă luam şase, nu mai întâlneam un om fără de care astăzi nu ajungeam ce  am ajuns. Dar asta nu înseamnă că am tratat mai puţin responsabil ce a urmat după. Am tratat cu maximă seriozitate, m-am schimbat şi contest cumva faptul că oamenii ăstia nu îţi lasă dreptul la evoluţie şi sub anonimat te terfelesc de o manieră extraordinară. Şi, sincer, dacă ar fi după mine, aş interzice comentariile de pe publicaţiile de ştiri online, deci de pe ziarele online. Pentru că, efectiv, sub anonimat sau cu adrese false pot să strice, printr-o minciună repetată, toată munca sau bucuria celui care a realizat articolul. Şi n-au nicio relevanţă! Dar ducem nişte bătălii! Pentru reabilitarea lui Zaharia Stancu, pentru reabilitarea sau păstrarea unei imagini bune lui Păunescu, pentru că e clar că e prea împins înspre extremele vieţii literare, şi pentru alte lucruri. Şi de-asta eu cred că şi asta e o mică baricadă pe care o facem cu toţii. Avându-l coordonator pe profesorul Dâncu, m-a inspirat extrem de mult, extrem, extrem de mult, o să-l regăsiţi în această carte cred că de zeci de ori citat, la un moment dat nici nu îi mai dau numele, pentru că el mi-a zis că prea mult am exagerat, dar nu se simte. Nu se simte că l-am citat de atât de multe ori, pentru că nu-l citez cu ghilimele, deci zic „cum spunea…”. Şi are o curgere spusa lui, adică poate n-am preluat-o întru tocmai şi lucrul ăsta mi-a dat putere să merg mai departe. Şi când întâlneşti oameni şi îi ai aproape, şi, cum bine spunea prietenul nostru care nu este azi aici, dar este cu sufletul lângă noi, într-o prietenie poate că nu te vezi opt luni sau un an cu un om, dar tot prieten eşti… Noi lecţia asta a răbdării am învăţat-o cred tot mai târziu. Credeam că dacă ai vreun prieten, şi mai ales dacă el e pe vreo poziţie înaltă, trebuie să-l căpuşezi, trebuie să stai pe capul lui, să fructifici cumva…Nu! Prietenia înseamnă şi a-i asigura celuilalt, exact ca şi în iubire, să îi asiguri, să îi laşi spaţiu. Şi el te va chema. Şi el va veni. Dar nu poţi să îl presezi pentru a-ţi urmări tu vreun interes. Probabil că asta e şi esenţa unui cuplu. Eu am dat-o şi în bară, şi nu de puţine ori, am trecut prin chestii grele pe care le-am înţeles pe pielea mea, le-am transmis şi le-am spus şi prietenilor să nu facă aceleaşi greşeli şi acum o fac şi în scris.  Probabil asta e soluţia. Libertatea de fapt nu înseamnă vagabondaj şi rătăcire, aşa cum o spun şi în prefaţă, libertatea înseamnă a-i lăsa celuilalt sentimentul ăsta că-şi aparţine. Dar nu-i corect spus „a-i lăsa”, ci a asigura acel cadru, prin comportamentul tău, prin care omul de lângă tine simte că îşi aparţine, nu că e cuprins între nişte orare, nu că este constrâns de nişte lucruri şamd. Deci lucrul ăsta este extraordinar, să simţi că îţi aparţii, iar eu militez pentru acest tip de libertate. Adică nu e o jignire şi nu e o trunchiere a iubirii.

Vă mulţumesc mult că mi-aţi fost astăzi alături şi vă mulţumesc în mod special, mai ales că, uitaţi-vă ce e prin oraş. Viaţa e un joc, astăzi e un joc de fotbal, un joc de poezie, un joc de eseu, un joc în cuplu, e un joc în sine viaţa. Şi mişcarea vieţii o dă jocul; ca dovadă că ne bucurăm cu toţii şi avem o energie pozitivă, tocmai că diseară se va juca un meci. Poate nici nu ne uităm sau nu ne ducem la el, dar simţim cu toţii de la mic la mare bucuria asta: o dă mişcarea, o dă viaţa, o dă entuziasmul!

Vă mulţumesc mult că aţi venit.

 

 

Biblioteca Centrală Universitară, 9 mai 2012

Adolescenţi, vă ordon: Treceţi Bac-ul!

11 mai 2012

M-am trezit dintr-un liniştitor somn „de frumuseţe”. Două apeluri ratate şi un mesaj…Dădusem telefonul pe silenţios, ca să mă pot odihni. Am reuşit să o fac şi acum simt că am renăscut. Câteva lucruri neîncheiate mă împing la masa de lucru. O situaţie, în care se găseşte vinovăţie şi de-o parte şi de cealaltă, nu-mi lasă linişte. Pe o parte a baricadei stă indolenţa dintr-un anumit moment a unei persoane, care a obosit să mai fie „responsabilă” şi la un moment al vieţii a început să facă întocmai inversul. Făceam şi eu asta în adolescenţă şi o fac şi astăzi mulţi dintre copii. Este un fenomen interesant. Cu cât ţi se interzice ceva, cu atât eşti tentat să guşti mai tare, întocmai ca aerul unei camere de bicicletă, care tinde să iasă prin ventil. Dacă se sparge într-un loc, pui degetul şi astupi, doar pentru moment însă, pentru că n-ai forţă să rămâi aşa, bicicleta trebuie să meargă înainte. Trebuie să te ridici şi să-ţi asumi dezumflarea roţii, ca să poţi peticii sau chiar cumpăra o altă cameră. Banal exemplu am dat, de atelier şi nu de bibliotecă, dar real.

Cam aşa şi cu responsabilităţile astea. Trebuia să se rupă undeva şirul responsabilităţii, iar când se rupe acest şir, este greu să mai faci faţă valurilor de reacţii inverse pe care le are acest pacient al viciului, care este adolescentul. Eu însumi îmi aduc aminte cum am savurat în taină primele beri, apoi cum m-am îmbătat prima oară. Cât de fără măsură sunt toate acestea la început şi cum plăcerea te îndeamnă să o cauţi, aproape cu orice preţ. Adolescentul este un exhibiţionist înnăscut. N-ai cum să nu fi atins de mania de a arăta şi celorlalţi diferenţa dintre copilul responsabil care erai şi adultul care ai devenit brusc, în mintea ta. Cam asta este adolescentul, un melanj între copil şi adult, o ciudăţenie, uneori ridicolă, alteori un copil minune cu răspunsuri mai bune decât mulţi dinte bătrâni.

Eu nu mi-am propus să fac din eseurile mele un rechizitoriu al faptelor părinţilor mei şi ai părinţilor altor foşti adolescenţi, dar am nişte întrebări. Vă mai aduceţi aminte dragi părinţi, cum aproape că mă scăpaserăţi din mână, în toamna lui 1997? Pe atunci uitam de mine la „Semiluna” la „lăutari” şi cu lacrimi în ochi ţineam mâna pe mâna unei fete care „nu mă merita”. Era într-o zi de marţi, „în timpul şcolii”, cum se zicea. N-aveam ce căuta la ora 11 seara prin oraş. Dar eu eram fericit, îmi trăiam prima iubire, apărută accidental în viaţa mea. Fac eforturi să îmi aduc aminte cum a fost, dar îmi pare că totul a pornit de la un joc, în care eu m-am îndrăgostit nebuneşte. Îndrăgostit am rămas şi am plâns. Am plâns mai mult decât am râs, pentru că am avut norocul să fiu „urecheat” la timp. Alţi copii nu au avut nici măcar şansa unei urecheli. N-au mişcat în front, în faţa sarcinilor trasate de părinţi de pe alte meridiane. Asta e generaţia care mi-a urmat, generaţia pe care nici părinţii şi nici prietenii mei n-o cunosc. După noi, cei născuţi în anii 80, a venit o generaţie a multor copii care s-au crescut singuri. Cel mai mare din familie l-a crescut pe cel mai mic. Am avut şansa unei astfel de treceri prin viaţă, dar cu părinţii la domiciliu. De aceea uneori îmi vine să-l pup pe fratele meu că m-a apărat şi mi-a dat încredere în mine, m-a îngrijit. Alteori simt să îi spun că nu îi voi uita niciodată unele bătăi nedrepte, mai ales când greşelile mele erau din cauza unei lipse de resurse. Mi-e greu să trec cu vederea o anumită tendinţă neconştientizată de a îmi inhiba curajul de-a comunica. Mai bine să mint ceva. Mai bine să spun ceva care să sune bine, numai ca să arăt că efectiv nu am avut ce să fac şi de aceea am făcut greşeala respectivă.

Alte întrebări sunt pentru băieţi. Mai ales pentru cei însuraţi. De ce mulţi dintre voi vă luaţi neveste în grabă sau care vă plac pentru că n-au personalitate şi prin asta vă iluzionaţi că vă vor lăsa mai multă libertate? De ce porniţi deja cu concluzia că vă veţi plictisi şi oricum va fi nevoie să căutaţi altceva alternativ la un moment dat? Mergeţi înainte cu ce aţi ales sau spuneţi stop vieţii pe care o aveţi. Aşezaţi-vă la o masă şi scrieţi pe o hârtie criteriile pe care trebuie să le aibă femeia pe care v-o doriţi. Criterii realiste, nu utopice. Spun asta cu convingerea că de multe ori vă înşelaţi nevestele cu unele mai puţin frumoase ca ele. Deci fie n-aveţi caracter, fie o sete de noi emoţii şi diversitate, învăluită în curiozitate, vă domină. Dar dacă totuşi faceţi acest lucru, de ce mai aruncaţi cu noroi de la sine pe o femeie pe care aţi avut-o sau pe care n-aţi putut-o avea?

Cam acestea sunt temele de reflecţie pe care le dau şi părinţilor care, cu puţinul lor, n-au fost nevoiţi să plece de-acasă şi să-şi lase copiii în vecini, dar şi „prelucrătorilor manuali de osmoză umană” care ajung să grupeze femeile ca pe verbe, în regulate şi neregulate, cu menţiunea că cele din categoria a doua se mai numesc şi „curve”. Din păcate, prin ochii multora, asta e lumea…

Etichetele se şterg greu. Pentru mulţi dintre profesorii mei rămân în amintire ca elevul care „nu a învăţat”. Parcursul meu prin viaţă este o excrescenţă ciudată. Cum a ajuns domnule ăsta să scrie? Cum l-au primit nu ştiu unde sau cum a făcut nu ştiu ce? Căci în viziunea sau în lipsa lor de viziune, un om nu se mai poate schimba. Am avut însă norocul să scap de o etichetă publică, dar asta pentru că odată nu reprezentam un pericol pentru nimeni. Acum, că încep să devin un „pericol” o alternativă la multe dintre măgăriile şi mojiciile comportamentale, la lene şi minciună, sunt căutat la „etichetă”. Noi românii însă, avem rădăcini atât de apropiate încât cu adevărat singurele diferenţe valorice care s-au creat între noi au fost cele de educaţie, mediu familial şi comportament personal în societate. O greşeală a părinţilor strică în mod cert şi cv-ul copiilor, pentru că „lumea” pe cât pare de iertătoare, pe atât este de severă…

Astăzi, într-o discuţie privată cu o colegă la care ţin, i-am spus că: „voi fetele ar trebui să ne predaţi nouă băieţilor lecţia lui <nu>!” S-a uitat curioasă la mine şi iniţial nu a înţeles. I-am explicat că ele se confruntă din adolescenţă cu o avalanşă de lăcomii, de pofte lascive care pun presiune pe sufletul şi pe mintea lor. Cu toate acestea, majoritatea găsesc puterea să „danseze” acest vals al refuzului fără să jignească neapărat. Noi nu avem această forţă, noi bărbaţii. Noi în primul rând nu ştim să refuzăm. Noi nu analizăm că poate o plăcere de o seară poate însemna începutul unei suferinţe. Cum altfel ne-ar putea momi suferinţa, dacă nu cu ceva plăcut?

Femeile care nu ştiu să refuze au un parcurs previzibil. Cad… Fie că o fac psihic, fizic, moral sau ca imagine. E o teorie simplă, veche şi nedreaptă cea în care se spune că pentru bărbaţi este o calitate să aibă aventuri, iar pentru femei este un dezastru. Asta pentru că, în subconştientul colectiv femeia trebuie să rămână ceea ce este în esenţă-o gingaşă, o delicată, o suavă, care rămâne prin fizic, voluptate şi atitudine, singurul motor real de regenerare a speciei umane. Nu trebuie obligatoriu să fie frumoasă şi la propriu şi la figurat. Trebuie să fie abilă, dar curată şi mai ales sensibilă…

De aceea, dragi oameni ai prejudecăţilor, „arhivari” ai faptelor celorlalţi, dar fiecare cu o bibliotecă din Alexandria de fapte în spate, eu mă adresez vouă cât se poate de direct. Căutaţi să vedeţi în voi dacă nu cumva în „impecabilul” vostru parcurs s-au strecurat şi greşeli! Căutaţi să vă spălaţi de mocirla care nu numai că pute groaznic, dar s-a întărit şi vi se confundă cu pielea! Căutaţi să gândiţi soluţii pentru salvarea oamenilor pe care îi trataţi cu prejudecăţi şi nu veniţi cu sentinţe gata scrise! Mergeţi în istoricul fiecărui om, înainte de-al judeca! Abia atunci veţi descoperi un univers de lucruri care vor face din voi alţi oameni. Veţi deveni mai blânzi şi mai buni, veţi înţelege. Cumva, cunoaşterea este sora creştinismului. Cunoaşterea este lumina care ne permite să înţelegem o situaţie pentru că reuşim să vedem mai bine. Dar reuşim să vedem mai bine, chiar şi orbi la propriu fiind, pentru că ne dorim să vedem. Şi tocmai de aceea, unii cu ochii larg deschişi, cu vedere bună, sunt orbi, trăiesc în întuneric, pentru că vederea este în primul rând a sufletului şi a minţii. Şanse primeşte însă fiecare. De aceea cei mai mulţi dintre oamenii simpli nu sunt orbi, pentru că au învăţat nişte lecţii de viaţă şi ştiu până unde se pot întinde din punct de vedere intelectual. Marele lor tezaur este că ştiu ce nu ştiu. Averea lor este modestia, curaţi sunt cei care nu se fălesc…

Cât despre cei care au crescut cu cheia la gât şi au adormit cu bona(sau au fost chiar ei bone), cum zice Puya, într-o melodie, pot spune că trebuie să-şi caute drumul şi şansa. Trebuie să-şi revină din pumnii primiţi de la viaţă, care nu i-a iertat de greutăţi şi provocări care de regulă se împart cu părinţii. Să-şi spună: „viaţa mea s-a desfăşurat invers, nu a fost ca a unui copil, la mine a început cu greul, dar nimeni nu mă mai poate împiedica să pun în aplicare de-acum maturitatea pe care poate nici nu o conştientizez!” Cu atât mai mult când dovedirea maturităţii lor stă în nişte cifre, ale unei posibile numărători inverse.

 Bucureşti, 11 mai 2012

http://www.youtube.com/watch?v=xceDdoHDZDg

Chezăşie pentru libertate – „O carte pe care-i mai bine să n-o citiţi!” Vasile Dâncu -Bucureşti, 9 mai

11 mai 2012

http://www.youtube.com/watch?v=tDsaKAhzn6A

Chezăşia la Bucureşti

8 mai 2012

Mâine la Bucureşti! Biblioteca Centrală Universitară, ora 17.00, sala Carol I, intarea prin spatele statuii ecvestre a lui Carol I. Cartea va fi prezentată de Prof univ. Vasile Dâncu. La eveniment va fi de asemenea prezentă şi pictoriţa Dana Sticlaru(autoarea picturii de pe coperta cărţii „Chezăşie pentru libertate), directorul general al BCU, doamna Mireille Rădoi, profesorul dr. Dorin Uritescu şi mulţi alţi prieteni. Iar după, vom bea un vin roşu de excepţie, ca să putem ierta…ca în poezia iertare 🙂