Adolescenţi, vă ordon: Treceţi Bac-ul!

M-am trezit dintr-un liniştitor somn „de frumuseţe”. Două apeluri ratate şi un mesaj…Dădusem telefonul pe silenţios, ca să mă pot odihni. Am reuşit să o fac şi acum simt că am renăscut. Câteva lucruri neîncheiate mă împing la masa de lucru. O situaţie, în care se găseşte vinovăţie şi de-o parte şi de cealaltă, nu-mi lasă linişte. Pe o parte a baricadei stă indolenţa dintr-un anumit moment a unei persoane, care a obosit să mai fie „responsabilă” şi la un moment al vieţii a început să facă întocmai inversul. Făceam şi eu asta în adolescenţă şi o fac şi astăzi mulţi dintre copii. Este un fenomen interesant. Cu cât ţi se interzice ceva, cu atât eşti tentat să guşti mai tare, întocmai ca aerul unei camere de bicicletă, care tinde să iasă prin ventil. Dacă se sparge într-un loc, pui degetul şi astupi, doar pentru moment însă, pentru că n-ai forţă să rămâi aşa, bicicleta trebuie să meargă înainte. Trebuie să te ridici şi să-ţi asumi dezumflarea roţii, ca să poţi peticii sau chiar cumpăra o altă cameră. Banal exemplu am dat, de atelier şi nu de bibliotecă, dar real.

Cam aşa şi cu responsabilităţile astea. Trebuia să se rupă undeva şirul responsabilităţii, iar când se rupe acest şir, este greu să mai faci faţă valurilor de reacţii inverse pe care le are acest pacient al viciului, care este adolescentul. Eu însumi îmi aduc aminte cum am savurat în taină primele beri, apoi cum m-am îmbătat prima oară. Cât de fără măsură sunt toate acestea la început şi cum plăcerea te îndeamnă să o cauţi, aproape cu orice preţ. Adolescentul este un exhibiţionist înnăscut. N-ai cum să nu fi atins de mania de a arăta şi celorlalţi diferenţa dintre copilul responsabil care erai şi adultul care ai devenit brusc, în mintea ta. Cam asta este adolescentul, un melanj între copil şi adult, o ciudăţenie, uneori ridicolă, alteori un copil minune cu răspunsuri mai bune decât mulţi dinte bătrâni.

Eu nu mi-am propus să fac din eseurile mele un rechizitoriu al faptelor părinţilor mei şi ai părinţilor altor foşti adolescenţi, dar am nişte întrebări. Vă mai aduceţi aminte dragi părinţi, cum aproape că mă scăpaserăţi din mână, în toamna lui 1997? Pe atunci uitam de mine la „Semiluna” la „lăutari” şi cu lacrimi în ochi ţineam mâna pe mâna unei fete care „nu mă merita”. Era într-o zi de marţi, „în timpul şcolii”, cum se zicea. N-aveam ce căuta la ora 11 seara prin oraş. Dar eu eram fericit, îmi trăiam prima iubire, apărută accidental în viaţa mea. Fac eforturi să îmi aduc aminte cum a fost, dar îmi pare că totul a pornit de la un joc, în care eu m-am îndrăgostit nebuneşte. Îndrăgostit am rămas şi am plâns. Am plâns mai mult decât am râs, pentru că am avut norocul să fiu „urecheat” la timp. Alţi copii nu au avut nici măcar şansa unei urecheli. N-au mişcat în front, în faţa sarcinilor trasate de părinţi de pe alte meridiane. Asta e generaţia care mi-a urmat, generaţia pe care nici părinţii şi nici prietenii mei n-o cunosc. După noi, cei născuţi în anii 80, a venit o generaţie a multor copii care s-au crescut singuri. Cel mai mare din familie l-a crescut pe cel mai mic. Am avut şansa unei astfel de treceri prin viaţă, dar cu părinţii la domiciliu. De aceea uneori îmi vine să-l pup pe fratele meu că m-a apărat şi mi-a dat încredere în mine, m-a îngrijit. Alteori simt să îi spun că nu îi voi uita niciodată unele bătăi nedrepte, mai ales când greşelile mele erau din cauza unei lipse de resurse. Mi-e greu să trec cu vederea o anumită tendinţă neconştientizată de a îmi inhiba curajul de-a comunica. Mai bine să mint ceva. Mai bine să spun ceva care să sune bine, numai ca să arăt că efectiv nu am avut ce să fac şi de aceea am făcut greşeala respectivă.

Alte întrebări sunt pentru băieţi. Mai ales pentru cei însuraţi. De ce mulţi dintre voi vă luaţi neveste în grabă sau care vă plac pentru că n-au personalitate şi prin asta vă iluzionaţi că vă vor lăsa mai multă libertate? De ce porniţi deja cu concluzia că vă veţi plictisi şi oricum va fi nevoie să căutaţi altceva alternativ la un moment dat? Mergeţi înainte cu ce aţi ales sau spuneţi stop vieţii pe care o aveţi. Aşezaţi-vă la o masă şi scrieţi pe o hârtie criteriile pe care trebuie să le aibă femeia pe care v-o doriţi. Criterii realiste, nu utopice. Spun asta cu convingerea că de multe ori vă înşelaţi nevestele cu unele mai puţin frumoase ca ele. Deci fie n-aveţi caracter, fie o sete de noi emoţii şi diversitate, învăluită în curiozitate, vă domină. Dar dacă totuşi faceţi acest lucru, de ce mai aruncaţi cu noroi de la sine pe o femeie pe care aţi avut-o sau pe care n-aţi putut-o avea?

Cam acestea sunt temele de reflecţie pe care le dau şi părinţilor care, cu puţinul lor, n-au fost nevoiţi să plece de-acasă şi să-şi lase copiii în vecini, dar şi „prelucrătorilor manuali de osmoză umană” care ajung să grupeze femeile ca pe verbe, în regulate şi neregulate, cu menţiunea că cele din categoria a doua se mai numesc şi „curve”. Din păcate, prin ochii multora, asta e lumea…

Etichetele se şterg greu. Pentru mulţi dintre profesorii mei rămân în amintire ca elevul care „nu a învăţat”. Parcursul meu prin viaţă este o excrescenţă ciudată. Cum a ajuns domnule ăsta să scrie? Cum l-au primit nu ştiu unde sau cum a făcut nu ştiu ce? Căci în viziunea sau în lipsa lor de viziune, un om nu se mai poate schimba. Am avut însă norocul să scap de o etichetă publică, dar asta pentru că odată nu reprezentam un pericol pentru nimeni. Acum, că încep să devin un „pericol” o alternativă la multe dintre măgăriile şi mojiciile comportamentale, la lene şi minciună, sunt căutat la „etichetă”. Noi românii însă, avem rădăcini atât de apropiate încât cu adevărat singurele diferenţe valorice care s-au creat între noi au fost cele de educaţie, mediu familial şi comportament personal în societate. O greşeală a părinţilor strică în mod cert şi cv-ul copiilor, pentru că „lumea” pe cât pare de iertătoare, pe atât este de severă…

Astăzi, într-o discuţie privată cu o colegă la care ţin, i-am spus că: „voi fetele ar trebui să ne predaţi nouă băieţilor lecţia lui <nu>!” S-a uitat curioasă la mine şi iniţial nu a înţeles. I-am explicat că ele se confruntă din adolescenţă cu o avalanşă de lăcomii, de pofte lascive care pun presiune pe sufletul şi pe mintea lor. Cu toate acestea, majoritatea găsesc puterea să „danseze” acest vals al refuzului fără să jignească neapărat. Noi nu avem această forţă, noi bărbaţii. Noi în primul rând nu ştim să refuzăm. Noi nu analizăm că poate o plăcere de o seară poate însemna începutul unei suferinţe. Cum altfel ne-ar putea momi suferinţa, dacă nu cu ceva plăcut?

Femeile care nu ştiu să refuze au un parcurs previzibil. Cad… Fie că o fac psihic, fizic, moral sau ca imagine. E o teorie simplă, veche şi nedreaptă cea în care se spune că pentru bărbaţi este o calitate să aibă aventuri, iar pentru femei este un dezastru. Asta pentru că, în subconştientul colectiv femeia trebuie să rămână ceea ce este în esenţă-o gingaşă, o delicată, o suavă, care rămâne prin fizic, voluptate şi atitudine, singurul motor real de regenerare a speciei umane. Nu trebuie obligatoriu să fie frumoasă şi la propriu şi la figurat. Trebuie să fie abilă, dar curată şi mai ales sensibilă…

De aceea, dragi oameni ai prejudecăţilor, „arhivari” ai faptelor celorlalţi, dar fiecare cu o bibliotecă din Alexandria de fapte în spate, eu mă adresez vouă cât se poate de direct. Căutaţi să vedeţi în voi dacă nu cumva în „impecabilul” vostru parcurs s-au strecurat şi greşeli! Căutaţi să vă spălaţi de mocirla care nu numai că pute groaznic, dar s-a întărit şi vi se confundă cu pielea! Căutaţi să gândiţi soluţii pentru salvarea oamenilor pe care îi trataţi cu prejudecăţi şi nu veniţi cu sentinţe gata scrise! Mergeţi în istoricul fiecărui om, înainte de-al judeca! Abia atunci veţi descoperi un univers de lucruri care vor face din voi alţi oameni. Veţi deveni mai blânzi şi mai buni, veţi înţelege. Cumva, cunoaşterea este sora creştinismului. Cunoaşterea este lumina care ne permite să înţelegem o situaţie pentru că reuşim să vedem mai bine. Dar reuşim să vedem mai bine, chiar şi orbi la propriu fiind, pentru că ne dorim să vedem. Şi tocmai de aceea, unii cu ochii larg deschişi, cu vedere bună, sunt orbi, trăiesc în întuneric, pentru că vederea este în primul rând a sufletului şi a minţii. Şanse primeşte însă fiecare. De aceea cei mai mulţi dintre oamenii simpli nu sunt orbi, pentru că au învăţat nişte lecţii de viaţă şi ştiu până unde se pot întinde din punct de vedere intelectual. Marele lor tezaur este că ştiu ce nu ştiu. Averea lor este modestia, curaţi sunt cei care nu se fălesc…

Cât despre cei care au crescut cu cheia la gât şi au adormit cu bona(sau au fost chiar ei bone), cum zice Puya, într-o melodie, pot spune că trebuie să-şi caute drumul şi şansa. Trebuie să-şi revină din pumnii primiţi de la viaţă, care nu i-a iertat de greutăţi şi provocări care de regulă se împart cu părinţii. Să-şi spună: „viaţa mea s-a desfăşurat invers, nu a fost ca a unui copil, la mine a început cu greul, dar nimeni nu mă mai poate împiedica să pun în aplicare de-acum maturitatea pe care poate nici nu o conştientizez!” Cu atât mai mult când dovedirea maturităţii lor stă în nişte cifre, ale unei posibile numărători inverse.

 Bucureşti, 11 mai 2012

http://www.youtube.com/watch?v=xceDdoHDZDg

Reclame

2 răspunsuri to “Adolescenţi, vă ordon: Treceţi Bac-ul!”

  1. fatadedac Says:

    Ei bine, în scurta mea experiență la catedră am observat că o mare parte din elevii care ,,nu au (prea) învățat,, au răzbit frumos în viață.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: