Vasile Dâncu şi eu, vorbe de duh la lansarea de la Bucureşti

Vasile Dâncu: Bună seara! Daţi-mi voie să mă ridic, nu pot să vorbesc stând jos, că la școală ne ridica întotdeauna când vorbeam și atunci m-am obișnuit cu asta. Am devenit profesor după aceea…

Aș vrea sa spun câteva lucruri despre o carte neobișnuită. Eu sunt cititor, citesc cu drag nu numai cărţi știinţifice. Sunt sociolog, dar nu sunt robot…adică nu lucrez numai cu calculatoare și cu chestionare, fac și altceva. Aș vrea să vorbesc despre cartea lui Flaviu și despre el. Pentru că este o carte cu totul specială și nu spun asta pentru că așa se spune la lansări – de regulă, se spune, se vorbește „totul este foarte bine, este excepţional”. Spun cu mare sinceritate acest lucru și o să spun și de ce. Pentru că avem aici, în această carte, un lucru care ar trebui să devină informaţie clasificată. Viaţa poeţilor ar trebui să fie informaţie clasificată. Pentru că poeţii nu sunt ca noi. Ei sunt altceva. Și n-avem ce să învăţăm de la ei. Ei sunt periculoși pentru viaţa noastră. În primul rând că ne scot din ritmul nostru cotidian. Noi suntem obișnuiţi să ne trezim, mergem la muncă, venim înapoi, ne certăm, dăm drumul la televizor, la poltică și tot așa  mergem în fiecare zi. Trăim o mecanică a existenţei, pe care poeţii ne-o strică. Ei vin și …ne aduc fluturi…Ori asta pentru noi înseamnă concediu. Ne ducem la Ibiza, ne ducem la munte, ne uităm la fluturi și apoi iar începem, ca și șoarecele în capcană. Deci acesta este un lucru pentru care n-ar trebui să citim această carte. Pentru că…ne încurcă. Și o să vă încurce după ce o s-o citiţi, o să vedeţi. In al doilea rând, poeţii, și întoteauna când citesc un text – îi citesc blogul lui Flaviu destul de des – totdeauna când citesc un text de Flaviu mi-aduc aminte de cunoscuta butadă venită din Hölderlin, un romantic german, „La ce buni poeţii în vremuri de restriște?” […] La ce sunt buni poeţii? La ce sunt buni romanticii astăzi? Această carte este scrisă de un romantic cum n-am mai găsit în acest timp al nostru. Mai cunosc și eu poeţi, cunosc și poete romantice, dar el este cel mai romantic dintre romantici.  Eu nu am mai întâlnit așa ceva. Este romanticul tipic.  Sigur că a pus un fluture pe copertă – pentru că dacă nu punea fluture, trebuia să pună femei pe copertă. Cartea este numai despre iubire. Absolut totul este despre iubire, despre căutarea iubirii. De aceea vin și spun din nou: poeţii n-au ce să ne înveţe nici în ceea ce privește chestiunea iubirii. Pentru că ei iubesc altfel decât noi. Ei înţeleg altfel. M-am gândit la modul cum descrie Flaviu aici femeile. Sunt foarte multe femei în această carte, adică sunt fragmente de…femei, care n-ar trebui descrise într-o carte, care nu merită să fie descrise într-o carte. Deci poeţii asta fac: fac poezie prin…el face, de exemplu, o estetică a detaliului fin, o semiotică a detaliului.  La un moment dat el spune în ton trist: „Mi-e dor de încheietura fină”…Deci de-aia spun: bine că a pus fluture, că altfel ar fi trebuit să pună bucăţi de femei, fragmente de femeie și ar fi putut să semene cu un tratat de medicină legală […], pentru că din multe dintre femeile din cartea lui n-a rămas decât o bucată de genul acesta. El este un ardelean care a venit la București și umblă, cum spunem la noi în Ardeal, „cu pieptul dezbumbat”, adică umblă cu sufletul afară. Care și asta nu e prea legal.Este o chestiune până la urmă foarte intimă. Noi trăim, ne simţim bine cu noi înșine. Noi nu suntem obișnuiţi să comunicăm total, să ne deschidem celorlalţi, să ne dăruim celorlalţi. Și are în această lucrare foarte multe întrebări. Și de-asta îmi place această carte pentru că este o carte la care el mai degrabă pune întrebări, umblă și întreabă: „Voi ce părere aveţi despre aceste lucruri?” La unele întrebări dă răspunsuri. La alte întrebări dă răspunsuri cu care nu putem fi de acord. Și o să vă spun câteva lucruri cu care nu sunt de acord. De exemplu, vorbește despre iubire. Și spune „caută mereu dreptatea în iubire”. Poeţii n-au dreptate aici. Nu există nicio dreptate în iubire. Iubirea se bazează pe un raport de disproporţie, cum spuneţi voi la meseria asta frumoasă de informaţii, este un fel de conflict asimetric, pentru că fiecare dintre noi în iubire încercăm să fim inferiori celuilalt; în iubirea adevărată fiecare încercăm să ne supunem celuilalt, să ne lăsăm învinși de celălalt – şi asta este iubirea de fapt. Este o bătălie pentru a fi din ce în ce mai învinşi de celălalt. El caută, ca poeţii, caută dreptate, un fel de „justice for all” în iubire. Aşa ceva nu există, dragă Flaviu. Deci probabil  în volumul doi o să citim că […]. Această carte este un paradox sau o baricadă ridicată căutând libertatea? Baricadele le ridicăm de regulă împotriva unei agresiuni, unei forţe foarte mari. El ridică o baricadă pentru libertate şi caută libertatea în fiecare gest, în fiecare clipă. Şi aici se înşeală pentru că este poet. Încearcă să consume foarte multă libertate şi în fiecare zi consumă libertatea asta, dar se îneacă cu libertate. Pentru că libertatea adevărată o descoperi şi o să vadă când o să facă cincizeci de ani, o descoperi numai atunci când nu eşti liber. Şi scrie frumos despre părintele Steinhardt care a descoperit adevărata libertate în pușcărie. Când ai libertatea la dispoziţie este ca şi aerul. O consumi fără să-ţi dai seama. Mi-a plăcut foarte mult că în această lucrare o să vedeţi un fel de jurnal al căutării continue a bucuriei de a trăi. Este un fel de imn pentru bucuria de a trăi. Trăieşte tragic. Dar poeţii nu-şi dau seama când sunt trişti şi când sunt veseli. Şi asta am observat la el. El începe câte-un text de-o maximă tristeţe, pentru că are nişte metafore extraordinare, este un poet foarte bun Flaviu, asta ştim, nu mai discutăm. Dar pornind de la această tristeţe, textul lui începe să-nflorească, să-nflorească, şi la urmă se bucură de propria-i tristeţe, de propria-i fericire şi o contemplă din afară. Mi-a plăcut un lucru senzaţional la această carte. La un moment dat scrie într-un text: „mă trezesc noaptea de bucurie”. Mă trezesc noaptea nu pentru că am un gând, ci pentru bucuria de a trăi. Mă bucur că trăiesc, că sunt viu. Aceasta e un manifest extraordinar în această carte. De aceea această carte are  […] Cărţile în general caută să aglomereze idei între pagini, să alunge viaţa dintre pagini. Atunci când scriem cărţi încercăm să devenim cât mai formali, cât mai tipici, cât mai paradigmatici, dacă se poate. Dar el nu se fereşte de detaliu. Spuneam că încearcă chiar să construiască un fel de estetică a detaliului, un fel de semiotică a detaliului, şi asta numai când e vorba de femei. Am exagerat. Era vorba, sigur, şi de fragmente de femei, dar şi de alte tipuri de fragmente de viaţă. Ei au gust teribil, i-am urmărit, pentru că asta urmăresc la toţi ardelenii care au trecut prin Bucureşti: cum scriu despre Bucureşti. Bucureştiul este un oraş minunat. Spun asta ca sa pot spune apoi ce am de spus. Am văzut că spune: „Am plecat din Transilvania şi ea a rămas acolo.E prea mândră, e prea orgolioasă să vină cu mine.” Şi vine aici, în Bucureşti, şi deşi umblă printre câini, printre tot felul de alte lucruri, găseşte lucruri foarte frumoase în Bucureşti, iubeşte Bucureştiul. Aşa fac poeţii de fapt. Ei luminează ceva şi apoi spun: „Mamă, ce lumină frumoasă e acolo!”. Şi mi-am adus aminte de ceva, Şi cu asta închei, pentru că ar trebui să ne vorbească el mai mult despre asta. Astăzi, uitându-mă peste carte, mi-am adus aminte despre un banc, un banc pe care l-am aflat foarte demult. Un banc despre România şi despre singurătate. Pentru că el scrie despre România tot timpul, vorbeşte despre „ţara mea” şi vorbeşte cu o mare sensibilitate despre patria lui, aşa cum fac ardelenii, fără să- spună emfatic, cu o oarecare emoţie, dar e mereu în subtext. Iar această carte a lui e un text despre singurătate, nu numai despre singurătatea lui sau a oricărui alt poet, despre singurătatea poeţilor, ci despre singurătatea României. E un banc, vi-l spun cerându-mi scuze că vorbesc aşa despre ţara noastră, dar e un banc duios despre România. Se zice că o broscuţă se trezeşte într-o dimineaţă în Deltă şi stătea pe o floare de lotus. Totul era frumos, era excepţional, era soare, iar ea simţea o bucurie de a trăi. Şi se gândea să spună cuiva asta. Şi strigă: „Hei, you!”. Nu-i răspunde nimeni. Mai strigă o dată: „Hei, you!”. Nu-i răspunde nimeni. Şi atunci sare pe o alta floare şi răspunde: „Who,me?”.

                Felicitări, Flaviu!

….

Flaviu Predescu: Mulţumesc frumos, domnule profesor! Am încercat şi eu să scriu o carte de eseuri şi să mă rup un pic de poezii şi uitaţi ce îmi face domn’ profesor. A zis de douăzeci de ori cuvântul poet, mă mai sună şi domnul profesor Uritescu când eram la Căciulata şi zice că, dacă uneşti toate cuvintele înclinate pe care le-am scris în eseul „Singurătate în doi”, iese o poezie. De bucurie l-am chemat la Căciulata, dar după aia am fugit la Vama Veche şi l-am lăsat în Bucureşti. Nici acum nu i-a trecut supărarea… Nu ştiu…nu mi-am propus. Vă daţi seama că sunt flatat de cuvintele pe care mi le-aţi spus, pe care le-aţi spus despre carte. O să descoperiţi influenţa lui Vasile Dâncu în carte, extraordinar de mare, fără să-l copiez cu ceva, exact cum, unii, s-a supărat cineva anul trecut că am scris poezia „Orfani de Păunescu”.Eu nu-l imit deloc pe Păunescu în poezie. Dar nu ai cum să nu iei modele nişte contemporani extraordinari. E mai uşor, în zilele noastre, dacă se poate să-i marginalizăm, să-i criticăm, să le punem ştampile şi aşa mai departe. Păunescu, fără să vreau, Doamne fereşte, să fac politică sau altceva, din omul iubit care a fost, ajunsese să câştige cel de pe locul trei, pe urmă s-a îmbolnăvit de inimă rea, acum e în pământ, cel de pe locul trei o fi prin Parlament şi asta-i ţara. Nu m-am ferit! Ştiţi foarte bine că în pofida lucrurilor pe care le-am…şi funcţiilor pe care le-am avut de foarte tânăr, nu m-am ferit să-mi spun punctul de vedere acolo unde a fost cazul. Domnul Dâncu de-asta pomeneşte Ardealul, noi, ardelenii ne-o şi spunem în faţă când e o chestie. Despre carte pot să vă spun…eu l-aş fi lăsat pe dl profesor Dâncu, dacă ar fi fost după mine, să vorbească cinci ore şi cred că tot nu ne-am fi săturat. Ştie să facă un spectacol din viaţă! Am înţeles, domnule profesor şi dragi prieteni, să precizez şi când mă trezesc de bucurie, atunci când m-am trezit plângând sau când m-am trezit de tristeţe…Abia atunci am înţeles şi am apreciat normalitatea unei nopţi în care lucrurile merg bine şi, chiar dacă eşti şi singur, poţi să te trezeşti bucuros. Am testat lucrul ăsta. Paradoxal! Sau poţi să fii în doi şi să fii foarte supărat, să fii singur în doi. Am descoperit lucrul ăsta atunci. Iar profesorul Uritescu, pe care Lucian, din prietenie, l-a sărit, a uitat să-i  dea cuvântul… Asta este! Dar a vorbit la celelalte două lansări destul. Dacă vrea să adauge ceva, sigur….Profesorul Uritescu a zis, întrebându-l pe unchiul lui ce să facă, acesta i-a spus: „Ai numărul la pantofi cât taică-tu, descurcă-te!” Aşa ne vom descurca şi noi astăzi.

         Despre eseuri…sunt  85 de eseuri, mă bucur că îl văd aici şi pe Radu Cocea, un prieten de-al meu pe care l-am descoperit când, în căutare de răspunsuri fiind, m-am dus la el. El este un foarte bun psihoterapeut, iar la noi, în România, dacă te duci la psiholog să întrebi despre nişte lucruri, ţi se pune ştampila de nebun.[…] Iarăşi o imagine pe care va trebui să o schimbăm. Eu nu mai găseam nişte răspunsuri, te duci la un om avizat şi stai de vorbă cu el. El mi-a inspirat un capitol întreg pe care l-am scris. Îmi place foarte mult şi lucrul acela pe care l-a pus şi pe site-ul lui „Eu am venit pe această lume nu ca să răspund aşteptărilor tale, tu n-ai venit să răspunzi aşteptărilor mele – citat dintr-un psiholog german, Perls – dacă se întâmplă să nu ne potrivim, nu înseamnă nimic, mergem mai departe.” Asta e viaţa! Din păcate, în România zilelor noastre, în general, dacă nu se potrivesc oamenii e cam aşa: eu am venit pe-această lume, tu ai venit pe-această lume, dacă nu ne potrivim, mergem înainte, că ce naiba zice lumea? Deci cam aşa se întâmplă. şi de aici o grămadă de probleme. Deci oamenii fac compromisuri, încep să se mintă. Eu îmi şi notasem câteva lucruri, despre care am simţit că e important să vi le spun, care au contat în alcătuirea acestei cărţi, Chezăşie pentru libertate. M-am gândit mult la titlu, nu e un titlu uşor. Din ce cauză? Libertate e un cuvânt foarte greu şi general, în sensul că libertate s-a strigat şi la revoluţie…Tot ce aş fi pus cu libertate, toţi cei care vedeau credeau că e o carte despre revoluţie. Deci astfel de impresie îmi dădea mie cartea. Am notat la un moment dat două sute de titluri despre libertate.  Contaminat cu libertate a fost unul care ajunsese în finală. Deci erau toate cu libertăţi…Dar la un moment dat, ca să vedeţi cum lucrează Dumnezeu ca să găsesc un titlu bun, vin eu într-o zi şi-i povestesc lui Lucian un lucru. El zice: „Ce au făcut oamenii ăia?” Eu zic: „S-au pus chezaşi.” Nu mai folosisem cuvântul chezaşi de nu ştiu când. Şi m-am dus acasă şi am scris Chezăşie pentru libertate. La care, bineînţeles, Lucian a spus că nu e bun. După aia mi-a spus că-l iubeşte şi că nu îşi imagina alt titlu. Apropo de ce zicea dl profesor Dâncu, uneori suntem mai de neînţeles. Cu toate astea, ne păstrăm cu picioarele pe pământ.  La Alba, la târgul de carte „Alba Transilvana” de sâmbăta trecută am urlat cât m-au ţinut plămânii. Era o sală, erau câteva locuri şi câteva locuri goale, foarte multe locuri goale… şi erau lansări după lansări, pe bandă rulantă. Am luat un microfon şi Lucian, care deja îmi devine din foarte bun prieten asistent, că aşa ne duce viaţa, de regulă îmi făcea semn să vorbesc mai tare. Şi acuma văd că îmi face semn să vorbesc mai încet. Îmi venea să îl întreb dacă nu s-a ţăcănit, dar nu, el îmi făcea semn că urlam cât mă ţineau plămânii. Din ce cauză? Am zis: „Dragi prieteni, care vă aflaţi aici, vă salut pe toţi de la balcoane, de la pizza, de peste tot!” S-a făcut o linişte în tot mall-ul, au făcut …, Cătălin sau cine a făcut poze, cum se întindeau oamenii de la balcoane, cu jumătate de pizza în gură, să vadă cine e nebunul care urlă în mall, de îi salută şi pe ăia de la pizza. Deci am captat atenţia în tot mallul. Nu îmi propusesem, dar atmosfera moartă care băltea m-a făcut să ţip din toţi plămânii: „Haideţi să ne îndreptăm un minut spre o carte şi să fim atenţi la chestia asta!”(…)

Şi într-o noapte, că asta spuneam înaintea parantezei pe care am deschis-o, m-am trezit, tot aşa, eram trist şi am văzut că avea profesorul Dâncu pe blog un filmuleţ în care vorbea despre mici baricade pentru adevăr (aşa se şi numeşte unul dintre eseuri). Şi lucrul ăsta mi-a plăcut foarte mult. Am mai zis o dată lucrul ăsta la Rao, când era lansarea cărţii Mitologii, fantasme şi idolatrie. Dl profesor zice la sfârşit simbolic: „Şi dacă un om va fi convins de carte, pentru mine e de ajuns”. […]

Pentru mine Vasile Dâncu este un model, o să scriu un eseu cândva despre ce-i lipseşte lui Vasile Dâncu, pentru că, pe cuvântul meu de onoare, nu vreau să-l laud, dar e unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care i-am întâlnit în viaţa de zi cu zi. A citit enorm. Dar parcă stă totuşi din bun simţ prea…, dacă ar vrea, ar genera o adevărată mişcare prin forţa ideilor pe care o are. Şi cât a citit! Tot de la Vasile Dâncu îmi rămâne faptul că trebuie să citeşti 100 de pagini pe zi ca să fii ancorat în realitate. Ca sociolog, pentru că ăsta e un sfat pentru sociologi. 100 de pagini pe zi, dar să te duci între oameni. Atenţie! Să te duci între oameni! Şi-i ziceam lui Lucian că noi ne ducem între oameni, dar uităm să citim. Se întâmplă…Graba asta, toată vina, că nu avem timp…se întămplă să pierdem lucruri esenţiale…Iar poezia este, într-adevăr, o bucurie, dar nu trebuie forţată. Deja eu de când am publicat cartea asta aud zilnic că pe lângă poezii asta e mult mai bună. Şi vine Vasile Dâncu şi zice „poetul Predescu” şi de fapt arată că de fapt asta n-ar fi fost fără poezie. Şi asta iarăşi îmi dă forţă, pentru că ajunsesem să fiu nervos, ca Zaharia Stancu, care într-o zi a zis: „M-am săturat! Romancierul Stancu a omorât poetul Stancu.” Şi era foarte supărat pe lucrul ăsta. Da, probabil că poezia stă la baza tuturor lucrurilor…Pe Mireille, căreia îi transmit din tot sufletul la mulţi ani şi-i mulţumesc că ne-a primit aici, în casa pe care o are în custodie, o compătimesc într-un fel. A devenit de prea tânără borgesiană. Borges a fost şeful Bibliotecii din Buenos Aires, a fost unul dintre cei mai mari poeţi, şi rămâne, că asta este frumos la poeţi şi la scriitori, că se vorbeşte la prezent, este cel mai mare poet, aş zice unul dintre cei mai mari poeţi din literatura universală, argentinian nici nu se mai pune problema. Acum să vedem ce o să facă, tot aşa, de foarte tânără, a trecut prin toate fazele, trebuie să ne reinventăm, să ne rebranduim. A fost şi profesoară şi şefă de promoţie şi şefă de bibliotecă, de toate..şi boala asta mi se pare că o avem vreo câţiva de aici. Dar va trebui să găsim noi şi noi formule şi să învăţăm şi să pierdem în viaţă.

Dreptate în iubire […] înseamnă, părerea mea, o echivalenţă, pe care şi eu o caut de demult. Un lucru m-a bulversat foarte tare. Cartea începe şi se termină cu aceeaşi persoană, deci într-adevăr sunt mai multe fragmente de suflet de femeie, dar începe şi se termină cu aceeaşi persoană; cu „Iresponsabilitate sentimentală”, mă trezesc noaptea la trei şi scriu de supărare – foarte urât sentiment să scrii de supărare – îţi vine să te urci pe pereţi, şi unii dintre voi ştiţi, că aţi mai ţinut jurnale şi aţi scris, sau aţi scris mesaje de supărare…Eu n-am făcut cine ştie ce deosebiri, mi-am asumat să le pun pe hârtie şi din responsabilitate sentimentală am scris şi „Firavele încheieturi de care mi-e dor…”, zbateri, uneori mi-e şi frică şi o şi spun la finalul unui eseu, cu riscul asumat că nu mă voi mai vindeca niciodată de unele lucruri; şi încep să cred că aşa e, şi să ne asumăm chestia asta, că nu te mai vindeci de unele lucruri. N-ai cum să te mai vindeci. Noi tot sperăm, vorba unui prieten, că pe el îl citez într-un eseu, dar fără să-i dau nume – sunt mai mulţi oameni, inclusiv din sală, care se regăsesc dându-mi sfaturi, dar n-am dat toate numele. Zice: „Ce-ai, mă?” I-am răspuns: „Trec prin criza de la treizeci de ani; sunt într-o criză sufletească fără precedent”. El, peste umăr, zice: „Cum să n-aveţi, frate, crize, când fugiţi dintr-un context în altul imediat!” De multe ori fugim dintr-un context în altul. Credem că ne vindecăm de o durere sufletească atunci când intrăm şi ieşim cu o nouă persoană la o cafea şi, gata, ne trece. Şi acum le dau dreptate fetelor. Fetele sunt mult mai echilibrate decât băieţii. Fetele, am văzut din ce am sondat eu, – am făcut un pic de sociologie sufletească – , fetele după o despărţire stau mai mult şi mai chibzuiesc. Mai stau. „Şi când a fost ultima dată întâlnirea?”, „Păi acum un an sau o jumătate de an sau acum trei luni.” Şi după aia afli direct că s-au măritat…Oricum, îşi lasă o marjă până găseşte…[…] Poetul are suflet de femeie, în cazul meu şi eu am fugit dintr-un context în altul, iar cartea asta este un produs al acestor greşeli pe care le-am făcut…Am suferit…Deja mai am patru eseuri noi care sunt pe blog.

Am vorbit şi cu Ana-Maria Păunescu, că eu mai scriu şi la Flacăra şi trebuie să o sprijinim cumva să nu moară această revistă, că are un merit totuşi şi tatăl ei, iar ideile care sunt acolo sunt foarte bune. E nevoie de un echilibru pe piaţa literară. Am scris ieri un articol despre comentariile online, că diluează şi strică forţa ideilor într-un articol. Mi-au reproşat unii că, odată în trecutul meu, am luat un doi, iar eu l-am comparat cu o frumoasă lebădă, dar nu în articolul ăla, şi doiul ăla mi-a schimbat viaţa. Pentru că dacă luam şase, nu mai întâlneam un om fără de care astăzi nu ajungeam ce  am ajuns. Dar asta nu înseamnă că am tratat mai puţin responsabil ce a urmat după. Am tratat cu maximă seriozitate, m-am schimbat şi contest cumva faptul că oamenii ăstia nu îţi lasă dreptul la evoluţie şi sub anonimat te terfelesc de o manieră extraordinară. Şi, sincer, dacă ar fi după mine, aş interzice comentariile de pe publicaţiile de ştiri online, deci de pe ziarele online. Pentru că, efectiv, sub anonimat sau cu adrese false pot să strice, printr-o minciună repetată, toată munca sau bucuria celui care a realizat articolul. Şi n-au nicio relevanţă! Dar ducem nişte bătălii! Pentru reabilitarea lui Zaharia Stancu, pentru reabilitarea sau păstrarea unei imagini bune lui Păunescu, pentru că e clar că e prea împins înspre extremele vieţii literare, şi pentru alte lucruri. Şi de-asta eu cred că şi asta e o mică baricadă pe care o facem cu toţii. Avându-l coordonator pe profesorul Dâncu, m-a inspirat extrem de mult, extrem, extrem de mult, o să-l regăsiţi în această carte cred că de zeci de ori citat, la un moment dat nici nu îi mai dau numele, pentru că el mi-a zis că prea mult am exagerat, dar nu se simte. Nu se simte că l-am citat de atât de multe ori, pentru că nu-l citez cu ghilimele, deci zic „cum spunea…”. Şi are o curgere spusa lui, adică poate n-am preluat-o întru tocmai şi lucrul ăsta mi-a dat putere să merg mai departe. Şi când întâlneşti oameni şi îi ai aproape, şi, cum bine spunea prietenul nostru care nu este azi aici, dar este cu sufletul lângă noi, într-o prietenie poate că nu te vezi opt luni sau un an cu un om, dar tot prieten eşti… Noi lecţia asta a răbdării am învăţat-o cred tot mai târziu. Credeam că dacă ai vreun prieten, şi mai ales dacă el e pe vreo poziţie înaltă, trebuie să-l căpuşezi, trebuie să stai pe capul lui, să fructifici cumva…Nu! Prietenia înseamnă şi a-i asigura celuilalt, exact ca şi în iubire, să îi asiguri, să îi laşi spaţiu. Şi el te va chema. Şi el va veni. Dar nu poţi să îl presezi pentru a-ţi urmări tu vreun interes. Probabil că asta e şi esenţa unui cuplu. Eu am dat-o şi în bară, şi nu de puţine ori, am trecut prin chestii grele pe care le-am înţeles pe pielea mea, le-am transmis şi le-am spus şi prietenilor să nu facă aceleaşi greşeli şi acum o fac şi în scris.  Probabil asta e soluţia. Libertatea de fapt nu înseamnă vagabondaj şi rătăcire, aşa cum o spun şi în prefaţă, libertatea înseamnă a-i lăsa celuilalt sentimentul ăsta că-şi aparţine. Dar nu-i corect spus „a-i lăsa”, ci a asigura acel cadru, prin comportamentul tău, prin care omul de lângă tine simte că îşi aparţine, nu că e cuprins între nişte orare, nu că este constrâns de nişte lucruri şamd. Deci lucrul ăsta este extraordinar, să simţi că îţi aparţii, iar eu militez pentru acest tip de libertate. Adică nu e o jignire şi nu e o trunchiere a iubirii.

Vă mulţumesc mult că mi-aţi fost astăzi alături şi vă mulţumesc în mod special, mai ales că, uitaţi-vă ce e prin oraş. Viaţa e un joc, astăzi e un joc de fotbal, un joc de poezie, un joc de eseu, un joc în cuplu, e un joc în sine viaţa. Şi mişcarea vieţii o dă jocul; ca dovadă că ne bucurăm cu toţii şi avem o energie pozitivă, tocmai că diseară se va juca un meci. Poate nici nu ne uităm sau nu ne ducem la el, dar simţim cu toţii de la mic la mare bucuria asta: o dă mişcarea, o dă viaţa, o dă entuziasmul!

Vă mulţumesc mult că aţi venit.

 

 

Biblioteca Centrală Universitară, 9 mai 2012

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: