Corigenţi la „istoria părinţilor”

Una dintre cele mai importante „materii” la care un tânăr aflat în debutul vieţii ar trebui cel puţin să treacă clasa, dacă nu chiar să exceleze, este istoria propriei familii. Fără cunoştinţe despre parcursul şi evoluţia în plan personal şi profesional a celor care i-au dat viaţă este foarte dificil ca tânărul să aibă repere utile în deciziile pe care le va lua.

Copilăria este plină de minciuni, din acest punct de vedere. Părinţilor le place să facă legende sau poate nu le place, dar în loc să abordeze cu curaj şi responsabilitate o perioadă din trecutul lor, preferă să o ascundă sau în cel mai bun caz să o justifice cu argumente false sau mai puţin false.

Familia este o comuniune foarte, foarte intimă. Din acest considerent, în familie întâlnim cu adevărat extremele vieţii. Aici putem întâlni şi adevărate manifeste ale iubirii, uneori exagerat exprimate, cât şi adevărate explozii de ură. Este atât de intimă familia încât, privind retrospectiv, de multe ori te şi miri cum   s-a putut trece peste unele lucruri.

Spaţiul redus al unei locuinţe este mereu factor de risc pentru confruntarea unor ipostaze indecente sau pentru o violare reciprocă a intimităţii. Te întrebi unde îţi este un lucru pe care l-ai lăsat într-un anumit loc. Era poate ceva care ţinea strict de intimitatea ta şi îţi dai seama că nu avea cum să nu fie văzut. Apoi, vezi fără să vrei lucruri pe care nu ţi-ai dori să le vezi, pentru că odată ce ai crescut ştii să faci diferenţe şi să delimitezi ceea ce ţine strict de intimitatea celuilalt de ceea ce poate fi accesibil tuturor membrilor familiei.

Un efect negativ asupra vieţii de familie şi a relaţiei părinţi-copii îl produce lipsa de comunicare, dar unul la fel de negativ este excesul de comunicare. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, că este rău atunci când părinţii vor să extragă de la copiii lor absolut totul. Viaţa ar trebui să stea sub cupola zodiei numită „Echilibru” iar arta în comunicarea dintre părinţi şi fii este tocmai să găsească formulele cele mai potrivite de relaţionare. Mai concret, să li se lase şi o doză de intimitate copiilor, adolescenţilor. Să li se respecte personalitatea aflată în formare. Mamele nu câştigă nimic dacă ştiu absolut totul despre fiicele lor. Nu au nici un beneficiu că le formează în aşa fel încât acestea ajung să le povestească până şi detalii intime. Genul acesta de relaţionare este evident dăunător, căci de la mare am învăţat că după flux vine şi reflux.

 Într-o etapă mai îndepărtată sau mai apropiată, copilele vor ajunge să conştientizeze că unele informaţii pe care le transmit „beneficiarului” numit mamă, nu folosesc la nimic. Trag singure concluzia că singurele informaţii utile sunt cele care creionează un tablou despre viaţa lor şi cele în care solicită implicit şi sfaturi. Nu contează descrierea unor situaţii de fapt, a unor grimase sau vorbe, precum alte gesturi sau atitudini ale partenerului sau partenerei, care îl pun pe părinte să dea verdicte sau păreri, fără să fi fost de faţă. Nu poţi, spunându-i ceva, să îl înveţi şi să perceapă exact cum percepi tu pentru ca el să-ţi poată oferi o părere aproape de adevăr. Părintele îţi va interpreta părerea în funcţie de crezurile şi experienţele sale de viaţă. Cred că este fără rost să mai spun că acestea nu se pliază de cele mai multe ori pe ale copilului.

Părinţii nu vor răul copilului, dar îi pot face rău prin necunoaştere. Habar nu au de coordonatele actuale ale vieţii propriului copil şi în loc să prevină situaţii, vin şi joacă rolul de pompieri în relaţia cu proprii copii. În alte scrieri am mai vorbit şi de nesfârşitele liste de nu-uri pe care se rezumă să le prezinte genitorii, în detrimentul unor exemple pozitive pe care ar trebui să le ofere.

Sub toate acestea stă ascuns şi călcat în picioare, ţinut în întuneric şi întemniţat – adevărul. Istoria părinţilor, cea reală, nu numai că nu o ştiu nici copiii, dar aproape că şi-o refuză şi părinţii. Şi ei sunt nişte foşti copii cărora li s-a inoculat că a greşi sau a avea şi experienţe negative este o mare ruşine. În loc să tragă învăţăminte din aceste lucruri, ei se ascund de copiii lor şi nu vorbesc aproape nimic despre ceea ce este propriul trecut. Copiii ar trebui să aibă curaj să le spună: „mamă, tată, nu mă interesează detalii sexuale, dinainte de a vă fi întâlnit voi doi. Nu mă interesează absolut nimic din ceea ce ţine de intimitatea voastră şi de amănunte. Mă interesează cum aţi evoluat, ce aţi simţit, cum aţi iubit şi cât aţi suferit. Cum v-aţi cunoscut şi într-adevăr, cât aţi stat până v-aţi apropiat intim unul de celălalt, pentru că mie copil, mi-aţi pretins să fiu perfect. Mi-aţi vorbit despre termene şi aşteptări, despre refuzuri şi abstinenţă, mi-aţi impus ca reper vârsta de 18 ani sau în cazuri patologice, de mame impregnate de frici şi suspiciuni, chiar legea „după căsătorie”.

Cam acesta este adevărul, vai de mamele şi mai ales de fiicele, care au reuşit să impună şi care au acceptat(poate chiar fără să-şi dea seama) ideea că „după căsătorie” se vor întâmpla toate lucrurile bune. Adică doar după ce ai certificat o stare de fapt, printr-o hârtie, abia atunci eşti în măsură să iei decizii şi să trăieşti cu adevărat viaţa de adult. Nimic mai greşit, ca o paranteză, decât să ajungi să te mândreşti cu abstinenţa sexuală şi să o consideri un reper al felului tău de a fi, delimitând-o de o „hârtie” numită certificat. Bineînţeles că în necunoaşterea lor „Păcălitele de Mame” argumentează mai abitir ca bătrânele, că de fapt parcursul împotmolit este voinţa lor şi nu a mamelor.

Mă întorc însă la tema eseului meu: istoria părinţilor. O istorie pe care o refuză înşişi părinţii sau pe care o prezintă trunchiat, de ruşine să nu-i judece copiii. O istorie inexactă, orfană de greşeli şi de decizii pripite. O istorie victimizată şi contextualizată, unde n-aveai altceva de făcut şi de aceea dacă n-ai reuşit să faci o şcoală sau dacă te-ai căsătorit prea devreme, a fost pentru că „aşa a fost să fie”.

Tocmai de aceea, pentru că viaţa este plină de „aşa a fost să fie” ar trebui să ştiţi, dragi părinţi, că nu trebuie să vă fie ruşine de ceea ce sunteţi. Pentru copiii voştri sunteţi nişte zei, nişte modele, de fapt primele şi cele mai importante modele. Voi va trebui să le arătaţi încă din primele clipe de viaţă că greşeala nu este o vină care nu se mai poate şterge. Voi aveţi obligaţia nu să le impuneţi verbal un model vecin cu perfecţiunea, pentru că ştiţi bine că nici voi nu aţi putut fi aşa cum le pretindeţi lor să fie. Cum am mai scris-o, nu-i puteţi determina să înveţe ce nu aţi putut voi să învăţaţi dar dacă vreţi, le puteţi oferi ocazia, spunându-le: „iată, îţi ofer şansa ca tu să faci ce mi-aş fi dorit eu să fac dar nu am putut din raţiuni financiare sau din cauza altor contexte de viaţă!”. Nici educaţia şi nici buna creştere nu se fac cu sucitorul sau cu tolcerul. Acelea sunt instrumente de bucătărie şi nu de comunicare.

Copiii bătuţi fără argumente vor bea şi vor fuma şi mai mult. Captivi unui mediu de copii orfani de modele, se vor raporta la mediu şi se vor consola cu faptul că şi cei din jur au aceleaşi probleme. Vor creşte cu ideea că de fapt adolescenţa este un joc cuprinsă între interdicţiile părinţilor şi păcălirea acestora. Se vor îndepărta astfel sufleteşte de părinţi şi vor căuta, în compania unei ţigări şi a unei sticle de bere sau de lichior, alături de nişte tovarăşi cu idei asemănătoare, acele minciuni care să-i convingă că viaţa lor se desfăşoară într-o direcţie cât se poate de bună.

Am auzit despre vieţile multor fete care erau ţinute în lesă de părinţi iar când s-au dus la facultate au ajuns aproape curve. Nu ştiau ce-i viciu, nu ştiau ce-i sexul, nu ştiau nici ce-i suferinţa dar nici ce este bucuria. Să fie oare fetele unor părinţi fără istorie sau a unei familii fără memorie? Plină de eşecuri şi neîmpliniri să fi fost istoria familiei şi a părinţilor respectivi, tot i-ar fi folosit fetei respective cu mult mai mult decât fardarea adevărului. Cunoaşterea ar fi salvat-o şi de emoţiile pe care le simţea când stătea la coadă la farmacie ca să-şi ia „Barza” sau „Postinor” pentru că galeşul partener sexual „şi-a dat drumul”deoarece, săracul, de plăcere nici nu şi-a dat seama…

Vă spun eu ce faceţi, părinţi care scoateţi istoria personală din materiile pe care le predaţi copiilor voştri, încă din primii ani de viaţă: vă bateţi joc de ei! Inconştient, desigur, dar o faceţi pentru că orgoliul şi curajul nu vă lasă să abordaţi subiecte sensibile care vă au ca protagonişti. N-aveţi curaj să începeţi nicio poveste cu formula: „Se făcea că eram adolescent şi am dat-o în bară…” că dacă aţi face asta, credeţi că fiul sau fiica voastră vor proceda la fel sub acoperirea că vă vor putea reproşa ceea ce le-aţi spus. Ori nu este aşa…Copiii voştri vor avea „surpriza” să afle că şi voi sunteţi oameni sau că şi voi aţi fost cândva ca ei şi aţi avut felurite dorinţe pe care aţi dorit să le duceţi la îndeplinire, dar v-aţi izbit de realităţile vieţii, care nu îţi permite la nesfârşit să persişti în vicii, în nopţi nedormite sau într-o sexualitate rece, fără trăiri sufleteşti.

Mă întorc şi spre extrema cealaltă, pe care am abordat-o mai sus. Aceea care are ca stindard proverbul: „paza bună trece primejdia rea!” şi plâng cu inima, întocmai ca bărbatul rus, dintr-un cântec rusesc, pe care îl tot cântă un prieten. Plâng cu inima pentru că în oarba lor inconştienţă, părinţii care şi-au convins copiii să nu înceapă viaţa, sunt cei mai nocivi părinţi din lume. Până şi cel mai sărac spiritual părinte poate fi capabil să îngaime la majoratul copilului sau poftim, la 14 ani, propoziţia: „de acum fă ce crezi, dar ai grijă, că răspunzi, iar de multe ori greşeala se plăteşte foarte scump!”. 

Sunt nocivi pentru că le-au amputat libertatea de a decide şi i-au privat de experienţe de viaţă, aruncându-i ireversibil pe drumul nefericirii şi al eşecului. Ca  într- un  „post scriptum” ascuns printre litere, mă pot adresa acestor copii-victime, cărora li s-a argumentat totul cu mesaje religioase, fiind ameninţaţi de mici cu iadul şi cu focul, că soarta lor este pecetluită. Cu fiecare secundă care trece, nisipul vieţii lor se scurge în jumătatea inferioară a clepsidrei, acolo de unde nu va mai urca niciodată. Ei nu vor mai avea cum, biologic să întoarcă anticul instrument de măsurare a timpului.

Am abordat astfel două extreme. Una despre părinţii care au reuşit să-şi impună vrerea doar pentru că nu au vrut să rişte nimic şi au visat la un moment perfect care o să vină cândva de la sine şi un altul cu părinţi care au scăpat copii de sub control. Copii familiilor din cea de-a doua categorie mai au o şansă. Toate familiile ar trebui însă să introducă materia numită „istoria părinţilor şi a familiei” printre materiile de bază ale acestei şcoli în care cei mari sunt profesori de viaţă, iar cei mici sunt elevi.

 

 

Bucureşti, 28 mai 2012

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: