Archive for iunie 2012

Opinie asumată!

30 iunie 2012

Reclame

Iubirea care ne dă sens

29 iunie 2012

Moto: „Omului de astăzi îi este foame de iubire şi de sens” N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

 

 

De multe ori am impresia că fac parte dintr-o „echipă” de oameni care n-au nicio direcţie. Nişte cărţi publicate şi nişte cărţi citite nu înseamnă neapărat fericire şi sens. Cărţile aduse la lumină sunt excrescenţe ale sufletului. Un suflet aburind, pirogravat cu trăiri felurite, multe dintre ele dureroase.

Uneori am simţit că am fost parte a unui proces public. Martori ai acuzării mi-au fost pe rând mulţi dintre cei cărora cândva le-am întins o mână. M-au văzut în boxă, legat cu fire de păpădie la încheieturile mâinilor şi picioarelor şi având cireşe la urechi. Se uitau în ochii mei şi spuneau: „mult rău ne-ai făcut!”. N-am vrut, îmi venea să le răspund, dar nu puteam căci în gură ţineam apă vie bună de pus la rănile sufletului şi nu vroiam s-o risipesc. Apoi, când mi se dădea „ultimul cuvânt” recitam încă o poezie încă nepublicată: „Se supără pe mine şi le trece/Se supără pe mine şi le trece/Aşa e viaţa mea un stăvilar/sau firicel de apă care se petrece…

          Răul de a spune ce crezi. Acesta este un „rău” pe care l-am făcut adesea. Dacă viaţa ar fi un mare spital, un salon uriaş ar avea bolnavii de invidie. I-ai vedea legaţi de paturi cu lanţuri şi la ochi cu stambă neagră, ca să nu vadă ce se întâmplă în jurul lor. Din când în când, ca tratament, li s-ar şopti necazuri de-ale altora, ca să se mai potolească.

Cred că lumea nu a fost organizată întâmplător de către oameni. Cei care nu s-au putut adapta au murit. Astfel, avem şapte zile ale săptămânii, douăsprezece luni, trei sute şaizeci şi cinci de zile, douăzeci şi patru de ore, şaizeci de minute, toate creaţii ale omului. Dumnezeu a creat doar ziua şi noaptea.

Părintele Steinhardt a cuprins în afirmaţia pe care eu am ales-o drept moto două lucruri decisive pentru ca lumea să poată funcţiona: iubirea şi sensul. Dumnezeu cred că este autorul iubirii. Omul, în schimb, trebuie să fie autorul sensului. Fără sens nu îţi justifici rolul şi rostul pe pământ. Existenţa este stearpă şi chinuitoare fără iubire. Ca om însă trebuie să dai propriei tale vieţi sens şi să o corelezi cu Dumnezeu.

Când îi era mai greu omului pe pământ şi nu ştia ce să mai facă, a venit Iisus şi l-a ajutat. Mântuitorul este înainte de toate un profesor de viaţă. O personalitate uriaşă care vine să vorbească oamenilor despre iubire şi despre sens.

Destinul tragic al omului, despre care s-a tot vorbit atâta, se schimbă prin apariţia pe pământ a lui Hristos. Dumnezeu alege să comunice cu oamenii în mod direct, întrupat în om. Dumnezeu se divizează şi vine El însuşi în întâmpinarea omului, vorbindu-i şi arătându-i că este dispus să se sacrifice, numai pentru a-l face să rămână în minte cu un exemplu care nu trebuie uitat. Prin interacţiunea cu Iisus, omul îşi arată atât limitele pozitive cât şi pe cele negative. Din el ies precum sudoarea atât bunătatea, cât şi răutatea. Comportamentul oamenilor în faţa Mântuitorului a fost felurit, trecând din extrema pozitivă în cea negativă şi invers. Oamenii şi-au arătat faţetele sufleteşti în faţa lui Hristos de parcă ar fi fost pe o mare scenă de teatru iar El în sală, de unde-i privea. Chiar şi crucea era în sală, iar pe scenă oamenii îşi jucau rolurile străbătuţi de emoţii pozitive şi negative.

Contribuţia lui Iisus în vieţile fiecăruia dintre noi a fost definitorie în ceea ce priveşte iubirea şi sensul. Iertarea este generată de iubire, sensul este la rândul său „rostul”- justificarea existenţei omului pe pământ care nu poate vibra în lipsa iubirii.

De ce facem lucruri? De ce vorbim despre frumosul pe care îl dorim în vieţile noastre? De ce ne împărţim amintirile în plăcute şi în urâte şi nu le lăsăm amestecate într-o ceaţă a nepăsării? Căutăm iubirea şi sensul lucrurilor. Rostul nostru ca oameni pe pământ.

Dintr-o discuţie pe care am avut plăcerea să o am cu un om care a reuşit într-un domeniu unde perseverenţa şi organizarea joacă un rol important, am aflat unul din lucrurile care au stat la baza succesului său. Mi-a spus că nu numai că s-a organizat în plan profesional, dar a fost foarte important să fie înainte de orice organizat în plan personal. Şi-a propus lucruri, le-a obţinut şi le-a ocrotit. Cel mai important dintre ele a fost familia. Apoi prietenii. A cultivat dragoste pentru soţia şi copii lui şi a primit înmiit în schimb. Şi-a ajutat şi iubit oamenii cu care a rezonat şi a devenit beneficiarul unor sentimente curate din partea lor. Nu şi-a propus doar un succes profesional pe care să-l soarbă însingurat. A intuit că fericirea nu este un sentiment pe care îl poţi trăi de unul singur.

L-am întrebat cum s-a organizat în plan personal. Mi-a spus că şi-a împărţit timpul în perioade clar determinate. Mai întâi, timp petrecut cu familia, apoi timp pentru muncă şi timp petrecut cu prietenii. Şi-a impus să nu amestece lucrurile şi şi-a conştientizat sacrificiile. A pornit cu gândul că o muncă asiduă, care necesită perseverenţă şi abilităţi care caută mereu să fie perfecţionate, cere sacrificii. Din acest punct de vedere a avut nevoie de suportul şi de înţelegerea membrilor familiei. Spun aceasta şi cu menţiunea că multe „neveste” vor totul de la bărbaţii din vieţile lor, fără să fie dispuse să sacrifice nimic. De multe ori se întâmplă să piardă totul, ca o consecinţă a criticilor pe care le fac sistematic oamenilor de lângă ele.

Mi-a vorbit apoi despre timpul petrecut cu familia. Mi-a spus că este cel mai puţin dar cel mai frumos. Acum, dacă ar citi o posesivă, s-ar oripila şi ar spune că vrea ca rolul ei de axis mundi în viaţa lui, să fie validat şi de o prezenţă pe măsură. Asta neexcluzând toate celelalte beneficii care îi sunt necesare, unul dintre ele, destul de important fiind şi luxul.

În „Naşul”, partea I, Marlon Brando îl întreabă pe un alt bărbat dacă petrece timp cu familia. Acesta răspunde că da. The Godfather conchide: „Înseamnă că eşti om de onoare!”.

Sensul ne este dat în viaţă de mai multe lucruri. De ceea ce facem în fiecare zi şi de rolul pe care îl are activitatea noastră în tot acest ansamblu. De familie, ca factor de echilibru şi de cultivare a sentimentelor pe care le trăim. De prieteni, ca bucurie şi sprijin sufletesc în gândurile şi acţiunile noastre de zi cu zi. De oamenii care ne sunt străini dar care prin interacţiunea cu noi aduc şi primesc la rându-le partea de surpriză pe care însăşi viaţa o solicită.

Fără o direcţie clară, pe care să ţi-o stabileşti printr-un program de care să te ţii, rişti să devii captiv unui deşert a cărui capete sunt de neatins. Fără scop, viaţa, nu se mai justifică. Tocmai de aceea cred că mulţi părinţi fac greşeala, din dorinţa de a-şi menaja copiii, fie să le inhibe anumite iniţiative care sunt „începuturi de sens” .

Când ne complăcem în vicii şi în lene, noi adulţii începem să murim. Murim înainte de moarte, cum a spus poetul rus Evgheni Evtuşenko. Murim vii, cu oameni care se mişcă în jurul nostru şi care îşi caută şi îşi ating menirea. Numai noi, tolăniţi într-o stare de comoditate, devenim incapabili să ne mai concentrăm şi începem o mie de lucruri de-o dată, neţinându-ne de nici unul. Promiţându-ne în gând că „de mâine” sau „de luni” vom schimba dramatic sensul vieţii noastre.

 

 

Bucureşti, 29 iunie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=TT8r-8RSQHY

Despre diareea iubirii şi a trădării

25 iunie 2012

Nu ştiu dacă m-au mai încercat vreodată trăiri ca cele care mă încearcă zilele acestea. Parcă totul face parte dintr-un plan în care însingurarea şi dezamăgirea sunt actori principali. Îmi vine să comunic tot mai puţin. Mă enervează consolările siropoase, mă aduce la exasperare atmosfera şi lipsa perspectivelor socializării. Am redevenit inconsecvent şi am început câteva cărţi. Citesc câteva pagini şi mă opresc. Sunt certat cu aproape toată lumea din jur. M-a adus la exasperare faptul că pentru unii a devenit o modă să fi anti-Năstase, la care s-au grăbit să se ralieze fără să citească un rând despre proces.

 Lumea nici nu-şi mai aduce aminte că astăzi s-au împlinit trei ani de când  s-a stins Michael Jackson. Acum 1090 de zile toţi defilau însă cu „Billi Jean” şi cu „Heal the world”. Frenezia a ţinut câteva zile şi cu mari eforturi s-a mai vorbit şi pe 25 iunie 2010 despre moartea geniului muzical.

Acum este la modă să te bucuri de răul altuia. Să remarci un produs de firmă, să doreşti moartea unui om şi să clamezi „justiţia trebuie lăsată să funcţioneze” sau să spui „s-a dat o sentinţă, domnule!”. În România malpraxisului şi a erorilor în construcţii, a fraudei fiscale, numai justiţia nu se comentează. În anumite cazuri, în rest „este o justiţie de tot rahatul care eliberează infractori”, auzim zilnic, inclusiv din gura unor poliţişti. Îţi vine să spui ca Zaharia Stancu când a fost întrebat de către Mihai Beniuc ce are de gând să facă, referindu-se la o problemă care ţinea de schimbarea contextului politic: „Am să mănânc, să beau cafea, să fumez şi să mă cac!”(Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând, România literară/nr. 1/2012).

Am stat cu săgeata mouse-ului pe desfiinţarea contului de Facebook. Vroiam să mă auto-şterg din spaţiul virtual al repetitivităţii. Chiar mă întreb dacă şi-a făcut cineva un bilanţ al activităţii pe Facebook? Mulţi o să aibă o revelaţie. Poezia lui Borges este genială: „pentru dimineaţă care ne dăruieşte iluzia începutului(…)pentru minutele ce precedă somnul”(Alt poem al darurilor). Ştiu că spun asta a o mia oară. Ştiu că am devenit plictisitor. Tocmai de aceea, îmi vine să zic ca Ana-Maria Păunescu într-unul din editorialele sale din „Flacăra lui Adrian Păunescu”: „dacă ai citit până aici e deja mult, poţi să te opreşti dacă vrei!”. Ea a spus-o mai frumos şi cu alte cuvinte. Dacă îmi dădeam delete de pe Facebook sigur îmi era dor să revin în secunda doi. Dependentul de la viciu nu se mai întoarce…

Sunt incapabil să mai iubesc. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu se mai creează contextul. Cred că dacă ar fi fost legalizată prostituţia şi m-aş fi dus la bordel, prostituata m-ar fi refuzat pe motiv că sunt prea serios. Da, dar îţi ofer bani, i-aş fi spus. Da, dar nu sunt obligatăaccept, mi-ar fi răspuns. Oribil! Este oribil ce îndrăznesc să scriu. Îmi vine să mă autocenzurez dar simt că mai trebuie să spun nişte lucruri. A, despre prostituţia politică. Cu toată neutralitatea de care sunt capabil, n-am cum să nu remarc cum oamenii se prostituează politic şi după aceea au impresia că au făcut „o mişcare bună”. Faptul că sunt înlănţuit în rigori care nu-mi permit să fac partizanate, nu înseamnă că trebuie să-mi scot ochii şi să-i pun în paharul unde-şi ţine Dorin proteza. De fiecare dată oamenii sunt prostiţi de către unii care se vând pentru primul şirag de perle false care le iese în cale. Lipseşte gândirea pe termen mediu. Nu, na-m uitat să spun „lung”. Noţiunea „termen lung” n-a mai existat în România de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Atunci se discuta şi despre 2020.

Nota de plată a acestor puşlamale o plătim toţi. Totul se contabilizează în neîncredere şi în nemotivare. Oamenii prind puţină încredere, apoi apar unii care le trag preşul de sub picioare. Îi lasă cu buza umflată. Când vine vremea ca unul sau altul să-şi asume responsabilitatea de a li se înfăţişa, pentru a le cere sprijinul, oamenii încep să generalizeze: „Bă, sunteţi toţi la fel, să vă ia dracu!”. Şi cei care vin cu gânduri bune au de spălat pe lângă closet după cei care şi-au scăpat diareea produsă de emoţia bucuriei că vor avea birou singuri şi şofer la scară. Mă rog, scară…

În concluzie, în România eşti bun politician dacă rezişti mult într-o funcţie. Unitatea de măsură este deceniul. Ai voie minim trei decenii, ca să fi recunoscut. În tot acest timp ai voie să învrăjbeşti tineri, să susţii preferenţial un apropiat care ţi-a cântat în strună, să eviţi dialogul când nu eşti incapabil să-i faci faţă şi să ataci pe la spate ori de câte ori ai ocazia. Vacs…

Ca să mai divulg încă ceva oamenilor care încă mă citesc cu drag, pot să mai adaug că privit ca fenomen macro, politica a fost şi va rămâne întotdeauna a calculelor. Nu există cuvinte ca: suflet, faptă, regret, bucurie, durere. În schimb există la greu cuvinte ca: troc, uns, funcţie, oportunitate, postură etc. Un individ cu ADN de fantoşă va fi învăţat să gândească metodic, la intrarea în politică. Ceva de genul: primul pas acolo, te „agheţi” de un proiect, apoi „dincolo” mai trâmbiţezi un proiect şi în cele din urmă în Parlament, de unde vii pe cai albi acasă, după câţiva ani, dacă mai vii şi reintri în politica administrativă de acasă, dacă mai reintri. Dublu vacs…

În opinia mea politica înseamnă curaj, asumare şi într-adevăr, aş fi naiv dacă aş spune că nu înseamnă şi compromis. Altfel nu supravieţuieşti într-un mediu care nu are reguli foarte clare.

Muţi oameni nu ştiu că mirajul puterii orbeşte aproape la propriu. Mulţi ajung să se uite ciudat, atunci când ajung la putere, la oameni care în vremuri grele le erau alături. Este un adevăr dureros. Este foarte greu să rămâi intact sufleteşte după ce ai fost atins de viciul pe care îl reprezintă puterea. Tocmai de aceea, neriscând şi ne dărâmând mesele îmbâcsite de sudoarea slugilor, n-ai cum să pretinzi lumii să te ţină minte. Lumea va „mânca” însă ceea ce i se va servi. Dacă opţiunile sunt sărace, lumea nu va avea de unde să aleagă. Deşi eu încă mai cred că şi lumea are o mare responsabilitate, aceea de a pune presiune prin manifestarea unui spirit civic. Îmbrăţişând negaţia nu se va produce nicio transformare la nivel de mintal colectiv.

Sunt dese situaţii în viaţă când vorbele maestrului de pe valea Călmăţuiului, cele citate de Beniuc mai sus, rămân singurul răspuns pe care îl putem da în faţa unor noi situaţii de viaţă. În rest, porcii stau acum şi bagă la maţ şi sting cu vin bun, bifând o nouă victorie. I-am prostit iar pe proşti…

Am vrut să cuprind în această scriere câteva idei despre iubire. Mi-a ieşit tocmai pe dos. Pierderea nobilului sentiment vine însă din prea multe dezamăgiri şi se reflectă în primul rând asupra fenomenului în care te-a surprins neplăcut viaţa.

Cât despre iubirea pentru o fată, este poveste şi mai lungă. Închei cu ultimul vers a lui Eminescu, din „Floare albastră”: Totuşi este trist în lume!

Bucureşti, 25 iunie 2012

Adrian Năstase, omul

21 iunie 2012

Încep această scriere cu câteva întrebări pentru cei care în ultimele ore s-au bucurat de ceea ce i s-a întâmplat unui român, pe numele lui Adrian Năstase. În primul rând vreau să-i întreb dacă îşi iubesc părinţii sau copiii? Dacă pentru ei are o minimă valoare că omul care a ajuns la disperare şi care a vrut să-şi tragă un glonţ în cap, avea doi fii şi o soţie? Întreb aceasta pentru că, pe cât sunt de indulgenţi cu ei înşişi şi cu problemele pe care le întâmpină, fie că sunt rahaturi de doi lei, de genul unei banale pierderi materiale, fie că este vorba de vreo boală incurabilă, oamenii cam „fac în pantaloni”. Cer clemenţă, se uită în sus şi aşteaptă ca Dumnezeu, în bunătatea lui, să facă o minune.

Eu nu-mi permit să fac în această scriere o analiză politică sau cu referire la verosimilitatea unei decizii judecătoreşti. Privesc dintr-o perspectivă umană, ceea ce i se întâmplă unui român. Mai concret, mă întreb câţi dintre cei care astăzi acuză gestul omului Adrian Năstase de a intenţiona să-şi tragă un glonţ în cap, ar fi rezistat nu la opt ani de chemări aproape zilnice la procuratură, ci măcar la opt luni? Câţi ar fi făcut faţă ca oameni, nu la opt ani de atacuri în presa scrisă, la televizor şi la radio, ci la bârfele succesive ale unor vecini?

Mulţi români sunt hipersensibili şi cer multă delicateţe şi înţelegere cu propriile persoane, dar când este vorba despre altcineva, devin cruzi şi nemiloşi. Judecă la sânge şi dau verdictedorinţă care însumează ani grei de detenţie, fără să ţină cont că sunt campionii internărilor ambulatorii, datorate condiţiilor mizere din spitale. Când este vorba de un alt om, încep însă să prindă glas şi să spună cum ar trebui să stea treaba şi ce este nevoie să fie făcut pentru ca lucrurile să meargă bine.

N-are rost să caut explicaţii prea multe la faţetele răutăţii unor oameni. Răutatea există în ei şi se manifestă ori de câte ori apare prilejul. N-are legătură cu Năstase sau cu Băsescu, cu Mitrea sau cu Flutur. Este o răutate care ne copleşeşte şi care ne ţine pe loc. Este o răutate contagioasă care ne împinge să ne dorim să-l vedem pe celălalt mort sau distrus.

Astăzi mi-am făcut mai mulţi duşmani. O parte dintre ei pe reţelele de socializare unde realmente n-am putut să suport răutatea. Se vorbeşte nedocumentat, multă lume neştiind de ce a fost condamnat un om din România, fie el şi unul celebru. Impactul de imagine al ultimilor ani, asupra unui cetăţean român, a fost atât de nimicitor încât i-a pus pe mulţi oameni în faţa unei dileme din punct de vedere al percepţiei. Mai concret, orice ar fi spus sau ar fi făcut cetăţeanul român Adrian Năstase, tot rău ar fi ieşit.

Dacă justiţia îl achita, era pentru că omul lansat de el în politică este de cinci săptămâni primul-ministru al României. Dacă l-a condamnat, înseamnă că s-a făcut dreptate şi că s-a rezolvat problema corupţiei din România. Cumva, parcă era nevoie de un simbol, de un praf în ochi pe care să-l arătăm noi românii celor din străinătate, cum că cineva care a deţinut funcţii publice înfundă acum puşcăria. Exagerez dacă spun că simboluri a fost şi capetele lui Mihai Viteazu, a lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, bune de arătat la străini.

Am văzut apoi şi punctul de vedere al unui titrat jurnalist, pe numele lui Cristian Tudor Popescu, care susţinea ideea că tentativa de suicid a fost de fapt încercarea de a scăpa de un sistem juridic din care Năstase făcea parte. Pot afirma cu tărie că sunt foarte puţini cei care au înţeles ce a vrut să spună de fapt jurnalistul. Popescu a vrut mai mult să contureze ideea că, atât timp cât a fost în prim planul politicii din România, juristul Adrian Năstase ar fi putut să reformeze sistemul judiciar. Cum? Printr-un efort conjugat al unei majorităţi, prin mobilizarea tuturor forţelor politice care să se angreneze într-un astfel de proiect. Este dificil însă de crezut dacă acest lucru s-ar fi putut face, având în vedere faptul că principala formă de rezistenţă a justiţiei din România este însăşi afirmaţia că „justiţia este independentă”. Atunci cum? Cum ar putea cineva reforma un sistem din interior, atâta timp cât în interior este o lume închisă, inaccesibilă cetăţenilor obişnuiţi dar şi vreunei voinţe politice.

Ce este uluitor la răutatea multor oameni, pe scheletul căreia am şi construit această scriere, este faptul că ei recunosc faptul că cetăţenii simplii sunt de multe ori victime ale sistemului judiciar din România, deci îl contestă. Când este vorba de spectacol însă, se bucură. Atunci nu mai contează dacă cel judecat a fost bun sau rău şi nici nu mai au nevoie să se documenteze. Manipularea este atât de mare încât îi cad victime şi cei care pretind a avea studii sau un minim interes pentru a parcurge câteva rânduri din articolele care surprind tema respectivă. Practic nu mai contează. Vrem sânge, strigă aceştia cu alte cuvinte sau baricadându-se după clişee pe care le-au împrumutat de la adversarii politici a lui Adrian Năstase.

Cei care au trecut prin politică şi au înţeles ceva din acest fenomen, ştiu că deşi nu pare din afară, între adversarii politici există totuşi un anume respect. Că politica românească este deficitară la capitolul imagine şi comunicare, este un adevăr. Politica românească are una dintre cele mai proaste imagini, comparativ cu alte fenomene. Imaginea politicului este mai rea chiar şi decât cea a fotbalului românesc. Cu toate acestea, în politica din România se întâmplă zi de zi şi foarte multe lucruri bune. Nu ştiu din ce cauză, poate dintr-o repulsie faţă de lauda excesivă şi exagerată de dinainte de 1989, nu se mai vorbeşte nimic despre reuşitele din politică. De cele mai multe ori se consideră ca fiind ceva normal, deşi orice reuşită trebuie salutată.

Cetăţeanul Adrian Năstase, care după 1989 a intrat în politică, a fost un om de succes. A avut rezultate atât ca ministru de externe, cât şi ca prim-ministru sau preşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost printre puţinii oameni politici care atunci când colegii de partid au considerat că trebuie să-şi rezolve problemele cu justiţia, a demisionat atât din funcţia pe care o deţinea în cadrul PSD, cât şi din cea de şef al Camerei Deputaţilor. A dat un exemplu.

N-o să consum cerneală virtuală pentru a mai consacra paragrafe şi alienaţilor mintal care la ora asta umplu reţelele de socializare cu dejecţii despre alte lucruri decât cele care contează cu adevărat. În speţă atacuri la persoană şi familie. Acelora n-ai ce să le spui, întocmai cum nu ai ce să îi spui boului care refuză să se ferească din calea ta. Cum bine spunea Nicolae Iorga, în politică numai boul este consecvent.

În aceste condiţii, se justifică răutatea multora dintre români vizavi de gestul unui congener care a clacat psihic şi a vrut să-şi pună capăt zilelor? Este normal aşa ceva? Eu în scrierea mea la această latură vreau să mă refer. La faptul că există o tendinţă de devorare incredibilă, care îi face pe mulţi oameni să se contamineze cu răutate.

Dacă în noiembrie anul trecut îl apăram pe Adrian Păunescu, la un an de la dispariţia sa, de atacurile injuste ale unor români, cu riscul asumat de a nu intra în Uniunea Scriitorilor din România, cu acelaşi prilej l-am apărat şi pe mult-blamatul Nicolae Ceauşescu. În articolul „Răstignirea lui Adrian Păunescu” care a apărut şi în mediul virtual şi pe hârtie, mai întâi în „Flacăra lui Adrian Păunescu” şi ulterior în „Chezăşie pentru libertate”. Scriam că Ceauşescu, pe lângă păcatele lui, a fost un om harnic şi curajos. Nu mi-a tăiat nimeni capul pentru că mi-am spus opinia. Acest precedent îmi dă astăzi puterea să pot scrie în continuare, din postura de om al cuvintelor. Mai mult decât atât, între timp am devenit membru USR, intrând pe „uşa din faţă” , trecând prin filtrul celei mai grele comisii, cea de poezie. Dumnezeu mi-e martor că dacă aveam ceva pe conştiinţă, tăceam mâlc şi îmi vedeam de viaţa mea făcându-mă cât mai neobservat cu putinţă.

Consider că cetăţeanul Adria Năstase, român ca şi noi, nu trebuia devorat. Am puterea să mă întreb dacă nu şi presiunea mass-media, unul dintre cele mai puternice instrumente de presiune psihică din secolul XXI, nu a contat în influenţarea unor cetăţence, care da, într-adevăr poartă robe, dar tot oameni sunt.

Eu nu vreau să ajungem niciodată să ne mai fie frică să spunem ceea ce credem. Frica ne-a torturat şi ne-a ţinut în întuneric o jumătate de secol. Obsedantul deceniu, cum bine l-a numit Marin Preda, a lăsat urme adânci în conştiinţele multora. Părinţii mei se tem pentru mine. Şi părinţii tăi se tem pentru tine, cel care acum citeşti aceste rânduri. Eu nu vreau ca mâine, tu nici măcar să nu mai ai curajul să citeşti şi alte puncte de vedere decât cele care îţi vor fi servite de către o societate a fricii. Eu vreau să combat încă de pe acum torturarea imaginii şi psihicului  unui cetăţean român. Cum pot să mai simt că îmi aparţin şi că părerea mea contează în ţara în care m-am născut, dacă imaginile care se perindă cu o viteză ameţitoare în preajma mea, îmi impun prin repetitivitate ce să cred. Nu este acesta un atac mârşav la dreptul la liberă apărare la adresa celui care urmează să fie judecat?

Eu l-am cunoscut personal pe Adrian Năstase şi pot afirma că este un om bun. Este inteligent şi puternic. Te domină fizic, dar nu simţi asta ca pe o presiune sau ca pe o emoţie negativă. De câte ori l-am văzut, de atâtea ori făcea câte o glumă la care după despărţirea de el te gândeai cu plăcere. Un om cu un umor rafinat care la vremea respectivă, când eram liderul studenţilor de stânga dintr-un judeţ din inima Ardealului, mă impresiona cât de rafinat îmbunătăţea imaginea României în lume. Mă miram atunci cum primul lucru pe care l-a făcut ca prim-ministru a fost să achite o datorie istorică a României către Suedia. A achitat-o în patru tranşe, iar scandinavii, în semn de apreciere pentru gestul lui, au redus-o la jumătate şi ne-au devenit aliaţi. Apoi i-a cucerit pe germani, pe americani şi alte puternice popoare, pe care noi românii, nu i-am fi putut cuceri altfel decât cu inima. Iar atunci, inima care ne reprezenta pe noi, este inima care astăzi mai zvâcneşte obosită şi din „noroc”…

P.S. Multă sănătate domnule Adrian Năstase! La mulţi ani!(22 iunie 1950)

Bucureşti, 21 iunie 2012

Flaviu Predescu, scriitor

http://www.youtube.com/watch?v=qlJ7v1PytxQ

2005

21 iunie 2012

Similitudini şi diferenţe între adolescenţă şi criza la treizeci de ani

20 iunie 2012

Demult ameninţ cu tatuajul şi cu cercelul. Cercel am avut în prima parte a liceului. Aveam o bobiţă care pentru un an m-a făcut să mă simt liber. Adolescenţa este o perioadă foarte complicată a vieţii. Trecerea de la copil la adult se face cu costuri grele care constau în tot felul de gânduri, dorinţe şi acţiuni. Multe dintre ele nu sunt bune. Altele pică perfect în contextul în care ai mare nevoie de confirmări. De ceva vreme simt să îmi fac un tatuaj. O strofă din „Artă poetică” a lui Borges, scrisă în limba originară, pe interiorul antebraţului stâng: „Ver en el día o en el año un símbolo/De los días del hombre y de sus años/Convertir el ultraje de los años/En una música, un rumor y un símbolo”. Este una dintre cele două strofe cu care începe şi “Chezăşie pentru libertate”.

Sub acelaşi impuls emoţional, de câteva săptămâni simt să-mi repun şi cercelul. De data asta unul mai adecvat vârstei mele. Ca să fie totul complet, simt să înlocuiesc uşor, uşor cravata cu eşarfa. Fără să fiu ironic, simt să fac nişte lucruri extreme. Dacă eu simt asta, ce să ne mai mirăm la cei aflaţi în debutul tinereţii? Cei care abia acum se rup de adolescenţă. Acestora, cu excepţia minciunii, care este cea mai perfidă boală, le este permis tot ce este legal. Ca de exemplu? M-ar întreba acum o fostă adolescentă cu ochii şi dinţii mari. Păi, să facem o trecere în revistă. Le este interzis celor aflaţi în debutul tinereţii să facă dragoste? Se opune cineva ca ei să-şi încerce norocul atât în amor, cât şi în exersarea unor relaţii de tip pur sexual sau „poştă”? Are cineva ceva cu faptul că vor să-şi petreacă nopţile în baruri până dimineaţa? Poate vreun părinte, dar asta se rezolvă prin a-l ignora şi a face fix inversul din ceea ce te roagă.

Rămânând la sex, mă întreb dacă îi poate împiedica cineva să îl facă normal, anal sau oral? Au toată libertatea şi din acest punct de vedere. Ne tot ferim atât să spunem lucrurilor pe nume şi „vai” trebuie să fim pudici, când realitatea ne cuprinde cu o viteză uimitoare, atâta doar că noi ne prefacem că nu o vedem, vezi doamne pentru că „este ruşine”. Stă cineva stăvilar, vreun om, în faţa dorinţei de a bea şi chiar a se droga a adolescentului? Al doilea tip de plăcere este mai puţin accesibil şi mai riscant, dar a luat amploare, vezi statisticile cu tinerii tot mai mulţi deveniţi legume, a căror carne „miroase încă de pe-acum a scândurică de salcâm”, întocmai ca în poezia lui Mircea Dinescu.

Care este problema adolescentului sau a tânărului de azi? Cine ce le interzice să facă? Anii aceştia sunt forma supremă de libertate. A apărut până şi aplicaţia de pe Android care îţi prinde din zbor o melodie de la radio şi o caută pe internet, arătându-ţi astfel nu numai cine o cântă, fără ca tu să nu faci nimic, ci şi îndeplinindu-ţi dorinţa de a o reasculta dacă ai prins-o doar de la jumătate.

Dacă mie îmi vine să îmi fac tatuaj şi să port cercel, n-am ce să mai cer altora. Singurul lucru împotriva căruia mai am tupeul să lupt pe faţă este minciuna, fie că este mică sau mare. Aş spune că mă enervează mai degrabă minciunile mici susţinute cu vehemenţă, decât cele mari, care au ca scop salvarea pielii după o prostie făcută de către cel care apelează la mecanismul disimulării adevărului. Inutilitatea unei minciuni are puterea de a declanşa în mine cele mai negative sentimente la adresa mincinosului. În ochii mei acesta se descalifică, devenind un cadavru umblător a cărui inutilitate la suprafaţa pământului este confirmată de faptul că nu are ce să mai spună acestei lumi. Evident că mă refer la patologia minciunii, nu la cazurile particulare, în care un om, săracul, a încercat să spună câteva cuvinte altfel decât realitatea şi i s-au infirmat.

Ieri, când Lucian a venit pe la mine să ieşim afară, mi s-a părut deprimant că până să plecăm a căutat pe Youtube cântecul„Tinereţea mi s-a dus cu anii”. Deşi este o piesă care nu sună rău şi chiar merge la un pahar, ea ar trebui interzisă tinerilor. Dumnezeule mare, avem 31 de ani, Luciane! Cum să ne facă plăcere să ascultăm: „Tinereţea mi s-a dus cu anii”? Cum să ne facă plăcere să ascultăm: „Puşca şi cureaua lată”, „Ce-am avut şi ce-am pierdut” sau „Nici bogaţii, nici săracii nu trăiesc de două ori”? Nu pentru că sunt urâte, ci pentru că n-ar trebui să existe în noi fiorul acesta al confirmării inutilităţii noastre şi a trecerii prin viaţă într-un ritm atât de rapid. Ca şi cum toate lucrurile bune s-ar fi terminat, iar acum stăm şi cugetăm la ele cu nostalgie, amintirile devenind singura noastră bucurie.

Există nişte extreme ale generaţiilor. O generaţie este prea pudică şi uneori aproape resemnată. O alta cade în extremă şi se pupă pe gură la propriu, indiferent de tipul de relaţie dintre cei doi, bulversând auditoriul şi determinându-te să-ţi imaginez inclusiv faptul că ar putea avea atâta dezinvoltură, încât o tipă din gaşcă, chiar dacă are prieten, nu l-ar lăsa la greu pe un altul, care nu are prietenă şi decât ca cel singur să rişte să se tâmpească de onanism, să tragă cu acesta o partidă de sex, în virtutea bunei prietenii, cu aprobarea sau chiar în prezenţa prietenului asumat. Ar fi o soluţie.

Actuala generaţie de adolescenţi sau de proaspăt absolvenţi ai adolescenţei are chiar şi această libertate. Nu-mi dau încă seama dacă este bine sau este rău. S-ar putea să fie prima generaţie vindecată de frici şi maladii, de resentimente şi de îndoieli. Chiar s-ar putea să fie prima generaţie care având atât de multă libertate, va căuta să îşi consume timpii în favoarea unor experienţe pe care nu le vor mai râvni cândva.

Încerc să-mi menţin părerea că adolescentului şi tânărului de tip nou îi este permis absolut orice din ceea ce nu îl omoară, nu îl îmbolnăveşte sau nu îl bagă în puşcărie. Totul cu asteriscul că minciuna este o boală gravă, aproape imposibil de vindecat. Cu precizarea că minciuna nu trebuie considerată o abilitate şi o calitate, ci o cale sigură spre prăpastia conştiinţei.

Ce naiba este „prăpastia conştiinţei”? Ce căcaturi spune şi nebunul acesta expirat? Ar putea întreba oricare dintre adolescenţii sau dintre foarte tinerii zilelor noastre.

Prăpastia conştiinţei, dragă tânăr, este acel „hău” din care odată intrat, nu vei mai ieşi niciodată. La un moment al vieţii, inevitabil vei încerca să ieşi, pentru că tovarăşii tăi de acum vor fi, fie ultimii distruşi care se vor dizolva în probleme infinite, fie oameni care într-un fel sau altul s-au stabilizat şi îşi văd de viaţă, ignorându-te sau nemaiavând timp de tine.

Cât despre noi ceilalţi, cei care nu ştim ce să facem cu libertatea, pentru că nu mai avem curaj să socializăm sau pentru că nu mai găsim modalităţi de a ne întâlni, pentru că avem pretenţii sau orgoliu exagerat, n-am ce să spun. Doar faptul că mi-e imposibil să fiu de acord să vorbesc, azi-mâine, la trecut despre tinereţe. Să ajung să râvnesc la o vârstă mai înaintată, numai pentru că ea dă iluzia unei pseudo-stabilităţi şi iluzia împlinirii dorinţelor neatinse…

P.S. Chiar s-ar putea să-mi fac tatuaj şi să îmi pun cercel…

Bucureşti, 20 iunie 2012

Poezie la Cugir

18 iunie 2012

“Foştii” din viaţa femeilor

18 iunie 2012

Sunt sigur că s-au făcut puţine analize despre „foştii” din viaţa unor fete care vor să înceapă o nouă relaţie. Am mai abordat elegant acest subiect în câteva eseuri care se găsesc în „Chezăşie pentru libertate”, cum ar fi „Post-despărţirea” şi altele. Aplecându-mă însă cu atenţie asupra acestui aspect, descopăr pe zi ce trece că impactul „foştilor” este unul cât se poate de important. Dacă ar fi să fac adaptat o analiză de tip darwinist aş putea spune că, din punct de vedere al refacerii vieţii pe plan personal, supravieţuiesc relaţiile femeilor care la rându-le „supravieţuiesc” foştilor iubiţi.

Amintirile frumoase sunt cel mai puternic aliat al „fostului”. Ele sunt distribuite nediferenţiat în istoricul comun al unui cuplu dar deţinute aleatoriu de către cei doi. Amintirile capătă putere şi pentru faptul că omul are o natură eclectică în abordarea trecutului său. Lucrurile plăcute sunt cele care rămân, lipite unele lângă altele, ca şi cum trecutul ar fi un şir neîntrerupt de fapte bune. Sunt şi cazuri diferite, dar acum eu îmi permit să abordez relaţiile în care cei doi s-au iubit sau s-au plăcut foarte mult dar care la un moment dat s-au terminat.

În cele mai multe cazuri, dacă intri într-o relaţie cu o femeie, n-ai cum să nu dai peste „hainele” unui „fost” împrăştiate prin sufletul ei. Intrând acolo, ea se va grăbi să le adune, să le mototolească într-un şifonier, ca să nu le vezi, dar pe când crede că le-a ascuns mai bine, sună „fostul” şi întreabă de ele. „Unde îmi sunt hainele pe care mi le-am „uitat” la tine?” întreabă acesta imperativ, nepăsându-i(aparent) de prezenţa „celui nou”. O să vedeţi că „fostul” îndură multe(aparent) într-o situaţie în care se află în criză vizavi de „fosta” lui, apoi îi plăteşte acesteia poliţa pe parcursului post-împăcării.

Un „fost” alege să se întoarcă în relaţia anterioară, de regulă, din două motive. În primul rând, pentru că cea mai mare parte a femeilor sunt slabe. Odată ce au iubit sunt „preş” în faţa unui fost care le activează şi le dezactivează când vrea. Dacă priviţi cu atenţie, o să vedeţi cum suferinţa multora dintre femei constă în urmărirea parcursului vieţii „fostului” de după despărţirea de ele. Cumva, ele devin mai preocupate să vadă ce face „fostul” decât să-şi construiască ceva pentru sufletul lor şi să privească spre viitor. Lucrul acesta este valabil şi pentru unii băieţi, care preferă să se uite şi să aştepte când îşi va frânge ea gâtul cu noua relaţie. (O să vă surprindă, dar inclusiv pe Facebook sunt mulţi oameni care odată ce îi văd pe doi oameni afişându-se ca fiind într-o relaţie, se „abonează” mecanic la cercetarea profilului celor care şi-au declarat public relaţia, pentru a asista cu satisfacţie la momentul când aceasta se va termina. O aşteptare a reconfirmării nefericirii celuilalt, o adaptare modernă la „să moară şi capra vecinului”, doar că într-o adaptare modernă, „capra vecinului” este un „prieten” de pe celebra reţea de socializare).

„Fostul” este pentru foarte multe femei, nu un om din trecutul lor, cu care au făcut cuplu dar până la urmă relaţia nu a mers, ci o tentaţie. O tentaţie umblătoare care le cunoaşte din punct de vedere al nevoilor sexuale şi pe care o cunosc din punct de vedere al nevoilor sexuale. Multe relaţii se continuă sexual după despărţirea declarativă, periclitând şi mai mult şansele de vindecare sufletească după încheierea unei relaţii eşuate.

Că omul uită uşor ceea ce este rău, este un adevăr. Acest lucru ni se dovedeşte în fiecare zi, prin erorile de cuplu care se petrec. Primează instinctul, iar emoţionalul este devastator, dacă se găseşte într-un context potrivit, relaxant, în care momentele frumoase de cândva capătă greutate. Ce o mai fi mâine, din punct de vedere sufletesc, nici nu mai contează.

Am în minte un reportaj despre relaţii, difuzat pe Discovery în toamna lui 2007. O profesoară de la Harvard le spunea studenţilor să nu se joace cu sufletele lor. Mai concret, se referea la interacţiunea sexuală şi îi sfătuia să nu se joace cu focul. Adică să nu facă sex cu cine nu cred că au de gând să rămână tot restul vieţii. Ceea ce spunea profesoara americană, racordat la realităţile zilelor noastre, poate părea o utopie. O abordare vetustă a unei realităţi care ne năpădeşte cu viteză şi care ne cere soluţii rapide la nevoile noaste mentale şi sexuale. Profesoara explica însă ştiinţific interacţiunea care se petrece la nivel fiziologic între două persoane care fac sex, accentuând pe ideea că se petrece o anumită transpiraţie cerebrală, care îi determină pe cei doi să intre într-o dependenţă reciprocă. Analiza profesoarei mi-a dat fiori la vremea respectivă şi în ceea ce mă priveşte, dar sincer şi din perspectiva a ceea ce mă gândeam că aş putea să întâlnesc în viaţa mea.

De ce mi-a fost frică n-am scăpat. Aproape fiecare relaţie pe care am avut-o după dezoficializarea surogatului de parteneriat marital, a fost pigmentată cu câte un „fost” mai puternic sau mai puţin puternic. Mai concret, aproape fiecare domnişoară care are ceva de oferit, are un „fost” latent sau activ care fie că este sclav al „sindromului agendei” (adică nu ţine neapărat să reintre cu ea în relaţie dar din lipsă de altceva sau când se simte singur, butonează agenda şi o găseşte pe ea), fie că regretă despărţirea sau o consideră injustă.

„Foştii” nu sunt oneşti nici cu ei înşişi, nici cu ele. Un „fost” dedicat rămâne singur şi caută să se lupte până la epuizare pentru recâştigarea relaţiei lui. Dacă îi reuşeşte îşi merită victoria, dacă nu trebuie să meargă mai departe. Majoritatea „foştilor” însă joacă dublu. Oameni fiind caută să îşi redobândească momentele de fericire în cuplu şi să găsească repede o înlocuitoare. Bineînţeles că de foarte multe ori realitatea nu se pliază pe aşteptările lor, caz în care se întorc înspre ce au avut, mai culeg nişte „roade”, îşi reamintesc împreună cu „fosta” ceea ce nu a mers, ca apoi să caute din nou. Acest joc alternativ îl afectează cel mai mult pe cel care este de bună credinţă, dintre cei doi. Dacă se întâmplă să fie de bună credinţă amândoi, este simplu, îi afectează reciproc. Este nociv însă când „fostul” se întoarce doar pentru că persoana care cândva a făcut parte din viaţa lui reprezintă un culoar facil din punctul de vedere al satisfacerii unei nevoi sexuale. Acele tipuri de situaţie pot fi catalogate drept joacă cu sufletul celuilalt, despre care se tot vorbeşte în termeni populari.

Ce să fac în încheiere? Să fie cu happy-end? Să scriu că cel care se joacă va suferii, cum va suferii şi cel care acceptă astfel de întoarceri? Evident că este aşa. Pe cine mai interesează însă, când trăim într-o lume în care memoria a devenit un defect. Repetarea greşelii este asociată anormal cu iertarea iar imediatul a devenit supapa unor generaţii care aproape că nu mai au planuri de viitor. Cum spuneam într-o discuţie recentă cu cineva, ajung să mă consider eu anormal pentru faptul că mai am principii şi crezuri. Ajunge să-mi fie scârbă de mine că sunt loial şi „neorientat” în acest hăţiş în care trebuie să primeze plăcerea. Bucuria sufletească este umilită de către plăcerea imediată. În paranteză fie spus, ferească-i Dumnezeu pe cei care mai cred în onestitate, pentru că trăim într-o lume a cururilor goale. Băieţilor de treabă li se ridică ştacheta parcă la mişto. Fetele cu moralitate şi cu principii ajung să fie umilite din lipsă de alternativă. În loc să fie libere şi independente în alegerile lor, sunt tatuate cu floarea de crin a dualităţii. Umbra lor, este de fapt, umbra foştilor care, plictisiţi sau rămaşi singuri datorită caracterului alunecos pe care l-au avut, aleg să se întoarcă în vieţile suferindelor. Ştiţi de ce fac asta?Pentru că pot…

Bucureşti, 17-18 iunie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=OhGOUqiQiJs

Bărbatul la treizeci de ani

15 iunie 2012

Puţini oameni se întreabă prin ce trece un bărbat în preajma vârstei de 30 de ani. Să-mi fie cu iertare, ce probleme să ai la 30 de ani? Dacă eşti încă neînsurat, poate cum să pui fetele pe listă. Să o faci în ordine alfabetică sau în ordine cronologică? Dacă eşti însurat, deja cam ai copil sau soţia ta e însărcinată. Dacă ai prietenă, faci planuri să te căsătoreşti, ori ea e chiar „cerută”.  Mai sunt însă câteva categorii de „situaţii” în care, puşi în faţa unor probleme de conştiinţă, bărbaţii nu ştiu pe ce drum să apuce.

Nu mă mai formalizez şi sar peste exemplul personal. Ca mine or fi mulţi. Adică bărbatul la 31 de ani, care a trecut printr-un divorţ, care s-a petrecut acum aproape cinci ani, după o relaţie de nouă ani. E complicat! Mă surprinde însă că sunt cazuri de bărbaţi aflaţi în preajma vârstei care însumează trei decenii(aparent nici nu este aşa mult) dar care, deşi n-au trecut prin tipul meu de experienţe, se află din punct de vedere al gândurilor, tot la răscruce de drumuri. Sunt apăsaţi, deprimaţi, îngânduraţi, înfricoşaţi, iar uneori când sunt singuri, udă perna cu lacrimi. Au nevoie de cineva care să le fie alături. În paralel, multe fete aflate la o vârstă similară, fac la fel. Plâng şi speră ca a doua zi, ca printr-o minune viaţa să le pună într-un context în care să acceseze fericirea. Ori fericirea, din păcate sau nu,  nu este un prag sau un ţarc pe care să-l treci sau în care trebuie doar să intri. Fericirea pare a fi mai mult ceva împrăştiat, care ne găseşte întocmai unor adieri de vânt.

Femeile sunt judecate aspru de multe ori. Dacă sunt deschise, sunt interpretate în dese situaţii ca uşuratice sau ca uşor abordabile. Dacă se dăruiesc, sunt curve, chiar şi în accepţiunea intrinsecă a beneficiarului de iubire. Nu în toate cazurile, nu trebuie să generalizăm.

Bărbaţii sunt judecaţi uneori prea aspru. Sunt băgaţi la grămadă. Îmi aduc aminte că într-o seară mergeam pe drum cu un prieten bun. Era un loc destul de luminos. O domnişoară în fustă, care venea din sens opus, a luat o distanţă atât de mare de noi încât eu am calificat-o drept jignitoare. Arăta bine fata, cred că era conştientă de asta, dar m-am simţit atât de jignit de gestul ei, tocmai pentru că nu veneam clătinându-mă, urlând sau vociferând. Precauţia ei, probabil justificată, m-a pus în defensivă, m-a descurajat. M-a făcut să mă simt ca făcând parte dintr-o societate a fricii, în care nu ai cum să te mai apropii de cineva, pentru că prejudecăţile, adânc înrădăcinate, pun bariere insurmontabile.

De ce se simt bărbaţii la 30 de ani singuri? Evident mă refer la categoria celor care au conştiinţă. Probabil pentru că este o vârstă care pune presiune pe conştiinţă. Trei este prefixul unei vârste căruia unui om i se întâmplă multe din lucrurile pe care viaţa le are de oferit. Noi pornim cu nişte modele care de fapt au valenţe de target . Trebuie îndeplinite nişte lucruri, altfel societatea te judecă şi te respinge. Dacă sunteţi atent la justificările pe care le au fetele şi băieţii pe care vârsta de treizeci de ani i-a prins fără să fie angajaţi într-o relaţie, o să vedeţi că ele diferă. Fetele vor spune că preferă singurătatea unor lucruri pe care să nu te poţi baza. Bărbaţii vor spune că preferă libertatea în detrimentul unei relaţii care să fie un pseudo-substitut pentru singurătate. Cei de pe margine vor analiza simplu şi de multe ori nu greşit, spunând că după treizeci de ani fiecare devine „mai pretenţios”.  Atunci, analizând cuvântul, care cuprinde o doză sporită de exigenţă faţă de ceilalţi, pot spune că angajamentul de cuplu este, fie o chestiune de compromis în lupta cu singurătatea, fie o potrivire.

Nu vreau să fiu prea tehnic în introspecţia mea şi adaug doar faptul că în evaluarea unui partener fiecare are deja un nomenclator al calităţilor pe care trebuie să le aibă potenţialul conviv sufletesc. Comunicarea şi relaţionarea deschisă puse împreună au puterea să ajusteze din crezurile celor doi despre oameni şi viaţă, cât şi despre ideea de cuplu. Comunicarea dezvoltă astfel cunoaşterea şi în baza ideilor expuse de fiecare dintre cei doi, propune o variantă care dacă va fi acceptată reciproc are şansele să-i menţină pe cei doi împreună. Tocmai de aceea, uneori tind să cred că dragostea este un fenomen care se dezvoltă şi pe măsură ce aşteptările tale interioare sunt întrunite. În funcţie de cum ierarhizate aşteptările în minte, aşa ţi se şi activează emoţiile.

Bărbatul care are conştiinţă poate deveni complex abia în jurul vârstei de treizeci de ani. Până atunci, deşi poate fi matur, nu are cum să aibă o cuprindere care să-i ofere răspunsuri asupra propriilor trăiri. Şi aşa este dificil să îşi ofere prea multe răspunsuri cu privire la anumite stări pe care le traversează. Astfel, dacă aş fi fată, nu m-aş grăbi să judec sau să pun într-un şablon, un bărbat care are îndoieli. Există o tendinţă a reprezentantelor sexului frumos de a generaliza sau a transfera la rubrica nehotărâţi pe toţi aceia care le spun că au îndoieli asupra fericirii în cuplu etc. Eu cred că aici se şi păcălesc multe, pentru că superficialul nu are îndoieli, evident că nici şmecherul nu le arată acestora că ar avea îndoieli, caz în care, de multe ori, fetele noastre se grăbesc să interpreteze o atitudine încărcată de declaraţii hotărâte drept o situaţie preferabilă. Asta bineînţeles după ce trec prin filtrul exigenţelor atitudinea nonverbală, consecvenţa spuselor şi soliditatea principiilor celui pe care vor să-l ia de bărbat. Desigur, în cazul celor cu o anumită inteligenţă şi cu anumite experienţe de viaţă. Cu toate acestea şi ele se pot păcăli.

Presupun că mulţi bărbaţi aflaţi în jurul vârstei de treizeci de ani au stări sufleteşti proaste mai des decât o aveau înainte de treizeci. De ce se întâmplă acest lucru? Ce se petrece în mintea şi sufletul bărbatului?

În sufletul multor bărbaţi se găsesc adevăraţi plauri în care stau ascunse frici şi suferinţe, toate generate de gândurile specifice unei vârste. În confruntarea cu generalizarea, cei care trec singuri pragul vârstei de treizeci de ani duc de cele mai multe ori o bătălie injustă. Generalizarea are la îndemână presupuneri ca nişte săbii ascuţite, exemple negative şi neîncredere urât mirositoare. În schimb, vârsta de treizeci de ani este frumoasă şi gingaşă, sensibilă şi timidă. Întrebările ei sunt justificate, precum justificate sunt şi fricile ei. Este în mod clar o vârstă a precauţiei, în care sentimentul că aventurile sau deciziile greşite trebuie să se sfârşească sau că singurătatea va fi infinită, pun o presiune mare pe suflet. Peste toate, sentimentul că e vârsta care trece cel mai repede şi n-ar fi exclus să fie chiar aşa, adânceşte şi mai mult întrebarea: este bun sau rău drumul pe care mă aflu?

Ce cred eu că ar trebui să ştie fetele despre bărbaţii aflaţi în preajma vârstei de treizeci de ani, care încă nu s-au decis şi care au conştiinţă şi nu au o reputaţie proastă, este faptul că aşa cum multe dinte ele au nevoie de „luna de pe cer” de la bărbatul vieţii lor, ei au nevoie de un singur lucru: sentimentul că-şi vor aparţine şi după ce vor alege să pornească pe un drum în doi şi mai ales ca cele din viaţa lor să nu considere că silueta lor este singurul antidot împotriva singurătăţii.

Bucureşti, 14 iunie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=YkLSkBewa3o&feature=relmfu

Cărţi, tu-ţi ceapa mă-tii…:)

13 iunie 2012

http://www.220.ro/umor-romanesc/Carti-Te-Fac-Neprost/2StctFe1EI/