Archive for iulie 2012

Fundamentalismul domestic şi parental, moartea speranţei şi a pasiunii

31 iulie 2012

Scrierea asta poate fi considerată şi un mesaj mai lung, asemenea unei descrieri din spotul care te îndeamnă la citit: „Cărţile te fac neprost!”.  Am mai spus-o şi altădată că n-am pretenţia să mi se dea dreptate când expun nişte idei. Un foarte bun prieten mi-a spus zilele trecute, când a aflat că părintele unui copil m-a sunat să-mi ceară ajutorul, că ar face o caricatură cu mine având crăpături în tot corpul şi unii oameni venind să pună scrisori ca la un zid cunoscut. Nu cred că este o blasfemie, ba dimpotrivă, mulţi suntem într-un fel sau altul mici Ziduri ale Plângerii, la care oamenii vin şi pun scrisori. 

Stau şi mă întreb oare câţi oameni îşi conştientizează bolile sufleteşti? Câţi părinţii realizează că-şi mutilează copiii, iar copiii lor mutilează inconştient sau nu pe copiii altor părinţi. E o fugă printre jaloane ale suferinţei şi viaţa. Reuşeşti să ai o copilărie lungă şi o adolescenţă frumoasă, ca apoi să dai peste copiii te miri cui, care vor începe să te mutileze sufleteşte. Culmea este că prind teren fertil şi le reuşeşte. Este o iluzie a celor crescuţi sănătoşi că vor reuşi să-i schimbe pe acei foşti copii care vin în vieţile lor şi încep să perimeze „porţiuni” importante de suflet sănătos. Tocmai de aceea este nocivă perpetuarea acestei interferenţe, pentru că atacă atât emoţionalul cât şi raţionalul unei persoane. Există riscul să-i dărâme chiar valorile. Scriu asta cu o anumită înfrigurare, privind peste umăr, în propriu-mi trecut sau în lateralele cotidiene.

Nu ştiu cum sunt alte societăţi dar cu cât înaintez în vârstă îmi conturez o idee despre cea în care trăiesc. Ea este împărţită între un fundamentalism domestic şi între duplicitate impudică mascată. Cazurile moderate, în care oamenii au o percepţie reală asupra vieţii sunt cele mai rare şi cele mai frumoase. Descoperirea reciprocă vine ca o consecinţă a nevoii de a cunoaşte şi de a oferii. Sunt oameni care nu intră în tipare doar pentru că aşa trebuie, pentru că aşa au văzut sau pentru că nu au avut. Există şi oameni care aleg să construiască familii pe o arhitectură modernă şi neîncâlcită. Din nou am palpitaţii şi mă trec broboane de transpiraţie când mă uit în spate şi îmi dau seama cum încercau să-mi impună anumite personaje ideile lor total greşite şi dăunătoare pentru suflet. Acei oameni preluau eclectic frânturi, sclipiri de relaţii care le treceau prin faţa ochilor, fără să meargă în profunzime. Şi-au văzut părinţii certându-se crunt şi au preluat inconştient, vorba lui Gray, acest tip de comportament.

Când m-am scufundat acum două zile în mare, având mască şi labe de scafandru, consiliat de un foarte bun prieten, am redescoperit o parte din mine pe care nu o ştiam. Fac această  trecere pentru a releva ceva în sprijinul cuvintelor scrise până acum.

Cu capul sub apă fiind, nevoit să respir pe gură, îmi auzeam ecoul suflului prin tubul de plastic. Era confirmarea faptului că exist.

Luăm în derâdere lucrurile aparent mici, considerându-le fireşti. Mă auzeam cum trăiesc. Eram scufundat în mare, în timp ce o tulpină din celuloid îmi asigura necesarul de viaţă. Trăgeam calm, ca dintr-o pipă din aerul care învăluia marea. Dintr-o dată am sorbit cât am putut de mult, lăsând să pătrundă controlat apă în tub şi m-am scufundat cu capul în jos, lovind cearşaful de mătase albastră cu vârful picioarelor de broască şi propulsându-mă în adâncuri. Am deschis ochii şi am văzut câteva raze de soare care ardeau în marea translucidă. În acel moment am uitat orice gând neliniştitor. Nu-mi puteam lua privirea de la acel trident solar care străpungea abisul acvatic. Am scos pentru câteva clipe capul, doar pentru a îmi reumple plămânii cu aer.

Soarele şi aerul, cele mai importante lucruri de pe Pământ se materializau în mintea mea. Mă făceau să simt asta şi să conştientizez că le pot atinge. Am atins cu palmele nisipul rece şi picioarele mă trăgeau cu putere în sus. Poate chiar Soarele mă trăgea înspre el, poate acele raze care mă învăluiseră şi care mă prinseseră în mreaja lor. Mă străduiam să rămân cât mai mult, să pot trăi primul meu apus sub apă. Şi din ce apă, din marea care m-a vrăjit încă din copilărie.

Ca să leg ideea cu care am început această scriere de razele unei dup-amiezi, nu pot să fac altceva decât să mă îndrept cu gândul spre acest simţ care stă la baza tuturor lucrurilor ca un axismundi, văzul.

Deşi avem ochi, de multe ori nu vedem. Negăm, contestăm, ignorăm. Superficialitatea în abordarea unor probleme de suflet ne izolează şi ne îndeamnă să rătăcim.  

Mulţi caută să-i atragă şi pe alţii în lumea lor mică. Le propun o viaţă total predictibilă, în care se „întâmplă” numai lucruri convenite, stabilite, unanim acceptate. Când îi aud pe unii cum îşi programează concediile cu un infinit de clipe înainte cad în depresie. E clar, la anul în august o să mă relaxez. Îmi vine să mor şi anunţ încă de pe acum că în momentul în care chingile unor astfel de tare mă vor atinge, nu voi sta nici o jumătate de secundă pe gânduri în a-mi lua zborul. Indiferent unde se bate primul pilon de cuşcă în preajma mea.

Orbirea despre care vă vorbesc, în care un părinte mă sună să-mi spună că odrasla lui îndrăzneşte să-şi trăiască viaţa, mă face să mă bucur că Dumnezeu nu m-a lăsat pradă unor comportamente abuzive, din punct de vedere emoţional. Nu-mi plac plângăcioşii, panicarzii, slabii şi caut prin ceea ce scriu şi ce spun să-i întăresc. Cum să fac asta, când suntem captivi unei societăţi a fricii? Viaţa este atât de realistă încât azi, eu care le dictez prietenilor mei, mai în glumă mai în serios, epitafe la propriu şi la figurat, era să mor ca un dobitoc, înecat cu salată de varză, asemenea unui personaj din „Nişte ţărani” a lui Dinu Săraru. Nimic mai penibil ca, în timp ce vorbeam sigur pe mine despre un proiect de dezvoltare pentru mediul rural, desfăşurându-mi sigur pe mine ideile, să mă înec ireversibil cu varză albă, uşor piperată şi să intru în asfixiere mecanică. Ce a păţit? A murit înecat cu varză în timp ce vorbea cu patos despre dezvoltarea României şi scoaterea din sărăcie a câtorva sute de mii de locuitori ai Bucureştiului, prin implicarea lor în proiecte agricole majore şi prin asociaţii de fermieri, create pe suprafeţele nelucrate din partea de sud a ţării. Şi slavă Domnului sunt destule!

Dar cum să faci asta când celor mai mulţi de aici din sud le plac nunţile şi botezurile? Că au bani sau nu, că au „obligaţie” sau nu, foarte mulţi sudişti fac descoperire de cont, se împrumută la un naş sau la un fin, fac C. A. R. sau schimbă nişte euro şi se duc la nuntă sau la botez la „aia mică”, la fel de relaxaţi de parcă ar merge la ştrand.

Multora le este ruşine tot de ce nu trebuie să le fie. Suntem o societate de oameni care merg la nunţi şi la înmormântări ca să fim văzuţi. Nu pot să uit înmormântarea unei nefericite femei din Cugir care plecată prematur din această lume, era dusă spre groapă cu un „papuc”. Eu asistam la trecerea cortegiului din faţa blocului, era pe vremea când morţii se ţineau în apartamente, fapt care a contribuit la înspăimântarea sufletului meu din copilărie până acum câţiva ani. Nu de frica mortului, desigur, ci de ideea în sine şi de teama că oricând acel oribil doliu, întruchipat de o pânză neagră, pusă la intrarea în bloc, ar putea vesti moartea unuia dintre părinţii mei. Am crescut cu această frică şi cu această amărăciune despre care nu aveam curaj să vorbesc cu nimeni, pentru că îmi era ruşine să îmi fie frică. Îmi era jenă să vorbesc despre suferinţele mele.

Cum spuneam, cortegiul cu oameni grăbiţi a trecut lăsând în urmă o dâră olfactivă de melanj de parfumuri şi de mort.

Mă întorc la idee şi mai spun că într-o lume efemeră, cu copii care se sting fără să fi înţeles nimic din ea, există acest tip de părinţi prea exigenţi care le răpesc dreptul la eşec şi la tragerea unor învăţăminte, încercând să-i facă perfecţi sau să-i determine să mintă pentru a părea mai fericiţi.

Vă rog s-o scăpaţi, domnu’, că iar’ umblă cu şoferu’ ăla!” aşa suna scrierea virtuală a unei mame inutil-disperate, care şi-a debusolat iremediabil copilul printr-un fundamentalism pseudo-creştin (pentru că religia creştină nu este un şir de interdicţii, aşa cum interpretează unii). Iar pe mine m-a pufnit râsul, căci ştiam că cea care îmi solicita sprijinul fusese căsătorită şi avusese doi copii cu un şofer. Inutil să mai spun că respect profesia de şofer şi că nu sunt de acord cu discriminările, cu atât mai puţin profesionale. Dar vai de picioare, acolo unde nu este cap.

Suntem o societate în care multe femei abia apucă să ajungă neveste. Apoi nu ştiu cum să se comporte în acea postură, altfel decât au făcut-o mamele lor, atât cu soţii cât şi cu copiii lor. Sunt lipsite de creativitate şi blocate într-o comunicare de borcan. Vezi cuvintele murate cum stau în ele şi prevezi genul de dialog, la finalul căruia pot fi notate cuvintele cheie, ca la scrierile ştiinţifice, doar că ştiinţa căsniciei la ele nu e mai bogată de: călcat, spălat, curat, mâncat.

Comunicarea săracă,negarea sau contestarea unor valorilor diferite de cele cu care au fost obişnuite, limitarea în gândire, lipsa unor preocupări în afara celor strict necesare sau implementate adânc în subconştient, dobândite din familie,  falsa pudoare, neglijenţa unor detalii care ţin de igienă sau mimetismul de cuplu, sunt semnele clare ale falimentului în cuplu.

 

 

Bucureşti, 31 iulie 2012

 

 http://www.youtube.com/watch?v=LOKAHIvaIu8

 

Reclame

Baladă de om tânăr

22 iulie 2012
Cum să vă zic? mă minunez de viaţă
ca de-un izvor de munte în pustiu
din fiece ungher al fiinţei mele
vin soli cărări vestindu-mi că sunt viu
în zori mă scol cu lauda pe buze
aprind lămpi mari de cuarţ violaceu
simt cum pământul – pasăr de finix –
renaşte din cenuşă-n ochiul meu

Apoi se-nalţă beat din pâcla nopţii
un univers de vietăţi stârnind
miroase-a seve tari şi-a-mperechere
pe câmp erup vulcani de hiacint
columbe zugrăvesc pe cerul verde
un crucifix de crini miraculos
copiii zămisliţi acum sub soare
au stele-n frunte ca de făt-frumos

Ce tânăr sunt! ce blând mă flagelează
blestemul meu divin de a trăi!
spun „La mulţi ani” acestei lumi frumoase
în care văd lumina zi de zi
privesc în jur extatic şi mă bucur
cât încă-i bine şi mă mişc firesc
cât încă gust din vin şi scriu poeme
cât încă-i pace, Doamne, şi iubesc!

 
Corneliu Vadim Tudor

Cum să combaţi afemeiaţii şi alte specii de agresori sufleteşti

19 iulie 2012

Am vrut să încep această scriere mai tehnic dar foarte logic, folosind anumite adjective, pentru a vă şoca vizavi de ideile pe care vreau să le expun. După ce am scris şi am şters de vreo câteva ori, am renunţat. Nu mă pot plia nici în ruptul capului pe un alt stil, altul decât cel pe care mi-l dictează conştiinţa.

Simt că este nevoie însă de a scrie câteva cuvinte despre o categorie de „bărbaţi” care neputându-şi înfrâna falimentul caracterial, speculează unul din cele mai sensibile lucruri care se poate găsi în sufletul unei femei: frica.

          Dacă afemeiaţii nu ar specula în cele mai multe situaţii slăbiciunea şi teama care se găsesc în femeie, eu n-aş mai scrie ceea ce scriu acum pentru că n-aş mai avea despre cine. Încadrarea acestor personaje morbide într-un portret, are drept criterii de bază specularea acestor slăbiciuni. Sunt un om care a folosit des cuvintele împotriva celor care decimează suflete, fie că sunt „foşti” sau „foste” sau pur şi simplu persoane tangenţiale, animate şi mai ales inflamate de porniri instinctuale acute.

          Tehnica unui afemeiat nu va fi niciodată una directă. Cred că tocmai aici se găseşte caracterul extrem de periculos al unor astfel de comportamente. Mai exact, ei vor căuta să „stabilească o relaţie” cu victima, premergător procesului de hărţuire. Logic punându-ne problema, trebuie să conştientizăm că boala lor nu îi aduce pentru prima dată într-o astfel de situaţie, fapt pentru care noi trebuie să fim conştienţi că ei au ajuns să se perfecţioneze de la tentativă la tentativă. Cred că mulţi dintre afemeiaţi sunt foarte buni cunoscători ai comportamentului feminin. Acest lucru le conferă avantajul de a se putea concentra uşor asupra vulnerabilităţilor pe care doamnele şi domnişoarele le au, atât din punct de vedere al unor trăiri neconştientizate cât şi a celor conştientizate, cum ar fi de pildă, problemele conjugale sau anumite defecte fizice.

          Linguşitor şi mârşav, în multe situaţii, afemeiatul va căuta chiar să inducă ideea că victima este o fiinţă perfectă dar neînţeleasă, o persoană foarte deşteaptă dar care are oprelişti şi care are implicit nevoie de ajutorul său. Mai pe scurt, după ce va face o evaluare rapidă, va căuta să vadă cu ce o poate „ajuta”.

          După ce va porni acest „motor” de cuvinte, idei şi propuneri, afemeiatul va căuta cu un maxim tupeu să pătrundă în zona personală a victimei. Va şopti la ureche, va atinge sau va prinde de mână, va atinge cu palma pe spate, va complimenta şi îşi va expune sumedenia de „lucruri mici” cu care poate impresiona.

          Sunt mai multe tipuri de afemeiaţi. Cei mai periculoşi sunt cei care încearcă să stabilească o legătură puternică cu victima. Nocivitatea felului lor de a fi răzbate din conştientizarea faptului că deşi ştiu că persoana care urmează să fie acaparată mental de către aceştia, nu este singura şi nici nu va fi. Dar acest lucru nu are nicio importanţă în viziunea lor. Ei trebuie să-şi atingă obiectivul, să-şi hrănească pofta maladivă, fără să-şi pună măcar o secundă problema şi din punctul de vedere al celuilalt.

          După ce stabilesc o astfel de legătură, încep să folosească împotriva victimelor lor, „muniţia” dobândită cu ocazia schimbului de confesiuni din perioada în care victima credea că sunt prieteni. Ocazie cu care mârşavul hărţuitor începe să-i aducă aminte sau să-i reproşeze că strânsa lor legătură şi confesiunile   l-au făcut să spere. Dacă victima este o persoană bună, începe să sufere şi caută să împace lucrurile, uneori adâncindu-se şi mai tare în toxicitatea relaţiei cu agresorul sufletesc.

          Ar trebui să scriu tomuri la cât de multe şi cât de diverse sunt situaţiile. N-am să fac asta, acum. Trebuie spus că sunt atât de multe tipuri de hărţuitori pe cât de mulţi astfel de bastarzi sunt. Pe toţi îi uneşte însă ceva: inducerea fricii şi manipularea. Unii vor să-şi îndatoreze victimele la propriu, alţii moral, iar alţii vor să le inducă ideea că acestea n-ar mai putea trăi fără ei sau nu au altă opţiune. Nimic mai fals. Persoanele cărora li se întâmplă să cadă fără voie în astfel de situaţii, au la îndemână nişte mecanisme foarte clare. Dar ce speculează agresorii sufleteşti, căci de aceea au succes în acest tărâm al iertării şi al bunăvoinţei, care este în multe situaţii ţara noastră: frica de gura lumii. Inducerea ideii că „dacă se află” lumea nu va avea cum să creadă că vina a fost numai a agresorului, sigur trebuie să fi avut şi victima o contribuţie.

          Fără să mai caut figuri de stil, hărţuitorul va căuta să o facă pe victima sa să vadă numai frici în orice parte s-ar uita. Când-colo, fricile acelea sunt doar nişte perdele negre, care se mişcă fantomatic în viforul unor minciuni. De cele mai multe ori, după opacitatea lor, se ascund raze calde de soare, dar pe care victima nu le mai vede tocmai din cauza unei manipulări oribile.

          Eterna comunicare este soluţia la toate. În primul rând persoana care ajunge într-o astfel de situaţie şi evident conştientizează că trebuie să iasă din ea, va trebui să vorbească despre ceea ce i se întâmplă, cu cele mai apropiate persoane din viaţa ei. Trebuie să îşi asume aşa zisul prejudiciu de imagine. Din acel moment, victima reduce aproape la jumătate, dacă nu chiar mai mult, puterea agresorului sufletesc.

Este nevoie deci de constituirea unei „celule de criză” care va spulbera „maleficul personaj”.

Ca o paranteză, mă rog să mă păzească Dumnezeu de situaţia ca într-o bună zi soţia sau fiica să-mi vină acasă cu o astfel de speţă. Cred că aş aplica ce a zis un membru al Academiei Dintre Blocuri de la Cugir, expunându-şi opinia asupra unui caz similar, adică i-aş scurta „voinicului” nostru o importantă parte din corp. Importantă nu neapărat ca mărime, ci ca funcţii.

          Asta ar trebui să ştie multe domnişoare, că au în imediata lor apropiere sau în cercul de prieteni, oameni care ar face orice pentru ele. Odată intrate în raza de acţiune a unui astfel de obsedat, foarte mulţi oameni destupaţi la minte, vor înţelege că n-a fost vina lor şi le vor apăra.

 

 

Bucureşti, 19 iulie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=6myNbk15sMs

Reprimarea şi asumarea în iubire

12 iulie 2012

Motto: Mai bine să eşuezi încercând

 decât să eşuezi în a încerca(Proverb britanic)

 

 

Mă consider un băiat de treabă. Când mă întâlnesc cu o fată cu care vreau să construiesc ceva, mă aştept să nu-şi reprime sentimentele. Vreau să le lase libere, ca pe nişte păsări, iar dacă ele, sentimentele, simt să se aşeze pe ramurile sufletului meu, atunci să se aşeze.

O situaţie grea mi se pare aceea în care, întâlnim oameni încă nevindecaţi din alte relaţii şi care se află într-o fază de tatonare sentimentală. Starea lor sufletească este împărţită între un entuziasm accelerat şi resentimente faţă de ceea ce li s-a întâmplat în trecut, coroborate cu teama că lucruri urâte s-ar putea întâmpla din nou. Un sentiment de precauţie le îndeamnă să caute. Pe bună dreptate aş spune. După ce ai trecut prin cel puţin o experienţă negativă care te-a marcat, ţi-e teamă ca noi metehne, venite din partea unui necunoscut, ţi-ar putea rănii sufletul. Se justifică acest mod de-a gândi. Aş spune că este chiar logic.

Cu toate acestea, lucrurile nu se rezolvă aşa. Iubirea nu este logică. Iubirea care stă pe un uriaş fundament emoţional, reacţionează la stimuli. Dacă ar fi să disec acest profund sentiment sunt sigur că aş găsi în interiorul său o sevă de dorinţă amestecată cu sentimente care poartă în ele nevoia de a oferi şi de a primi. Iubirea se infirmă în a fi logică şi prin faptul că spulberă orice argumente atunci când se declanşează. Te face să uiţi că ai suferit, te îndeamnă să îţi dai frâu liber sentimentelor şi să te arăţi aşa cum eşti, fără să-ţi pese că ai putea suferii din nou.

A-ţi curma sau înăbuşi violent sentimentele, în condiţiile în care acestea există deja, este dăunător pentru suflet. Sentimentele ţin la rândul lor de fiziologia umană. Dacă încerci să le reprimi, s-ar putea să nu faci altceva decât să-ţi „îmbogăţeşti” bagajul cu resentimente. Acumularea inutilă a unor noi resentimente potenţând riscul unor noi depresii sau stări proaste.

Iubirea înseamnă risc. Dacă îţi place un om şi contextul este potrivit, semnalele pe care le primeşti sunt încurajatoare, n-ai altceva de făcut decât să te avânţi în a trăi iubirea. Eşti „condamnat” la risc dacă vrei să fi fericit, iar uneori te ajută tocmai înfruntarea acelui lucru de care îţi este foarte frică.

Generaţia noastră se confruntă cu un tip nou de probleme. Mulţi râvnesc după o relaţie stabilă dar când o obţin nu reuşesc să-i facă faţă. Am mai abordat şi în alte scrieri despre nocivitatea tarelor pe care le-am preluat fie din familie, fie din alte părţi şi pe care, de cele mai multe ori inconştient, încercăm să le impunem în cuplu. Mulţi suntem corigenţi la capitolul maturitate relaţională sau maturitate de cuplu

În aceste condiţii este nevoie de o schimbare de strategie şi de viziune. Pentru un rănit în iubire(şi nu sunt puţini) modul de abordare al unei noi relaţii trebuie regândit. Este ca o reţetă care trebuie aplicată pentru refacerea sufletească dar şi pentru dobândirea încrederii în ideea de relaţie. Mulţi „foşti îndrăgostiţi” se întreabă pe bună dreptate dacă merită să mai fi implicat într-o relaţie, având în vedere că foarte multe dintre relaţii încep prin enunţarea unor nesfârşite promisiuni(la baza cărora stă entuziasmul specific începuturilor) şi sfârşesc printr-o tentativă de restrângere a libertăţii partenerului. Acest lucru întâmplându-se fie din gelozie, fie prin dobândirea unui artificial sentiment de dependenţă faţă de partener.

Încă nu reuşesc să-mi explic de ce, în pofida realităţilor care ne înconjoară şi a izvorului mereu nesecat de exemple negative, mulţi tineri repetă greşeli distructive. Tind să cred că o abordare modernă, ar aduce mai multă linişte în suflete şi în cupluri. Nu cred că mă contrazic spunând asta. Tocmai am afirmat că iubirea nu se bazează pe logică. Atunci cum ar putea fi implementat un plan? Dex-ul spune că un plan are la bază „o suită ordonată de operaţii destinate să ducă la atingerea unui scop”. Acest lucru l-am abordat sub o altă formă şi în „Iubirea şi despărţirea se planifică”.

Sunt tentat să cred că lucrurile simple sunt salvatoare. Dacă eu, om care vrea să iubească, îmi propun să ating bucuriile pe care dragostea le oferă, sunt nevoit să mă documentez asupra felului de a fi a celuilalt. Cum pot să fac asta?  Cred că pot să o fac întâlnindu-mă cu el şi punându-i întrebări, creând contexte prin care el să se poată deschide, astfel încât să îi descopăr felul de a fi. Cunoscându-l, o să-mi dau seama dacă eu, cel care se presupune că mă cunosc deja, o să pot coabita sufleteşte cu el.

Aici am atins, fără să intenţionez asta, o altă problemă. Este importantă, însă. Aceea că foarte mulţi oameni nu se cunosc pe ei înşişi. Îşi fac timp de multe lucruri pe parcursul unei zile dar nu îşi fac timp să se uite în interiorul lor. Această superficialitate faţă de autocunoaştere, faţă de introspecţie, îi determină pe mulţi să creadă că vor face faţă unor persoane sau situaţii. Într-un interval de timp mai lung sau mai scurt, se dovedeşte contrarul.

          Simt să fac o precizare, aceea că sunt inutile relaţiile care perpetuează inacţiunea în iubire. Acest „paravan” care este „prietenia” clamată nu ajută cu nimic atingerea unei relaţii de cuplu complexe. Ca să fiu mai concret, consider că este moartă din faşă relaţia care începe cu „să fim mai întâi prieteni şi apoi mai vedem noi cum merg lucrurile”. Nu exclud însă că doi oameni care sunt mai întâi prieteni, pot ajunge într-o relaţie de iubire. Se poate crea un cadru favorabil unei descoperiri reciproce şi printr-o conştientizare a compatibilităţilor, acest lucru poate să ducă la o relaţie fericită. Toate acestea în cazul în care ei erau prieteni înainte să-şi fi pus problema că odată ar putea ajunge un cuplu.         S-ar putea să nu ne potrivim. Dar cum descoperim asta dacă nu încercăm să fim un cuplu? Cum putem fi un cuplu dacă ne este frică de pierderea independenţei personale? Dacă ne va fi lezat, din cauza aşteptărilor exagerate sau nu, ale celuilalt, supremul sentiment de libertate? Dacă începem să ne simţim „căzuţi” şi nu optimişti într-un cuplu? Dacă vom fi nevoiţi, din cauza bunului simţ care ne caracterizează, să amânăm o despărţire şi tot noi vom fi cei care vom suferii?

          Acestor întrebări nu avem cum să le găsim răspuns decât alegând să ne asumăm ideea de viaţă şi de iubire. Îngropaţi în frici mi-e greu să cred că am putea să facem dintr-o dată alegerea cea mai potrivită.  Psihoterapeutul R. Cocea sublinia într-o scriere recentă despre eficienţa comunicării prin a vorbi celuilalt despre ceea ce îţi doreşti şi a-l întreba ceea ce îşi doreşte.

          Un cuplu trebuie să se bazeze pe foarte multă încredere şi pe un racord sufletesc şi trupesc. Nu cred că trebuie să-ţi fie frică să-ţi trezeşti partenerul în miez de noapte sau dis-de-dimineaţă dacă simţi să faci asta. Cu atât mai grav ar fi să ajungi să-ţi fie frică să-i spui ce crezi despre ceva sau să-i vorbeşti despre o anumită dorinţă care nu îl include şi pe partener. Prin maturitatea ambilor şi prin comunicare,  multe lucruri aparent imposibile devin uşor de străbătut.

          Probabil că eliminarea sintagmei „pentru tot restul vieţii” din mental, este o modalitate de a ajuta la dezvoltarea sentimentului de despovărare a celui care vine după experienţe negative şi vrea să o ia de la capăt. Bucuria de ceea ce oferă prezentul este adesea un remediu. Eliminarea pasajelor încâlcite din mentalitate şi a eternelor întrebări fără răspuns, poate fi de asemenea o reţetă pentru o stare de spirit mai bună vizavi de ideea de cuplu. Să vorbim despre ceea ce simţim şi să nu lăsăm timpii morţi să domine o relaţie. Acest lucru ar ajuta la integrarea celui care vrea să primească şi să ofere iubire în societatea iubirii. O societate adesea prea complicată pentru ca multe dintre suflete să-i poată face faţă.

          Sunt împotriva ideii de-ai blama pe cei care au eşuat în iubire. În aceste situaţii, noi spectatorii unor relaţii, facem repede inventarele greşelilor şi căutăm hulpavi să vedem cine a fost totuşi „capul răutăţilor”.  Ori viaţa este atât de complexă încât nu-i putem smulge răspunsurile atât de uşor. Se pare că trebuie să eliminăm aspectele melodramatice din iubire. În viaţă şi în iubire există multe începuturi şi sfârşituri.

Mai cred că trebuie să ne punem realist anumite probleme, cum ar fi aceea că dacă cineva ne spune că este dispus să ne aştepte un an sau o viaţă, poate fi şi din cauza faptului că n-are de ales(raportat la ce aşteptări are) şi nu neapărat din devotament. Declaraţiile de iubire şi răbdare eternă ale lui sau ale ei fiind făcute nu de puţine ori în intermitenţele unor încercări de a-aşi găsi jumătatea.

          Să facem distincţie clară între plângăreţi sau oameni născuţi cu vocaţia eşecului şi caracterele puternice care aleg să-şi trăiască singuri suferinţa şi nu să o împartă cu „victima”.

          Caracterele puternice vor trage linie şi vor vorbi deschis despre ceea ce şi-au dorit, ce îşi doresc şi ceea ce au experimentat. Cei şovăitori vor vorbi în schimb despre aşteptări eterne, personalizând idealul.

Mulţi vor spune cu convingere lucruri greşite, idei de viaţă total greşite. Faptul că o vor spune cu convingere le va conferi un anumit statut care îi va legitima, pentru moment, în ochii altora mai puţin experimentaţi.

          Cred că trebuie mers înainte, în sensul bun, căutând mereu să te şlefuieşti şi să nu-ţi pară rău că eşti în felul în care eşti. Mi se pare important să nu ţii cuibărită la piept eclectica filozofie conform căreia „dacă se iveşte ceva mai bun o să aleg acel ceva” dar nici să rămâi cuibărit în precauţii. Poate tocmai acesta-i farmecul vieţii, cine ştie…

 

Bucureşti, 11 iulie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=045o0xWgJqw

Jurnal

12 iulie 2012

Un sărut în mare
Cu miros de piele udă
Şi sărată,
C-o şuviţă ce mi s-a lipit
De umăr
Sub privirea ta
Îngândurată…

Un prosop
pe care-i aruncat
Un slip
Ud, cu forme apăsate
Şi nisip…

Iulie 2012

De dragul oamenilor dragi rămân la pupitrul de comunicare. Să măturăm supărările!

12 iulie 2012

Un exerciţiu pentru sufletul meu

10 iulie 2012

Dragi prieteni, fără să fiu în vacanţă sau supărat pe cineva sau pe ceva, mi-am propus să nu mai postez nimic pe blog sau pe reţelele de socializare timp de două săptămâni. Este un exerciţiu pentru sufletul meu. Vreau să-mi demonstrez în primul rând mie că pot duce la îndeplinire acest exerciţiu de retragere controlată. Două săptămâni nu este nici mult şi nici puţin. Este necesar ca eu „cel care scrie” să dovedesc auto-control în faţa lui eu „cel care vrea să trăiască normal”.

Îmi revine obligaţia de a verifica din când în când eventualele mesaje trimise către mine, însă eu nu voi contribuii.

Este în noi o sete de comunicare fantastică. Aceasta nu mă ocoleşte nici pe mine. Tot în noi este şi o sete de iubire imensă, recunosc că nici aceasta nu îmi este străină.

Promit să postez tot ce „decupez” în această perioadă din cărţile pe care le citesc şi de asemenea ce mai scriu, fie că este vorba despre poezii sau eseuri.

Cu drag, Flaviu

http://www.youtube.com/watch?v=4eWfRjyp2Nc

6 iulie 2012

„Îl unseră după aceea cu uleiuri şi cu camfor, îl lăsară se usuce în faţa sobei de cărămidă în care ardeau butucii aşezaţi cu dichis ca să lase un jar ca rubinul ce scădea în trepte, cum s-ar topi un fagure la lumina prea puternică a soarelui de vară, iradiind egal o căldură dulce ce te îndeamnă la somn(…)”(Eugen Barbu, Săptămâna nebunilor)

Mai bine să vă mint decât să vă spun adevărul!

5 iulie 2012

Există momente în viaţa fiecăruia când sinceritatea pare o vină. Parcă te trage în jos. Începi să pari dubios într-un malaxor de fapte şi emoţii care vor să-ţi impună o altfel de agendă. Sinceritatea ca vină. Pare enervantă şi inutilă. Nu te ajută să „traduci” oameni şi să profiţi de ei, indiferent cum.

Uneori pare mai uşor să minţi. Pare mult mai uşor să promiţi fără acoperire şi este „floare la ureche” să nu ai un crez.

M-am uitat recent la anii care s-au scurs. Din multe puncte de vedere mi-am spus: „cât de urât au trecut!”. Am înfruntat incertitudine, acuze, minciună şi prefăcătorie. Am devenit un maestru în a mă lăsa minţit, iar când puneam câte o simplă întrebare, aceasta sfredelea inimi şi tulbura suflete.

Am şi acum nodul în gât de la o discuţie pe care am avut-o la sfârşitul anului trecut cu o persoană pe care  cândva am divinizat-o. Îmi spunea, încercând să arate şi să se convingă pe ea însăşi că este un om tare, ca şi cum ar fi vrut să-şi menajeze imaginea în proprii ochi: „până la urmă ce? am această putere ca dacă vreau să mi-o trag cu unu, să o fac, să mă simt bine şi să merg mai departe!”. M-a durut să aud asta, cu atât mai mult cu cât cuvintele erau rostite de gura unei fiinţe pe care încă o iubeam. Asemenea lui Holban în „Ioana” mă răscoleam sufleteşte şi nu-mi puteam imagina că fiinţa care vorbea cu nonşalanţă despre bifarea unei bucurii sexuale trecătoare, îmi ceruse cândva totul. Am dat totul şi am trecut prin toate genurile de experienţe, inclusiv acela de a cădea în genunchi şi a implora iertare, ştiind totuşi că eu eram cel care avea dreptate. O făceam din iubire, o făceam de teama necunoscutului şi probabil de frica suferinţei.

Cum m-am „răzbunat” eu în aceşti ani? Am scris. Am publicat poezii şi eseuri. Am pus pe hârtie gânduri, emoţii, idei. Toate cărţile, referindu-mă acum doar la cele de beletristică, de la „Răsfoindu-mi adolescenţa” până la „Chezăşie pentru libertate” nu sunt altceva decât dovezile modului în care eu m-am „răzbunat” pe suferinţă. Mulţi oameni în aceşti ani şi mai ales după „Chezăşie” mi-au spus cât de mult înseamnă pentru ei scrierile mele. Aşa cum spun şi la fiecare lansare, acest lucru mă bucură şi mă întristează. Suferinţa este motorul acestor rânduri. În adaptarea mea, complimentele sunt de fapt pentru apăsarea pe care am trăit-o şi care nu s-a dezlipit de mine de multe ori.

Mulţi spun că acesta-i drama omului care scrie. Nu ştiu dacă este aşa. Parcă este prea mult. Cine nu şi-ar dori normalitatea? Cui îi place incertitudinea şi suferinţa? Oare câţi trăiesc aceste lucruri dar nu au puterea să le scrie? Câţi se consumă în inima lor şi nu ştiu în ce direcţie să apuce, dar nu au curaj sau nu pot să o spună? Mă consolează gândul că uneori poate scriu şi în numele lor.

Am scris zilele trecute în apărarea unui om. Mi-am asumat această responsabilitate, în calitate de prieten al cuvintelor, pentru a trage un semnal de alarmă că suntem prea răi. Au fost câteva zile de nebunie şi de ură generalizată. Foarte mulţi vroiau moartea sau suferinţa unui om care era biologic şi sufleteşte ca şi ei. Vroiau sânge şi spectacol şi le era suficient. Haideţi să ne uităm acum pe reacţiile multora şi să vedem ce monştri zac în ei. Ce manifeste de ură au fost cu câteva zile în urmă. Nu ai cum să fi om sănătos la cap şi să nu te întristezi.

Scriu despre nevoia de iubire. O nevoie care se găseşte în oameni dar pe care oamenii nu caută să o cultive. Preferă să se ascundă după minciuni şi după amânări. Nu ne mai spunem cuvinte frumoase. Nu spunem ce simţim. Ne este frică de consecinţe şi trăim cu sentimentul că responsabilitatea de a spune ceva curajos stă mereu cu sabia lui Damocles a revanşei deasupra vieţii noastre. Trăim cu precauţia că vine cineva la un moment dat al vieţii şi ne reproşează că am fost sinceri. Da, tot ce este posibil ca acest lucru să se întâmple. Nu exclude nimeni acest fapt. Cu toate acestea să recunoaştem că ne scufundăm împreună.

……………………………………………………………..

Este năucitor de cald într-o vară care trece foarte repede. Mă apasă capul de oboseală şi de incertitudine. Mă irită spaima nejustificată a unora, după ce scriu câte ceva, că cine ştie ce am şi ce urmează să păţesc. Nu mă simt în apele mele. De multe ori simt că trăiesc în amorţeală. La concursul de „prinţi pe cai albi – viteză” mai particip şi eu din când în când, fără să ştiu, evident. Mă ia câte una în „colimator” şi îmi vede numai părţile bune. După un timp începe să le vadă numai pe cele care nu-i plac. (Este singurul moment în care scriu zâmbind). Dacă viaţa ar fi o facultate, în mod sigur anul acesta(şi poate nu este singurul) este cel în care învăţ lecţia aşteptării şi a singurătăţii. Le puteam omorî pe amândouă uşor. Dacă o făceam însă, peste câteva luni scriam iarăşi despre carenţele caracteriale ale unora.

Îmi vine să urlu: UNDE SUNT OAMENII DE CARACTER? De ce se confundă minciuna cu precauţia? Unde este iertarea şi îngăduinţa? Iar când scriu despre iertare şi îngăduinţă faţă de ceilalţi, îl am în vizor pe un prieten care mă înspăimântă prin modul urât în care poate îmbătrâni un om. Am scris cândva o poezie despre drama omului care nu poate ierta, inspirat chiar de felul lui de a fi. Nu s-a împăcat nici cu cei mai apropiaţi oameni, măcar de dragul lucrurilor care cândva l-au unit cu aceştia. Preferă să moară singur şi posac, aşteptând zilnic renta în îngăduinţă din partea celorlalţi către el dar negândindu-se deloc câtă bunătate pleacă din partea lui către ei.

Am văzut că azi se împlinesc doi ani de când am scris cel mai citit eseu dintre cele pe care le-am pus pe hârtie până acum: „Cum am murit minţind, în 2004”.  Îmi aduc aminte că această scriere este la bază un „mail” pe care l-am scris unei fete care urma să se mărite deşi era îndrăgostită de unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, în 2010. Am vrut să-i spun, prin acea scrisoare, acelei fete să nu facă greşeala mea din 2004. Se afla într-o situaţie similară. Tot zilele acestea, dar şi acum câteva luni, mi-au venit confirmările veridicităţii scrierii mele, deşi pe 5 iulie 2010 ea îmi răspundea: „nu citesc prostiile tale!”.

Nu mă bucură confirmările predicţiilor mele. Mă întristez încă din momentul în care le fac, iar când vin „rezultatele” nu mă surprinde. Se întâmplă să mai şi greşesc, dar foarte rar pe acest palier.

În tot acest timp, din iulie 2010 şi până astăzi, am dat un milion de explicaţii pentru „Cum am murit minţind, în 2004” cele mai multe dintre ele, prietenei respectivei fete, care din întâmplare sau nu, era una şi aceeaşi cu persoana cu cea pe care eu am iubit-o enorm. Mi-a cerut de multe ori să promit că voi cenzura eseul. Astăzi însă este cea mai vibrantă scriere a mea şi este la „lumină” tocmai pentru că sinceritatea şi curajul m-ai câştigă din când în când câte o bătălie.

În ce lume trăim, dragi prieteni! Într-o lume în care te judecă unii care au psihicul praf şi pulbere. Te judecă exigent, cu o intransigenţă care te bulversează şi te face să-ţi pierzi încrederea în tine, ei fiind singuri şi ai nimănui de ani buni. Vor din când în când să construiască câte ceva cu cineva şi când se apropie de un rezultat încep să facă paşi înapoi simţindu-se vinovaţi faţă de vreun „fost” care se întoarce în fiecare vară să-şi vadă mama, ocazie cu care îşi mai aduce aminte şi de ele. În ochii şi sufletul lor, acesta este un „fost” care trebuie să-şi ia partea leului când mai vine vara pe acasă, pentru meritul de a fi ticluit cândva cele mai neprevăzute cuvinte şi astfel de-a le fi atins sufleţelul exigentelor.

Vai mie, ce preţ plătesc din punct de vedere sufletesc, pentru fiecare pas, uneori săltat, pe care l-am făcut în alte domenii!Ce salahor sufletesc sunt în a întreţine zicala, de altfel adevărată, că nu le poţi avea pe toate.

Ce-o fi învăţat fata despre care v-am vorbit, nu cea căreia i-am scris eseul, din ce i-au spus părinţii ei în anul II de facultate, când au aflat că are prieten: „Mai bine să ne minţi decât să ne spui adevărul!”?. Ce o fi reţinut? luând în calcul că la vremea respectivă a dărâmat-o sufleteşte afirmaţia. Oare de ce o aplică astăzi pe alţii? Oare de ce aşteaptă la rându-i să fie minţită?

 

La mulţi ani „Cum am murit minţind, în 2004”! La mulţi ani sinceritate!

 

P.S. …dacă adevărul nu este ceea ce vă convine!

 

Bucureşti, 5 iulie 2012

http://www.trilulilu.ro/muzica-instrumentala/flaviu-george-predescu-noapte-buna-iubire

Masa tăcerii

3 iulie 2012

M-am uitat azi-noapte pe cer,

La steaua mea m-am uitat,

Clipea obosită din pleoape.

M-a văzut şi ea, m-a chemat,

Vino, hai, vino, mi-a strigat,

Vino de mine cît mai aproape.

 

Întîi m-am dezbrăcat de veşminte,

Dar n-am devenit mai uşor,

Mi-e greu, i-am răspuns, tare greu,

Nu mai am putere să zbor.

Steaua a tăcut un timp îndelung,

Eu am privit-o adînc şi-ndelung.

Până am obosit am privit-o,

Şi-am înţeles ce era de-nţeles.

 

Era vară, o vară deplină.

Toate fructele erau coapte.

Mă îmbătau cu miresmele lor,

Toate cu mireasma lor mă-mbătau,

Dar mai ales grîul copt mă-mbăta.

Galbenul grâu de aur era,

Grîu! Miros de grîu şi de pâine coaptă.

Noapte fumurie era, fumurie.

Am privit steaua ce din ochi mă chema,

Mă chema din ochi fără o şoaptă.

 

Mi-am lăsat trupul să doarmă în lan,

Să doarmă în lan l-am lăsat,

Era obosit şi de ani schilodit, urîţit.

Bătrân era, bătrîn, tare bătrîn,

Un şarpe verde s-a tupilit

Şi în sîn i-a intrat.

 

Cîte bătălii dădusem alături!…

Prin cîte vijelii şi vîltori nu trecusem!…

Acum dormea liniştit în lanul de grîu,

Dormea liniştit, nimic nu ştia,

Nimic nu ştia şi nimic nu-l durea.

Îl priveam şi mereu îl priveam.

Mila venea şi-mi aducea lacrimi,

Cîte făptuisem noi amîndoi!…

Şi-acum îl părăsisem într-un lan,

Într-un lan de grîu copt  îl lăsam,

Cu vietăţile pământului îl lăsam.

 

Era o noapte de vară cu lună.

Nimic nu e mai frumos pe lume

Decît o noapte de vară cu lună

Luminînd un lan de grîu copt.

 

Vino, mi-a strigat iarăşi steaua de sus,

Vino, să mergem amîndoi,

Suntem aşteptaţi la Masa tăcerii,

Nu mai întîrzia pe-acolo,

Destul ai umblat şi destule-ai văzut.

Celelalte stele clipeau liniştit.

Steaua mea devenea tot mai palidă,

Se aştepta să cadă în noapte. Să ardă.

 

M-am mai uitat o dată la cel ce fusesem,

Trupul tot m-a durut, deşi n-aveam trup,

Inima m-a durut, deşi nu mai aveam inimă,

Ochii m-au durut, deşi n-aveam ochi.

Vedeam totuşi. Auzeam totuşi.
Acum o să zbor, mi-am  zis, şi-am zburat.

Ca gândul am zburat şi-am ajuns

Acolo unde eram aşteptat,

La Masa de zăpadă-a tăcerii.

 

Zaharia Stancu

 

Masa tăcerii(volumul „Masa tăcerii” 1974)ultima poezie scrisă de poet