Archive for august 2012

Ucigătoarea responsabilitate în iubire

28 august 2012

Sunt condamnat să scriu. M-am apucat în sfârşit să citesc „1984” a lui Orwell şi deja m-a captivat. Pe la pagina 14 însă, viaţa, cu problemele ei, mă trage de mânecă. Haide! Ridică-te din pat, lasă-ţi lectura şi discută, confruntă-te, analizează!

Mă bat cu propriile resentimente, cu prezentul şi cu viitorul. Cu trecutul nu mă mai bat. L-am învins. Faptul că i-am supravieţuit înseamnă victorie. Asta nu înseamnă însă că am scăpat teafăr. Sunt rănit, deşi în mod conştient nu mă face vreo amintire să sufăr. Dimpotrivă, chiar mă gândeam în timp ce înotam ieri, în marea liniştită, că viaţa mă iubeşte şi îmi oferă mereu şi mereu momente frumoase. Simţeam nisipul sub tălpi ca pe un zaţ răcoros de cafea. Apa era limpede încât îmi vedeam fiecare deget de la picioare. Din când în când, câte un val moale îmi lovea pieptul asemenea unei perdele suflate de vânt. Nu priveam de la fereastră marea, eram chiar în ea. Mă bucuram de libertate ca de ceva nemaiîntâlnit.

Paradoxal, multor oameni când le vorbeşti despre libertate, le creezi sentimentul că vrei să-i părăseşti. Omul când aude cuvântul „libertate” se gândeşte că e un preludiu al despărţirii. Pare a fi manifestul celuilalt pentru separarea de tot ceea ce este omenesc. Nimic mai fals.

În oameni stă împotmolită o teamă uriaşă de viitor. Orice interferenţă care depăşeşte sferele banalului cotidian creează turbulenţe. Chiar şi când celălalt îşi face un plan cu privire la o activitate pe care o va desfăşura singur, partenerul înştiinţat , începe să se teamă, A, se duce la o reuniune, singură, dacă îl va cunoaşte pe unu cu care îşi va schimba numărul de telefon şi de acolo va începe sfârşitul meu?

Trăim în frici. Foarte multe frici. Cele mai multe nu cred că sunt de la Dumnezeu. Sunt din experienţe.

          Aş vrea să mă opresc asupra câtorva aspecte privind responsabilitatea în iubire. Eu spun „iubire” generic. Multe relaţii sunt lipsite de iubire. Sunt doar relaţii. Totul este programat. Dar nu aşa cum am spus în „Iubirea şi despărţirea se planifică”. Nici nu-s nebun să cred că viaţa este un lung şir de gesturi spontane. Oricum, sunt relaţii în care totul, dar absolut totul, este programat. Clişee precum: cât e ceasul? A, e 8.00, trebuie să genereze întrebarea: „Bună dimineaţa, cum ai dormit?” sau „Noapte nună, eu mă culc!” etc. Apoi vin cele adiacente: cum îţi merge? Ai mult de muncă? Eşti obosită? Etc.

          Toate aceste lucruri ne fac rău. Este doar o părere. O lege nescrisă sau poate scrisă, a comunicării spune: comunică numai când ai ceva de spus! Prin cap îmi trec tot felul de lucruri, înainte de a-mi continua ideea, mai trebuie spus că în viaţa de zi cu zi, în ceea ce fac, nu sunt singur pe lume, vorba lui Hector Malot. Nişte oameni au grijă ca eu să nu fac vreo trăsnaie profesională. Aş plesni dacă n-aş semnala că un astfel de mojic incult, sărea ieri un gard, în loc să-l ocolească, circa 6 metri. Cum Paştele mă-tii, vorba lui Păunescu, să mă mai poţi corecta tu pe mine, când tu sari gardul? Asta ca să nu mă mai opresc şi asupra altor aspecte. Pe de altă parte, cum să nu prind curaj şi cum să-mi fie teamă de astfel de limacşi? Pe ăştia îi strivesc cu un vers…(Da, ştiu, viaţa e nedreaptă şi tocmai ăştia o să reziste şi fraierii o să aibă flori de „Bună dimineaţa” pe petecul de doi pe unu şi ani foarte apropiaţi, despărţiţi de linia care-i viaţa, cum am aflat de la o prietenă, că spunea poetul Panţa, din Sibiu). Şi ce-i dacă eu voi fi sub rădăcinile de „Bună dimineaţa” mai devreme ca mârlanii ăştia?         

          Înainte să revin la ideea cu responsabilitatea în iubire, un alt lucru m-a lovit în suflet. Scrie despre el Bogdan Presecan pe site-ul online al ziarului „Unirea”. Librăria „Mircea Eliade” din Alba Iulia s-a transformat în magazin second hand. Am nişte premoniţii care mă-nfioră. Am fost recent în Alba Iulia şi am văzut librăria la locul ei. M-am mirat şi m-am întrebat cum de a rezistat. Cu nostalgie mi-am adus aminte cum am vândut acolo „Început de drum”, prima mea carte, în regim de anticariat. Oamenii o cumpărau, dar vânzătoarele de la librărie n-o mai expuneau după cumpărare, căci era o carte cu idei de stânga. Presupun că din acest motiv. S-au vândut totuşi 11 exemplare într-o lună. Deci una la 3 zile. În condiţiile în care am făcut patru verificări. Era o carte politică, sincer nici nu mă aşteptam. Cu toate acestea, regret enorm dispariţia librăriei Mircea Eliade. Articolul lui Bogdan capătă valenţe de manifest. Mă raliez ideii de a nu lăsa să moară librăriile şi cultura. Dar ce putem face? Auzi că nu se mai cumpără caiete… Nu pot să cred că mulţi elevi din zilele noastre au un caiet pentru toate materiile. Parcă îmi arde ceva în suflet…Trăim în mod clar o criză a conştiinţei, a responsabilităţii.

          Şi…hop, am ajuns fără să vreau fix unde vroiam. Pe de altă parte trăim efectele unei îndoctrinări cu responsabilitate. Nu clica de „aricei” cu freză „topor”. Noi, cei din generaţiile care am avut emoţii la Bac. Pe noi părinţii ne-au învăţat să fim responsabili. Această responsabilitate s-a transferat şi în relaţiile de cuplu. Oferim şi cerem responsabilitate. Nu ştim să „uităm de noi” când suntem singuri, şi asta nu într-un sens peiorativ. Nu ca o ignorare a celuilalt ci ca o eliberare de stres şi de gânduri. Acest lucru ne afectează. Trăim stări precum cele ale mesajelor-raport de primire, de la telefonul mobil. Insignifiant primim confirmarea că celălalt a primit mesajul. Acea confirmare se şterge şi nu are nicio valoare. Ne oferă o satisfacţie intrinsecă timp de o fracţiune de secundă. Faptul că ştim. Ştim că a primit deci a văzut şi există. A luat act deja de existenţa noastră. Totul se epuizează apoi şi intrăm într-un cerc vicios al aşteptării. Suntem generaţia responsabilă şi robotizată, care are în cap o medie a timpului normal în care ne-ar răspunde celălalt la mesaje şi dacă acest timp nu se confirmă, intrăm în panică şi devenim victimele mecanismelor.

Mecanismele fricii sunt create chiar de noi. Sunt nişte capcane pe care le-am pus în mod inconştient pentru ceilalţi dar în care ne prindem chiar noi. Apoi începem să suferim, să fim stresaţi şi speriaţi.

          Prin natura noastră suntem eclectici. Separăm ce a fost bun de ce a fost rău din trecutul nostru şi începem să regretăm. Ne construim în minte, fie un viitor utopic, lipsit de realism, în care ne imaginăm că totul ar trebui să meargă strună, fie unul înglodat în frici, în care totul este negru. Ne zvârcolim în aceste două extreme şi totuşi trăim calea de mijloc în mod mecanic, captivi extremelor emoţionale ale subconştientului.

          La „copilaşii” întâlniţi astăzi în drumul meu nu mă mai opresc. Simt că pierd timpul. Încerc să discut cu unii lucruri vii şi îi văd cum neagă chestiunile elementare care ar putea ajuta la o minimă comunicare între noi. Ceva de genul , eu le spun: „bună ziua!” iar ei îmi spun: „este noapte!”. Nu putem construi nimic fără o cât de mică percepţie comună. Totul este comunicare. Cum bine spunea Bernard Voyenne, originea cuvântului comunicare este strâns legată de cuminecare. Astfel regăsim formula comunicării cu Dumnezeu. Cuminecare şi comunicare înseamnă a pune împreună, laolaltă. A împărtăşi. Tocmai de aceea am fost creaţi, pentru a împărtăşi atât celorlalţi cât şi lui Dumnezeu ceea ce simţim, pentru a ne dezvălui sufletul şi a arăta ceea ce suntem. Pentru a primi şi a oferi suflet. Este greu însă cu unii. Au nişte carapace sufleteşti mai ceva ca Ţestoasele-ninja.

          Responsabilitatea în iubire este de multe ori dăunătoare. Ne înlănţuie libertatea. Ne determină să facem ce credem că trebuie, nu ceea ce simţim. Ne împinge să spunem ce credem că vrea celălalt să audă, nu ceea ce am analizat noi, ca urmare a unui act de comunicare, pentru a putea transmite ceea ce simţim, pentru a fi înţeleşi şi a ne face înţeleşi.

          Tot acest proces de desţelenire mi se pare greu dar nu imposibil. Cu un efort major de înţelegere, printr-o introspecţie, aproape severă, oamenii se pot ajuta reciproc. Ştiu că spun un clişeu grosolan, dar totul depinde de cât de mult îşi doresc acest lucru.

          Simt că sunt într-un război agresiv, istovitor, cu nesinceritatea şi cu formalismul. Mi-e greu să mai accept şabloane, în mod inconştient, numai pentru că ele ne-au fost transmise ca o ştafetă de către generaţiile anterioare. Nu îmi place să fiu ignorat şi lăsat de izbelişte, în virtutea libertăţii pe care o solicit, ci să fiu înţeles. Fiecare om are un cifru al lui. Întrebându-l, solicitându-i să vorbească despre el, îţi va spune cifră cu cifră numărul lui de cod. Interpretând doar ceea ce vezi din afară şi aplicând un şablon, cu grave accente de generalizare, referitor la ceea ce simte şi ce vrea, n-ai cum să nu te izbeşti de o uşă rece de metal.

          Comunicarea de la suflet la suflet este o căutare şi o descoperire. Este nesfârşită şi regenerabilă. N-ai cum, după prima cifră introdusă greşit, să spui: „nu voi mai folosi niciodată cifra aceea!”, poate este a doua, a treia sau ultima…

 

 

Bucureşti, 28 august, 2012

          http://www.youtube.com/watch?v=bAMAZOfIfTM

         

Reclame

Simbolurile si prietenii mei

21 august 2012

Azi am primit legitimatia de intrare in USR. M-am convins inca o data ca sunt un idealist. M-am bucurat ca un copil cand m-am dus sa-mi fac poza si toata Cetatea Unirii era parca a mea. Acum, cand scriu, imi dau seama ca in drumul meu inspre acelasi studio de poze la minut, la care mergeam inca din liceu, am trecut pe Aleea Scriitorilor. Frumoase sunt visele si simbolistica. In stanga era Casa de Cultura a Studentilor, unde am repurtat multe victorii dar si o infrangere pe care ulterior am transformat-o tot intr-o victorie.
Era soare, ca in 23 aprilie, cand domnul Nistea m-a sunat sa-mi spuna ca „sunt scriitor cu acte in regula” si am dat fuga pe Victoriei sa m-a intalnesc cu el sa-mi povesteasca. Si atunci curgea lumina din cer…
Trec peste amintirea neplacuta a faptului ca, o neglijenta, vizavi de manuscrisele mele a facut sa nu mai pot dovedi ca m-am apucat de scris la zece ani. Scriam atunci despre imaginarele vacante la Radesti, in caiete carora le desenam coperta, facand-o sa para de carte. Am scris incepand din 1991 zece astfel de caiete-carti, despre vacanta in satul bunicilor, izvorate din sentimentul de frustrare fata de faptul ca nu eram lasat in vacante acolo. Mergeam mai mult la sfarsit de saptamana, pentru ca alor mei le era frica sa ma lase singur, de frica sa nu ma inec in Mures. Am scris, am imaginat scenarii si situatii. La scoala, in gimnaziu, mi-am atras critici tocmai pentru ca mi-am folosit prea mult stilul personal. Ieseam din tipare. Se pare ca timpul imi confirma ca am avut dreptate. Ulterior am mai umplut paginile a inca sece caiete, cu „romane” si chiar eseuri.
Simbolistica acestei situatii? Daca primele mele scrieri au fost despre Radesti, cum s-a intamplat ca de la Radesti plecand, sa merg sa-mi iau legitimatia de scriitor, semnata chiar de catre Nicolae Manolescu? Stiu ca multi trec cu vederea peste aceste lucruri dar mie nu mi se par intamplatoare. De ce accederea in Uniune tocmai de Sfantul Gheorghe?
Sediul din Alba al USR, filiala Alba-Hunedoara, care a devenit certitudine datorita bunatatii lui Ion Dumitrel, conducatorul actual al judetului, se afla pe strada Bucuresti. In 2006, cand eram si eu ales judetean, am trecut peste o „comanda” politica, aceea de a respinge proiectele propuse de Dumitrel, doar pentru ca era in alt partid. Am facut bine. Am curaj sa scriu despre suportul meu din acel moment, fara sa ma tem o secunda ca cineva ar putea interpreta accederea mea in Uniune ca pe o rasplata. O comisie foarte exigenta(si este bine ca este asa) de la Bucuresti, rupta de orice alte influente si luand in calcul doar valoarea poetica a scrierilor, a decis cu 8 voturi pentru si unul impotriva, primirea mea in aceasta familie. 
Evident ca nu sunt naiv. Cunosc injuraturile printre dinti ale unor editori la adresa Uniunii. Ba ca nu stiu ce, ba ca nu stiu cum…Cati au venit insa cu un proiect, cu o propunere? Cand e vorba de a contribui cu ceva, multi intorc privirea in alta parte si se arata sceptici.
Omnicitatul Borges sustinea ideea ca la inceputul lumii a fost o poezie din care deriva toate celelalte. In cazul meu, scrisul, poarta simbolistica mai multor lucruri care se intrepatrund. Absolut toate lucrurile traite, toate experientele acumulate se leaga cand e vorba de scris, la mine. Poate ca gresesc privind asa, dar la Alba Iulia sunt trei institutii, una langa cealalta, care m-au marcat definitoriu. Cred in ceva. Poate ca acesta a fost norocul meu in viata. Multi dintre fostii mei colegi de generala, de liceu si de faculate pot dovedi cu inscrisuri ca au avut rezultate mai bune decat ale mele. Pana sa o faca ei, o recunosc eu, acum. Cu toate acestea, am evoluat accelerat pe unele paliere, pentru ca am avut un ideal. Am crezut in ceva si am luptat sa duc la indeplinire obiectivul propus. N-am avut obiective utopice. M-am incapatanat sa cred in oameni si in puterea lor de a schimba lucrurile in bine. Ma visam, la propriu, inca din anii liceului, alaturi de oameni foarte puternici, stand la aceeasi masa si luand decizii importante. Fara sa fac ceva special, fara sa ma dau peste cap, doar muncind si crezand in proiectele mele, fiind sincer si tratatand lucrurile cu seriozitate, am ajuns sa stau la masa cu oamenii pe care ii visam. Au fost si multe situatii neasteptate. Poate  cea mai surprinzatoare dintre ele, care mi-a marcat radical destinul, a fost una suta la suta neasteptata. Acum o pot privi ca pe o consecinta a unui fel de-a fi. 
In tot acest peisaj, presarat cu idealism dar si cu mult realism, sa fiu cinstit, a mai fost ceva:CREDINTA! Credinta in Dumnezeu. Cu toate carcotelile mele, la adresa mamei, atunci cand imi cerea sa merg la biserica sau cu staruinta bunicii, Mama Loala, care ajungea sa ne dea bani, mie si fratelui meu, ca sa mergem in copilarie la biserica, am fost si raman credincios. Nu cladirea bisericii, pe care cu pripa si inconstienta se grabesc multi sa o critice, ca sa-si arate fronda fata de procedurile si aerul vetust al bisericii, ci spiritul si simbolistica ei sunt importante cu adevarat. N-ai cum sa fi credincios doar de acasa, stand cu burta plina, „la televizor” daca nu te gandesti macar ca exista un simbol, un loc aparte unde poti sa te refugiezi oricand sufleteste. Acest simbol nu poate fi suplinit nici de dormitor, nici de baie si nici de magazia de lemne. Respect si iubesc biserica la propriu nu doar pentru ca simbolistica ei este pozitiva, ci si pentru ca mesajul crestin o cuprinde intr-o realitate al unui bine mereu regenerabil. Culmea, intre zidurile ei sau in numele ei, se gasesc sau vorbesc si mincinosi, ipocriti, invidiosi, habotnici, curve, perversi sau marlani. Nu este vina bisericii. Cu atat mai trist este cand un om aflat in serviciu religios greseste. Exigenta oamenilor in acele momente sporeste. In acest caz sunt de acord cu oamenii care pun presiune pe cleric sa isi asume misiunea pe care si-a luat-o si sa se pastreze ca un reper moral. Ulciorul nesinceritatii nu merge de multe ori la apa nici in cazul enoriasilor nesinceri, nici in cazul clericilor care isi fac deviza din vorba populara cu valente de gluma:”fa ce zice popa, nu ce face!”.
Intorcandu-ma la nevoia de simboluri, la idealism, pot spune ca asta lipseste tinerei generatii cel mai mult. E de prisos sa le mai aduc aminte unor oameni dragi din viata mea cliseele cu constientizarea faptului ca au maini, picioare, vaz, auz, glas, frumusete si sanatate. Ei stiu bine asta, dar cred ca daca viata le-ar da totusi ceva mai antrenant de facut, ar fi mai fericiti. Daca viata le-ar scoate in partenerul perfecta, ar fi mai impliniti etc. Tin la ei, insa mi-e greu sa le fiu prieten fara sa-i mai cert cu sinceritate si sa le spun ca daca maine viata le-ar da ceva mai antrenant de facut ar tanji dupa liniste, daca le-ar scoate in cale te miri ce „prototip” fizico-sufletesco-comportamental de partener, ar fi mai impliniti. Odata primita misiunea unei vieti tumultoase ar tanji dupa linistea si luxul pe care il au acum, pentru a se ocupa de suflet si de minte. Ar deveni soricei de serie care s-ar plange ca nu mai au timp de nimic si ca viata trece prea repede. Daca ar intalni idealul multvisat, ar incepe sa-l pazeasca inutil sau sa-i bareze eventualele critici. Si bine spunea Paler ca iubirea pe care esti nevoit s-o pazesti nu valoreaza nimic.
Starea de bine, caci mi se pare prea mult sa spun fericire, se gaseste in noi. Daca noi si in speta ei, considera ca nu pot face fata unei stari de lene mentala si fizica, cu exceptia sarcinilor trasate, unde isi fac datoria foarte bine, sa nu se mire ca sufletul se imbacseste de ganduri negre si in miezul lui se croniczeaza o suferinta dureroasa. 
Aum cateva zile, intr-o dimineata, m-am trezit foarte emotionat. Visasem ca am tinut un discurs intr-o sala arhiplina. Era atat de plina incat aveam tribune cu oameni si in spate. Eram imbracat impecabil si vorbeam de la un pupitru transparent despre nevoia de a inlatura minciuna din politica. Despre inutilitatea unor actiuni cu caracter politic si despre lipsa idealurilor. „Sala” ma asculta cu mare interes. Vorbeam despre asumare, despre energia unui mod de actiune si despre caractere, imi placea mult si credeam total in ceea ce spuneam. M-am trezit cu lacrimi in ochi. Poate ca sunt stupid recunoscand asta. Am insa curaj sa spun si ceea ce simteam, imi era dor. M-am simtit ca un alergator foarte bun caruia ii este interzis sa alerge. Un alergator care are ca job cum sa-i invete pe copii mersul piticului si care face asta cu stoicism in fiecare zi. Cum Dumnezeu sa te ocupi cu „mersul piticului” in fiecare zi, cand in tine se afla un ghepard care ar manca pamantul in cateva secunde, in competitia cu multi porici mistreti si nu numai, care astazi alearga sau grohaie opinii, dezamagind oameni? Apoi mi-am dat seama ca asa cum Viata a stiut foarte bine ce are de gand cu mine, tot asa si aceasta perioada, care incepe sa-mi dea vise chinuitoare, are rolul ei. Efectele ei benefice le vad in fiecare zi. Alteori ma zvarcolesc in mine si nestiind la cate zile se intinde misiunea pe Planeta Albastra, imi pare ca nu mai am timp. Ma consolez ca poate in momentul acesta, competitia este atat de incorecta incat la „start” as risca sa fiu impiedicat fizic si chiar lovit. Dar cum poate fi zdrobita aceasta lume a curvasaraiului, a minciunii si a spagii care cumpara demnitate, daca nu implicandu-te si facand echipe care sa creada in tine si in proiectele tale si care, evident, sa spulbere tarele comportamentale si care sa-i marginalizeze pe multi dintre mizerabilii care au  acaparat spatiul public?
Oamenii sunt intr-un pericol real de a nu mai crede in nimic. Si totusi mai cred. Si totusi exista in multi acel sambure de dreptate care nu le lasa linistea si care ii indeamna sa caute dreptatea.
Finalul scrierii ma impinge sa astern cateva ganduri pentru un om foarte drag, aproape in mod direct. Si vreau sa ii spun dragului meu prieten, sarind peste formule protocolare si peste vorbe redundante, cum ca-i spun pentru ca tin la el si etc, faptul ca nu va reusi sa depaseasca un teren mlastinos pana nu isi va invinge frica de asumare. Cliseul lui, caci a devenit un cliseu promisiunea ca va veni o zi cand se va uita in el si se va evalua corect, ca va face si va drege, isi are radacini adanci. 
A fost candva o vreme cand eu am transformat platitudinea unei vieti anoste si mocirloase de camin, care risca sa ramana doar la stadiul unui program cu iz de Busuioaca de Bohotin si dormit pana la 4 ziua, intr-un crez. Si vreau sa-i spun ca, in pofida caracterului impecabil de care dispune si a educatiei exemplare, risca sa se piarda in griul anonimatului si a contextelor proaste, in primul moment in care este lasat de unul singur. In ciuda tradarii exersate pe propria piele in debutul anului II de facultate, a ramas doar cu memoria mutrelor pe care le aveau tradatorii, nu si cu invatamintele reale pe care le auce cu ea tradarea, revarsata asupra unui om. Ar fi trebuit cu tenacitate sa se organizeze mai bine si sa invete sa se vanda mai scump. Sa isi constientizeze atuurile si sa isi „scumpeasca” atitudinea. Din pacate, primul lucru pe care il face de multe ori, din bun simt, este sa se ieftineasca si sa se adapteze, fara sa fie oportunist deloc, cameleonic la situatii daunatoare pentru suflet si minte.
Si atunci, in acel tumult, erau proteste si vociferari cand se trecea la un ritm mai sustinut de alergare sau cand analiza unor situatii sau gafe, solicita o critica mai accentuata. 
Asa ca, dragul meu prieten, poate nu este prea tarziu sa incepi sa-l cauti pe Dumnezeu, atat in casele lui de pe Pamant, cat si in simboluri si in idealuri. Mai mult decat cu prietenia mea si cu exemplele personale n-am cum sa te ajut. Amanarea acestei reforme sufletesti iti face mai anevoioasa dobandirea starii de bine, cu fiecare zi care trece.

Radesti, 21.08. 2012 

Cum m-am infectat cu suferinţă…

14 august 2012

Am o stare proastă. Genul ăsta de trăire negativă mi-a încolţit în suflet în urmă cu trei ani şi ceva. Era o după-amiază înnorată. Începuse să plouă şi să bată vântul. Am sunat persoana pe care o aveam în grijă sufletească în acele timpuri, dar nu mi-a  răspuns.  Îngrijorarea îmi rămăsese în suflet, căci eram în acel moment al vieţii în care nu ştiam dacă ceea ce fac este bine. Îmi pierdusem încrederea în mine şi căutam să nu greşesc. Încercam să anticipez ce-şi doreşte omul din viaţa mea, ca să pot să-i fiu pe plac. Degeaba mai consider acum că a fost o greşeală. Pentru sufletul meu este târziu. Resentimentele l-au găurit asemenea unor viermuşi. Mă doare şi sunt speriat adesea. Uneori simt chiar că nu mai rezist. Îngrijorările mi se cronicizaseră şi nu îmi găseam răspunsuri.

În viaţă, dacă ai ghinionul să prinzi nu cinci, ci două experienţe nefericite, unele după altele şi ai un orgoliu mai crescut, poţi ajunge un suflet ruginit şi înfundat în frici şi neîncredere.

Aşa cum spuneam, am sunat. N-a răspuns nimeni, ca după un timp să primesc un mesaj în care să fiu întrebat: „Ce faci Honney, îmi dai bipuri?”. Am sunat din nou şi nici de data aceasta nu mi s-a răspuns. Am primit un nou mesaj, în care mi se spunea că nu trebuie să fac pe îngrijoratul, că nu ţine. Am scris grăbit câteva rânduri, întrebând-o când am dat bip, în istoricul relaţiei noastre şi când am mimat îngrijorarea. N-am mai primit nici un răspuns. M-am zvârcolit toată noaptea, fără să pot adormi. Mă durea sufletul şi mă întrebam dacă drumul pe care mă aflu este cel bun. E redundant să mai spun că am încercat să recontactez persoana, dar în zadar. Mi-era sortită o perioadă de tăcere şi ignoranţă. Mi-o asumam dar îmi era greu să mă obişnuiesc cu acel tip de comportament.

Am plâns surd şi m-am întrebat cu ce am greşit. Dacă vroiam să sun, întrebam mai întâi dacă pot suna, atât de tare îmi pierdusem încrederea în mine. De la capătul celalalt eram persiflat pentru lipsa mea de hotărâre. Cineva mă ucidea cu cuvinte, fie ele frumoase şi urâte deopotrivă. De fapt asta este şi descrierea corectă a unei relaţii cu acest gen de persoană, o alternare a cuvintelor frumoase cu cele urâte, chinuitoare. Mă durea sufletul atât de tare încât m-am chircit pe canapea şi am plâns din nou. Eram lipsit de direcţie şi nu mai ştiam ce este bine. Îmi reproşam că n-am intuit că poate trebuia să propun să o aştept, chiar dacă ea îmi spusese că vrea să se vadă cu nişte prieteniCăutam să mă cert pe mine, că nu am insistat să-i schimb programul, aşa cum îmi povestise că făcea El. El era cel care „o atinsese sufleteşte”. Era cel de care ea nu se vindecase şi de care nu era sigură că se va vindeca vreodată. În amintirile ei, El apărea cu buchete mari de flori, poate că o urmărea, acolo unde ea se întâlnea cu prietenele ei şi care rămâneau surprinse de frumuseţea fizică şi sufletească a băiatului. N-o deranjau gesturile lui surprinzătoare şi nici accesele de gelozie. Le considera fireşti pentru cineva care iubeşte. O cucerea, se lăsa sedusă şi pleca cu el la braţ, deşi întâlnirea cu amicele ei abia începuse. El o lua din acel mediu şi o ducea să-i facă o surpriză, în timp ce ea, sedusă şi re-sedusă, i se abandona şi râdea cu colţul gurii de uimirea naivelor care îi ţinuseră companie până atunci. Ce competiţie pe mine. Cu felul meu de-a fi trebuia să sfarm regretele faţă de un astfel de trecut. Ce arme aveam eu în afara sincerităţii şi a unor experienţe pe care le-am trăit? Dar şi eu aveam o părere bună despre mine. Scriam cărţi, ridicasem săli în picioare, în ropote de aplauze şi câştigasem confruntări de idei. Fusesem liderul unor grupuri sociale şi cunoscusem personalităţi, cu care avusem şansa să stau de vorbă îndelung. Crezusem în mine până să o întâlnesc.

Nu mai conta nimic. Starea mea proastă, pe care o simţeam pentru prima dată, mă chinuia. Îmi venea să plâng, dar nu puteam plânge, îmi venea să-i vorbesc dar nu puteam să o fac. Sufletul îmi era traversat de stări contrarii care mi-l sufocau. Parcă mă infectasem cu suferinţă.

Probabil o să cuprind cândva într-un roman tot acest tablou. Ar fi prea multe de spus. Sunt obligat să scriu experienţele mele alături de cel mai otrăvitor suflet pe care l-am întâlnit vreodată. E o responsabilitate pe care n-am s-o refuz pentru că nu vreau ca cineva să mai trăiască ceea ce am trăit eu.

În iubire nici un şarpe otrăvitor nu te poate atinge dacă tu nu ai sentimente. Eu eram însă credul şi plin de sentimente de dragoste. Vroiam să ofer dragoste şi vroiam să primesc. Mai mult decât orice, vroiam să-mi fie recunoscută dragostea. Doream o validare, o acceptare a sentimentelor pe care le aveam. Mă îndrăgostisem şi eram captiv trăirilor mele. Nu mai eram eu cel care decidea. Trăiam fie euforic, fie depresiv, extremele. Ba totul îmi părea roz şi deschis perspectivelor favorabile, ba mi se tăia orice urmă de speranţă şi eram abandonat incertitudinii.

Când iubeşti şi eşti disperat nu-ţi permiţi să dai bipuri. Suni şi cauţi să afli, oricât ar costa şi orice ar fi nevoie să faci. Contrarietatea lucrurilor care mi se întâmplau mă bulversa. Într-un program obişnuit al partenerului, devenisem echivalentul sau sub-echivalentul oricui. Culmea, în ochii şi mentalitatea unui partener care în schimb cerea totul.

Peste mai bine de un an, m-am întors ca un suflet care a părăsit trupul dar care din diverse motive a fost amânat la a fi primit în cer, la locul unde suferisem propria crimă. Cadavrul meu era încă pe caldarâm. Nu îl ridicase nimeni. Deasupra lui stătea aplecată o fiinţă gingaşă, care îl mângâia. Am întrebat-o de ce stă şi mă mângâie, în condiţiile în care chiar ea, fiinţa gingaşă, m-a omorât. S-a uitat nevinovată în ochii mei şi mi-a spus că nu şi-a dat seama ce face şi că acum a venit să vadă dacă mai este măcar o minimă şansă să mă facă să revin la viaţă. M-am uitat în toate părţile bulversat, să văd dacă ne mai vede cineva şi am spus că reintru în propriu-mi trup numai dacă îmi promite că nu o să mă mai facă să mor niciodată. Era o utopie, pentru că şi prima dată mă omorâse tot din inconştienţă. Îi ceream disperat să promită ceva ce oricum nu putea să respecte. Ce blestem. Îi mai spusesem că norocul ei era că am tot fost amânat să fiu primit în cer şi că cineva a vrut să-mi mai dea o şansă. Nu mă aşteptam să reapară ea. Poate că aşa trebuia să fie. Ajunsesem însă să iubesc ce am iubit. De fapt aceasta este marea greşeală a reîntoarcerilor în iubire, când crezi că încă mai iubeşti şi când îţi argumentezi că te întorci din acest considerent. În realitate, tu iubeşti ce ai iubit.

Este lesne de înţeles ce a urmat. O nouă înşiruire de suferinţe care m-au determinat să îmi dau nişte răspunsuri. Mlaştina incertitudinii şi forţa amintirilor frumoase erau încă sub mine. Cu cât mă mişcam mai tare, cu atât mă afundam mai adânc. Sufeream. Căutam răspunsuri şi nu găseam un leac pentru şovăiala şi durerile mele. Aşteptam să se întâmple o minune. Simetria fricii, despre care cu iscusinţă vorbeşte W. Blake, era prezentă. În faţa mea se găsea o altă persoană, diferită de cea care mă ucisese prima dată. Mai şovăitoare şi cu remuşcările mai accentuate. Nu mai transmitea fundamentalismul unor crezuri greşit formate şi sărăcia unei culturi de cuplu. Egoismul i se mai diminuase sau era ţinut în frâu. Un egoism care, am constatat în aceşti ani, în iubire este devastator. Egoismul nu are ce căuta într-o relaţie de cuplu şi culmea, călăul meu, orfanul unei mari iubiri neîmplinite, îl clama ca soluţie salvatoare în lupta cu suferinţa. (Nu călăule, egoismul nu are ce căuta în iubire, este o înjunghiere nemiloasă a sufletului… )

Amânam deciziile importante. Mi-era frică de confruntare şi de faptul că o să sufăr la fel după o nouă despărţire. Nu făceam altceva decât să mă otrăvesc, să îmi acopăr cu palmele transpirate de frică, ochii memoriei. Îmi înfundam cocoloaşe de hârtie în gură, numai să nu spun ceva ce aş putea ulterior să regret.

Un lung şir de despărţiri şi reveniri mi-au amărât ani frumoşi de tinereţe. Am tăcut şi am scris, nevinovat precum păsările, cum bine spune Borges despre „poetul blestemat”, simbolistul Verlaine, în „Alt poem al darurilor”.

Cu toate acestea, nimeni nu regretă părţile frumoase ale iubirii. Ele sunt o binecuvântare pentru cel care le trăieşte. Amintirile şi faptele, încununate de experienţa pe care o aduc minţii, sunt sprijinul nostru real în adevăratele confruntări ale vieţii. Nici părinţii, nici fraţii şi nici măcar cei mai apropiaţi prieteni nu ne pot ajuta, aşa cum o fac propriile noastre crezuri şi experienţe de viaţă. Dacă ne menţinem vie memoria, ea ne păzeşte de multe greşeli, făcându-ne mai precauţi, ce-i drept, dar menţinându-ne ancoraţi în realitate.

Iubirea pare o balanţă dezechilibrată. Ba eşti pe talgerul care atârnă mai greu, ba pe cel care se ridică odată cu tine. În căutarea echilibrului perfect sau cât mai aproape de perfect, se află mulţi. Puţini îl menţin şi de multe ori pentru scurte perioade. În general, oamenii se află mai sus sau mai jos, deşi stau pe aceeaşi balanţă.

Dacă am o dorinţă şi nu este una nejustificată, este aceea că mi-ar plăcea să mai întâlnesc un bolnav, „infectat” cu acelaşi tip de suferinţă cu care eu am fost infectat. După ce mi-am confruntat de atâtea ori boala, aş vrea să cercetez şi să aflu dacă vinovăţia „marii iubiri eşuate” era a acelei fantome plecate sau, înaintea mea, un alt suflet a fost îmbolnăvit de persoana care mă îmbolnăvise şi pe mine. Am trăit în paralel cu suferinţa mea, suferinţa acelui pseudo-dispărut, care încă trimitea mesaje în care implora împăcarea, măcar revederea, prin trimiterea unor scrieri obsedante şi aproape plângăcioase. Era un exilat al iubirii sau un alt călău cu lacrimi de crocodil?

Am însă o luptă de încheiat cu călăul meu, pe care îmi doresc din suflet să nu îl mai văd niciodată, luptă pe care o voi duce prin ceea ce voi face eu bine şi prin ceea ce scriu pentru cei care sunt în pericol de suferinţă sau care au suferit nedrept. Cu tot creştinismul de care sunt capabil, acelui călău nemilos şi iresponsabil sentimental nu am cum să îi uit vreodată faptele care mi-au adus atâta durere şi mai ales teamă. Ştia că poartă în suflet un virus nimicitor pentru sufletul celui care intră în contact cu el, dar cu toate acestea, gura lui „ploua” cu saliva reproşurilor reci şi nemiloase în care se clama lipsa de „căldură sufletească” şi de „atenţie”, ca apoi tot el, la scurt timp, să treacă în extrema cealaltă şi să îţi vorbească despre unicitatea felului tău de a fi. Mereu şi mereu într-o alternanţă a bucuriei şi a suferinţei, a acuzelor şi a complimentelor.

În mod cert părinţii mei regretă acum că m-au învăţat şi m-au sfătuit să iert, în general. M-am împăcat inutil, la început pentru că aşa am considerat că este bine, apoi din inerţie, cu oameni care nu meritau nici pe departe asta. Niciodată nu mi-am bătut joc de cineva şi nu l-am minţit. N-am bulversat pe nimeni, cu riscul de a mă chirci de durere sufletească. Am preferat să plâng eu, decât să plângă celălalt, cu toate că era cu mult mai preferabilă vorba patentată de Zaharia Stancu: „mai bine să plângă mă-sa decât mama!”.

În scrierea mea, am abordat doar o frântură din bogatele experienţe de viaţă pe care le am. Acum, la 31 de ani, care nu sunt nici mulţi, dar nici puţini, dacă i-ai trăit tumultuos, pot spune că nu mai am regrete legat de ceea ce am parcurs. Asociaţia scriitoricească emblemă a României m-a primit în rândurile ei de la o vârstă tânără, am şapte cărţi de care sunt mândru, am avut până acum o carieră de succes, în care am fost lider studenţesc, de tineret, ales judeţean, apoi am cunoscut satisfacţii într-o profesie dificilă, am fost fondator şi şef de revistă, autor de articole de presă. Cu toate acestea, nimic nu atenuează suferinţa. Ea rămâne una dintre cele mai dureroase boli, pentru că este o maladie a sufletului. Mulţi o ducem pe picioare şi o ascundem. Uneori ne trădează ochii. De cele mai multe ori ne trădează ochii. Ochii noştri trişti, nevinovaţi, supuşi formalismelor şi procedurilor, fie de frica singurătăţii, fie de frica unei lipse de bucurie trupească sau din alte considerente.

Dacă ar fi să scriu un testament, în finalul acestui prim capitol de viaţă, el s-ar încheia cu îndemnul: „aveţi grijă pe mâna cui vă daţi sufletul, aveţi grijă câte compromisuri sunteţi dispuşi să faceţi!”.

 

Bucureşti, 14 august 2012

http://www.youtube.com/watch?v=wScGk8V0K_k&feature=related

Regret

13 august 2012

L-aş căuta, nebun, pe copilul
De ţigan
Care mi-a cerut
Acum vreo cinci ani
Într-un compartiment jegos
„Măcar, nişte pită…”
Şi pe care,
Din reflex l-am gonit
Deşi aveam şi nişte bani
Şi nişte pită…

Acum, că timpul a trecut, o ştiu
Cât doare când e prea târziu…

13.08. 2012

Rugăminte

7 august 2012

Fă dragoste
Şi nu îmi cere nimic
Nicio promisiune,
Nicio speranţă,
Nici măcar un prosop…

Oferă-te doar
Şi pune-mi un pahar…