Archive for septembrie 2012

Chezăşia la malul mării

27 septembrie 2012

Astăzi la ora 18.00 voi fi la Casa de cultură „Pontus Euxinus”, din Năvodari unde lansez „Chezăşie pentru libertate”. Este a patra lansare şi ultima, a acestei cărţi. Vă aştept!

Reclame

Capitala proverbelor şi sediul central al pârâcioşilor

25 septembrie 2012

Moto: Nu da, mânca-ţi-aş!

          Ai dat, mânca-mi-ai!

 

Ieri râdeam cu doi foarte buni prieteni de faptul că în sistemele militare se pârăşte cel mai mult din toate formele de organizare ale unei societăţi. Spre exemplu, se creează un sistem de tip „grădiniţă” unde, când are loc un incident, primul care se duce la educatoare pretinde să aibă dreptate. Ori ştim cu toţii că nu este aşa. Există însă mulţi oameni care ajung în poziţii de răspundere, în diferite instituţii sau firme şi în momentul în care întâlnesc astfel de situaţii sunt tentaţi să-l creadă pe primul care vine să spună că a suferit un prejudiciu material sau imaterial. Este o formă de manipulare şi „raportarea” imediată a unui incident banal sau a unei altercaţii.

În cariera mea am fost cu mult mai pârât decât am pârât. Cred că de la cămin am întâlnit situaţii multiple în care colegii de generaţie, nemulţumiţi de comportamentul meu, hotărau să caute opinia unui „arbitru” care, în percepţia lor, i-ar fi putut avantaja. În aceste cazuri se mizează pe faptul că cel puternic, învestit cu autoritate, va acorda un plus din simpatia lui celui mai slab.

Crescând mare i-am întâlnit pe colegii de grădiniţă, cu alte chipuri, sau pe unii cu mult mai mari decât mine, în ipostaza de a mă „raporta” la superiori, căutând să-i transforme pe aceştia nu neapărat în mediatori cât în muniţie, în conflictele cu mine.

Omul suportă foarte greu orice formă de agresiune. Agresiune poate fi şi o părere sinceră, şi o opinie indirectă spusă într-un context diferit, o jignire, o ameninţare directă sau indirectă sau pur şi simplu un atac fizic. Paleta este diversă şi noi, mai ales în România, pe cât ne prefacem că nu vedem o sumedenie de lucruri, pe atât suntem de atenţi şi de sensibili când este vorba despre noi înşine.

Acest lucru mi se pare incorect. Câţiva oameni, cu deschidere sufletească şi intelectuală, duc în spate o societate de pârâcioşi şi raportori, care parazitează orice formă de bunăstare rezultată dintr-un asociativ foarte bine intenţionat, pe mai multe ramuri. Cum trebuie să combatem acest fenomen? Ceea ce se întâmplă ne arată că boala noastră porneşte încă din primii ani de viaţă, unde copiii sunt încurajaţi să îşi dezvolte aceste mecanisme. Mai târziu se vor mulţumi să caute ca altcineva să le rezolve problemele, invocând diverse motive. Cei care vor dori cu adevărat să progreseze, atât ca indivizi cât şi ca societate, vor fi nevoiţi să răzbată într-un mediu de foarte mult ostil.

Pe cât de mult bârfim, pe atât evităm să vorbim în mod real unul cu celălalt. Evităm subiectele cu adevărat importante, căutăm subterfugii de comunicare pentru a transmite uneori tangenţial ceea ce ne interesează dar neasumându-ne un punct de vedere sau o idee cât se poate de limpezi, pentru a putea face lumină în percepţia celorlalţi despre noi. Ne este frică sau suferim de o secretomanie cronică şi minţim exagerat. De unde pleacă boala aceasta?

Un lucru care mă supără şi pe mine foarte tare este când divulg cuiva ceva despre mine, o informaţie pe care acel om nu ar fi aflat-o probabil niciodată, iar persoana, într-o viitoare dispută cu mine, alege să folosească spusa mea, care probabil trăda o anumită slăbiciune sau greşeală care mă marcase şi pe care în primul rând eu o regretam. În acest tip de situaţii, când dau cuiva să-mi ţină o piatră până mă leg la şireturi, iar el îmi dă cu ea în cap, mă supăr.

Scriind mi-a venit în minte şi expresia: „primul venit, primul servit”. Ea nu are însă de-a face cu „primul care a pârât are dreptate”. Sunt două chestiuni diferite. Una se referă la o distribuţie a resurselor, abordată dintr-o perspectivă temporală, având desigur rădăcini şi în drept, iar a doua abordare este absolut interpretabilă. Când pun pe hârtie toate acestea am în vedere tentativa de manipulare, aşa cum am mai spus, dar şi pericolul de auto-izolare, a unor administratori. Inconştienţa de a se băga singuri în capcană prin crearea unui sistem în care să creadă orbeşte, îi poate rupe de realitate.

Aseară, stând la o bere nefiltrată în Centrul Vechi, picioarele mi s-au bucurat de compania unui câine foarte teatral. Era un câne maro, mare şi bătrân. Un dulău. Părea blând şi avea o bulină albastră în ureche, semn că era un „bun” al comunităţii. Acea caracteristică îl făcea simpatic. Era un actor înnăscut. Se prindea cu labele de bot, în timp ce stătea pe burtă, îşi acoperea ochii, apoi şi arăta ştrengăreşte, ca în acel joc pe care îl fac bunicii cu nepoţii, spre amuzamentul celor mici. La un moment dat a început să-şi lingă perniţele labelor din spate şi să-şi toaleteze urechile. Da, era un câine comunitar, nu m-am înşelat. S-a mutat pe la picioarele altor mese, mai târâş, mai grăpiş, cineva aruncând chiar cu un miez de pâine în faţa lui. Câinele nu a schiţat nici un gest iar binevoitorul, jenat, l-a dojenit zâmbind în timp ce s-a aplecat să-şi recupereze bucata de pâine pe care a pus-o în scrumieră. Câinele vroia doar mângâieri, cum bine a subliniat prietenul care mă întovărăşea. În timp ce noi sorbeam ultimele guri de bere, ca din pământ a apărut un copil care cerşea De când nepotul meu a crescut ceva mai măricel, nu mă mai lasă inima să jignesc un copil pe care societatea l-a aruncat într-un mediu de viaţă abia suportabil. M-am transformat. Am devenit hipersensibil şi uneori, dacă n-ar fi oameni în preajmă, cred că aş plânge şi la propriu atunci când întâlnesc în cruntă sărăcie persoane de vârsta nepoţilor sau a părinţilor mei. L-am lăsat să-şi spună „poezia” fără să-i dau nimic. Mi-e foarte greu să dau bani unor paraziţi care n-au voinţă să muncească sau tăria să cerşească ei şi îi pun pe copii ca intermediari. Copilul s-a depărtat de masa noastră şi nu a observat câinele. Dintr-o dată, blândul şi jucăuşul animal s-a transformat într-o fiară de-o agresivitate rară, s-a ridicat în picioare, încât mi-a părut de înălţimea copilului şi s-a apropiat într-o fracţiune de secundă de el, lătrând-ul  tunător şi arătându-şi colţii uriaşi. Am dedus că cel mic  l-ar fi călcat pe coadă. Nu ştiu dacă a fost aşa, cert este că micului cerşetor i s-a oferit de către viaţă o bună ocazie de a face diabet sau infarct din cauza sperieturii. Simultan cu lătratul, micul colduşa ţipat ascuţit încât aproape că a am resimţit o ciocnire violentă de sunete.

Expunerea la pericole a copiilor, folosirea lor ca „instrumente” de stimulare a milei şi parazitarea societăţii, de către unele comunităţi, sunt factori care trebuie combătuţi grabnic. Dar noi, cei care am apucat să facem şcoli şi să călătorim, înţelegând în linii mari cum ar trebui să arte o societate normală, devenim obstacole unul pentru celălalt, căutând să ne boicotăm acţiunile reciproc.

Am încercat să scriu zilele trecute o poezie care să se numească „Nu e loc de timizi la Bucureşti”. N-am reuşit. Poate şi pentru că e foarte greu să scrii ceva care conţine un titlu predeterminat. La poezii titlul este de cele mai multe ori o consecinţă, o concluzie, chiar dacă are privilegiul de a se pune deasupra textului. În poezie vroiam să ironizez societatea care îşi marginalizează oamenii lipsiţi de îndrăzneală, ruşinoşii. O societate care în loc să găsească acele pârghii de-aş mobiliza toate resursele, voit sau nu, se fărâmiţează treptat în mici comunităţi izolate una de cealaltă. La finalul poeziei îmi propusesem ca sfioşii să câştige competiţia cu tarele oraşului care tinde să depersonalizeze fiinţele.

Câinele-actor, micul cerşetor a cărui coleg de generaţie de la Cugir era la acea oră în pat, cu o sticluţă de lapte alături, eu şi bunul meu prieten cu care eram la bere, cei de pe terasă care au aplaudat satisfăcuţi când acel băieţel a fugit speriat, suntem parte a aceleiaşi societăţi. Degeaba râdem unii de ceilalţi şi căutăm să evidenţiem doar defectele celorlalţi. Suntem o societate a proverbelor. Am putea propune ca sediul central, capitala proverbului să fie la Bucureşti. Prea le-ntreţin oamenii în modul cel mai natural, în fiecare zi.

 

 

 

Bucureşti, 25 septembrie 2012

Apus-Tiptil

24 septembrie 2012

Soarele oval
A mușcat din deal
Pare o cometă căzută în șură
Razele lui se preling pe frunți
Numai copiii nervoși îl înjură

Bătrânii
își freacă palmele reci
Și coboară tiptil
după vin, în beci

Cei aflați între vârste
Se țin
Cu ochii de raze,
Cu limba de vin…

24.09. 2012

Amintire cu câinele-poet…

20 septembrie 2012

Când era noua bibliotecă naţională în construcţie, nişte garduri de metal o împrejmuiau. În interiorul curţii, ca în preajma oricărei construcţii, vieţuia o haită de câini. Unul gri stătea mai mult în exteriorul curţii. Avea făcută o gaură pe sub gard şi după ce stătea o vreme în preajma bibliotecii, hotăra să vină la locul său favorit, adică în afara construcţiei, la baza exterioară a împrejmuirii.

Văzând că nu îi pot stăvili nicicum dorinţa de a ieşi în afara gardului, muncitorii l-au lăsat să stea afară şi l-au scutit de efortul de a mai săpa gropi, neastupându-i gaura. Cânele avea obiceiul de-a ieşi, încât ajunsese să-i facă pe cei care treceau zilnic pe acolo să zâmbească şi să-l sară, căci uneori se posta în mijlocul trotuarului.

Celor care treceau mai rar le era frică de el. Unii chiar îl loveau cu pietre. El însă se uita nedumerit în urmă şi fugea leneş înspre gaura din gard care nu îi era numai poartă spre libertate ci şi o intrare de siguranţă.

După localizarea lătrăturilor, unii câini cred că erau legaţi. Era un gard înalt, care nu permitea trecătorului să vadă nimic. Pe gard erau mereu puse afişe cu concerte. Uneori se făcea câte un strat gros, de-o palmă, care cădea ca un sloi de gheaţă în faţa gardului. Prin gaură, câinele gri, cu coada colac, ieşea sau intra la fel de prudent.

Cam la un an distanţă, am văzut cum lângă gard a „răsărit” o cuşcă. Era făcută de către muncitori pentru câinele nostru, pentru a-i asigura libertate deplină. Bineînţeles că patrupedul, vorba unui clişeu de televiziune, alegea să se odihnească pe locul său din faţa bibliotecii, ca apoi să intre în curte şi să-şi trăiască şi acolo clipe importante de viaţă. Toată lumea îl cunoştea.

După ce au finalizat biblioteca şi au desfiinţat gardurile nu l-am mai văzut. Locul se schimbase atât de mult încât nici nu mi-am mai adus aminte de câine. Într-o zi însă, când veneam pe jos de la birou, autobuzul 133 a oprit în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Când s-au deschis uşile am crezut că am vedenii, la picioarele călătorilor era inconfundabilul câine gri. Stătea liniştit şi se bucura de priveliştea pe care i-o adusese deschiderea uşii. A fost ultima dată când l-am văzut. Mi-am dat seama însă că acel câine devenise un simbol al meta-libertăţii. I-am analizat viaţa dusă la Biblioteca Naţională, unde alesese să slujească loial, cu condiţia să fie lăsat liber. Ar fi putut fugi oricând dar nu a făcut-o. Nu cred că nevoia de hrană zilnică îl ţinea neapărat lângă maiestosul edificiu. Era mai mult de atât. O nevoie cu care probabil că se născuse, de a aparţine cuiva, îl determina să fie loial.

Pe de altă parte, spiritul liber, nu-i lăsa liniştea de a sta numai în interiorul curţii. Era o fiinţă care risca. Oricând un muncitor care nu i-ar fi înţeles nevoia de libertate îl putea ţine captiv, astupând gaura prin care ieşea. L-ar fi putut lega sau ar fi putut chiar să-l omoare pentru îndrăzneala sa. Nu a făcut-o însă niciunul.

Prin felul său de-a fi, fără să ştie, câinele a impus respect. Probabil că libertatea pe care o generezi, arătând cât de mult o iubeşti, dovedind că şti s-o trăieşti, sau arătând că vrei să o înveţi,  impune un respect care încremeneşte orice gest de frondă.

La fel de sigur sunt că viaţa câinelui nu a fost lipsită de lupte. Lupta cu ceilalţi câini şi lupta cu percepţia muncitorilor care trebuiau făcuţi să-i înţeleagă nevoia de a umbla liber printre ei, atât în interiorul, cât şi în exteriorul gardului de fier.

N-am vrut să scriu o poveste spectaculoasă despre acest câine. Legat de viaţa lui mă preocupă foarte mult faptul că nu putea să se desprindă de Bibliotecă, simţind în egală măsură nevoia de apartenenţă la ceva, cât şi nevoia de libertate. Nu simţea să se depărteze de locul pe care îl slujea dar nici nu părea că face parte din circuitul câinilor care păzeau clădirea. M-am întrebat într-o dimineaţă, oare dacă aş fi trecut dincolo de gard, el şi nu ceilalţi, m-ar fi atacat? Eu tind să cred că nu. Deşi era un biet maidanez, de un gri trist, avea ceva nobil în el. Poată că această nobleţe i-o dădeau tocmai nevoia de libertate şi apartenenţă care nu îl părăseau niciodată. Aceste două trăiri alternau în sufletul lui, fără să fie antagonice, dar foarte greu de armonizat şi pentru un om, darămite pentru un câine.

Într-o noapte n-am putut adormi. Mi-a revenit în minte şi mă gândeam dacă nu cumva ceea ce trăia acest câine nu era o pedeapsă. Dacă nu cumva era un calvar care îl făcea să simtă nevoia de apartenenţă tocmai când era liber din punct de vedere fizic şi invers, când era în interiorul pereţilor de fier, unde avea hrană, protecţie fizică şi chiar companie, să simtă nevoia să evadeze.

Putea fi un supliciu sisific, o frământare interioară care-l determina să caute mereu din punct de vedere mental opusul a ceea ce are fizic şi invers, într-un evantai inepuizabil de dorinţe şi dezamăgiri. Poate că era câinele-poet. Oare unde-o fi, oare cine l-a înţeles?

 

 

Bucureşti, 20 septembrie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=OpnylrJQ1rk

Știința iubirii și setea de coerență în comunicarea de cuplu

17 septembrie 2012

În opinia mea iubirea este o știință. Mulți ar putea să mă contrazică, mai ales femeile, și să spună că nu este adevărat. Dacă le-aș întreba însă ce este iubirea, unde poate fi ea încadrată, multe persoane n-ar ști ce să răspundă.

Multora le lipsește exercițiul frământării interioare. Sunt oameni care nu și-au pus în mod foarte serios probleme de viață și care preferă să evite situațiile de confruntare reală cu cotidianul și mai ales cu ei înșiși.

Foarte importantă în știința iubirii este comunicarea. Acest fapt este atât de evident încât riscă să se banalizeze dacă mai este spus foarte des. Comunicarea coerentă ține de un anumit respect pe care individul trebuie să și-l acorde în primul rând lui însuși. Pornind de la ideea că trăim într-o societate în care primează rațiunea, nu avem cum să ne ignorăm semnalele care receptează o inadvertență a codurilor de comunicare. Mai pe scurt, o incoerență a mesajelor poate fi perceputa ca derutantă pentru receptor.

La baza teoriei comunicării stă simpla definiție: emițător – canal – receptor. O obturare a canalului de comunicare, ce ar putea permite zvonurilor să-și facă loc și să destabilizeze procesul de comunicare, produce în mod cert efecte negative atât pentru emițător cât și pentru receptor.

În comunicarea iubirii lucrurile stau la fel. Incoerența mesajelor este un factor important care îl poate destabiliza pe receptor. Certurile în iubire sunt adesea produsul obturării canalului de comunicare și al infestării acestuia cu zvonuri. La originea unor astfel de erori stă teama. Teama poate fi anihilată prin sinceritate. Dacă spui adevărul nu trebuie să ai o bună memorie. Cum se întâmplă adesea însă, multe din acțiunile noastre temperamentale și din greșelile pe care le facem unul față de celălalt sunt din pricina unor dorințe sau de teama că am putea fi judecați pentru fapte din trecutul și din prezentul nostru.

În cazul relaționării în iubire, trecutul joacă un rol foarte important. Cât îi divulgi partenerului din trecutul tău? De ce o faci? Pentru ce te-ar interesa trecutul omului din viața ta? Ce se schimbă în viața de cuplu prin această cunoaștere rezultată din schimbul reciproc de informații în ceea ce privește trecutul intim? Este mai bine sau mai rău dacă se divulgă fapte și aspecte dintr-o perioadă de relaționare anterioară interlocutorului tău? Toate aceste întrebări nu-și găsesc încă un răspuns clar definit în mintea mea. Cred că este și o chestiune de abilitate a felului în care vorbești despre tine dar și o chestiune care ține de nivelul de suportabilitate al interlocutorului. S-ar putea să întâlnești o persoană total neinteresată de aspecte din trecutul tău. Este oare bine acest lucru? Nu cumva este o ignorare a istoricului tău? De asemenea există persoane excesiv interesate, intruzive chiar, despre ce ai fost ca iubit până în momentul în care le-ai cunoscut. Cum poate fi interpretat acest lucru, este mai bine sau mai rău?

Există o a treia categorie de oameni care nu îți judecă faptele din trecut. Sunt acele persoane care în mod firesc sunt interesate de felul în care te-ai comportat și ce experiențe ai trăit până să le cunoști și care îți devin parteneri și nu adversari în raportarea ta la propriul trecut. Nu o manie a scormonitului în emoțiile și faptele tale de cândva le împinge să te întrebe ce experiențe ai trăit ci nevoia de a te cunoaște și a te înțelege mai bine. Cercetarea în paralel, dincolo de ceea ce află de la tine, a devenit o modă astăzi. Este aproape un lucru firesc acela de a căuta în mediul virtual informații despre potențialul partener sau a întreba o cunoștință comună despre felul său de-a fi. O facem toți dar nu o recunoaște chiar toată lumea, din dorința de a ne păzi imaginea imaculată. În schimb, oamenii, prin natura lor care le stimulează curiozitatea sunt împinși să caute. Cu atât mai mult când este vorba de lucruri care îi interesează.

În comunicarea directă, cea față în față, noi oamenii nu mai suntem atât de „viteji” precum suntem în mediul virtual. Ne autocenzurăm mai mult, căutăm să ne controlăm gesturile și chiar să transmitem un sentiment de echilibru interlocutorului nostru. Când au loc discuții vii, cu bunele și cu relele lor, oamenii își arată, vor nu vor, adevărata personalitate. Autocontrolul nu poate dura la nesfârșit, iar felul de-a fi și personalitatea răzbat mult mai aproape de adevăr.

Una din sensibilitățile mele ține de nevoia ca interlocutorul să fie consecvent în afirmațiile sale. Se întâmplă însă ca uneori să mă confrunt cu bruiaje ale acestei dorințe. Cum este posibil acest lucru? Este simplu. Pe de-o parte este dorința intrinsecă, și de foarte multe ori neconștientizată, a individului ca istoria să înceapă cu el. Fără să vrem, îi ignorăm celuilalt capacitățile intelectuale și începem să credem că trecutul lui, până la noi, este o sumă de decizii mai mult sau mai puțin greșite. Mi se pare foarte urât, spre exemplu, să folosești contraargument într-o discuție, o informație pe care partenerul, pe fondul sincerității, ți-a dat-o despre trecutul lui. Tu ca om venit în viața lui, nu ai de unde să ști ce trăiri și ce dificultăți a avut partenerul în funcție de care a fost nevoit să ia anumite decizii. Cu atât mai mult nu folosesc la nimic, sunt inutile și chiar nocive, atacurile la adresa partenerilor anteriori. Scrie toate acestea, cu maximă responsabilitate, un om care a fost judecat la viața lui și pentru faptul că a fost căsătorit, și pentru statutul social sau greșelile consoartelor anterioare. Practic, în om, se ascunde un alt sentiment(și acesta, mai mult sau mai puțin conștientizat) care ține de nevoia de a se compara.

Comunicarea de cuplu are, desigur, nomenclatorul ei de minciuni. Mulți le folosesc cu dibăcie, alții cu stângăcie, iar unii, categorie în care îmi place să cred că mă aflu, nu le folosesc niciodată. Am suficientă experiență de viață ca să pot afirma că sinceritatea doare și că ea se întoarce de foarte multe ori ca un bumerang împotriva celui care o folosește. Tocmai de aceea nu este la îndemâna oricui să fie sincer. A fi sincer înseamnă a fi liber și a nu interpune afirmații false, derutante, în dialogul cu celălalt, doar pentru a te păzi de judecata sau de comparațiile lui. Noi băieții râdem adesea când fetele  intrate de curând în viața noastră, pentru a ne face pe plac ne spun că suntem a doua persoană reală din viața lor și stăm cel mai bine din punct de vedere al dotării sexuale. Ca să mai glumesc, pot spune că uneori chiar așa este.

Pentru a nu stârni furtună inutilă în propria-ți viață, cred că este important să fi sincer și decent. Cumva, să te străduiești să eviți să vorbești în amănunt despre ceea ce a însemnat intimul vieții tale, înainte de partenerul actual, nu din dorința de a ascunde ceva ci din respect pentru el și sentimentele lui pe care nu vrei să le rănești. Nu înseamnă că dacă el are anumite abilități nu este bine să i le spui, doar pentru că vrei să nu pari ipocrit.  Orice lucru care îi crește stima de sine și îi dă încredere în el este în primul rând un beneficiu pentru viața de cuplu. Nu-mi vine o comparație mai bună a vieții de cuplu decât cu o grădină de flori. Mereu ești nevoit să te ocupi de ea, să-i acorzi atenție, să o întreții, să o lași în pace, să revii și așa mai departe. Fac parte dintre cei optimiști și chiar cred că sunt și formule de relaționare de succes pentru a te simți bine alături de un om.

Celui drag nu trebuie neapărat să-i spui că-l iubești. Trebuie să-i arăți că-l iubești și că nu ții să ai mereu ultimul cuvânt, fie și formal. Abia aici intervine cu adevărat arta pe care o presupune știința iubirii. Nu sunt împotriva folosirii sintagmei „te iubesc” dar așa cum am spus-o în „Te iubesc-ul  ca o concluzie” , cred că este mai decent ca mai întâi să o arăți și după aceea să o spui. Unui om îi poți spune indirect că-l iubești nejignindu-l sau evitând să folosești un lucru care ști că i-ar produce suferință, dacă i l-ai spune, în condițiile în care poate starea ta de nervozitate te îndemna să faci asta. Putința aceasta ți-o poate da doar iubirea. Mai mult decât atât, cu atât mai ridicol ești în momentul în care el își exprimă o dorință, poate chiar de a merge într-o excursie fără tine, iar tu te dai de ceasul morții. Aș putea compune și o manea care să sune cam așa: „Pă gură îmi spui că mă iubești/Pă suflet te văicărești!„. Mai concret, dacă îndeplinești doar un act formal, ca să-ți atingi un obiectiv, este începutul unei inutile perioade de viață, în care vei irosi niște ani. Lupta pentru o pseudo-stabilitate asigurată de un certificat, n-are cum să nu fie iluzorie, în condițiile în care, în România secolului XXI oamenii nu se mai tem atât de mult de gura lumii, iar procedurile de desfacere a unei căsătorii sunt mai simple. Stigmatul de „divorțat„, pe care ți-l atribuie societatea și prejudecata omenească nu este unul ușor, recunosc dar nu este nici o povară, însă.

Cândva, un om drag, m-a sunat și mi-a spus: „ți-am lăsat mașina să te plimbi o săptămână, mi-ai înapoiat-o, dar nu mi-ai pus soluție de parbriz. Acum plouă și nu văd nimic, parbrizul este murdar. Uneori îmi pare că nu ții la mine!„. Instinctul meu a fost să mă apăr. Am protestat și am mințit că am pus apă dar poate că s-a evaporat mai repede de la căldură. Nici nu cred că mi-am dat seama că mint, chiar și eu credeam, atât eram de setat să mă apăr. Omul drag m-a ascultat și m-a lăsat în pace. Mi-a urat o zi bună și am închis telefoanele. M-am gândit îndelung la reacția mea. A fost una de om aproape primitiv care nu are putere să recunoască faptul că a omis un lucru. Simplele scuze cu promisiunea că voi fi mai atent data viitoare, ar fi detensionat enorm momentul. L-ar fi relaxat pe omul care mă ajutase. Nu rostirea unor scuze formale, ci unele sincere, ar fi ajutat ca omul drag să înțeleagă că nu din nepăsare ci din neobișnuința cu gestul de a-mi fi împrumutată o mașină, m-a făcut să nu îmi dau seama. I-aș fi arătat că țin la el.

Nu apucându-ne să-i cerem celui drag să își suprime memoria și logica, numai ca să nu ne mai simțim noi judecați, vom reuși să îmbunătățim comunicarea de cuplu. Readucerea în discuție a unor greșeli de același tip, pe care le folosește comparativ, ca să ne arate cu argumente că avem o problemă pe care trebuie s-o depășim, nu înseamnă că e un om rău care nu iartă și nu uită. Chiar și iubirea are o memorie a ei, care dacă n-ar fi viabilă, am trăi niște sentimente disparate, ilogice chiar. Cheagul, de data aceasta cu valențe pozitive, care le ține legate, este o memorie a sentimentelor, fie ele pozitive sau negative.

Acum, că anii au trecut și peste mine, îmi dau seama de ce se spune că iubirea este cu pieptul dezvelit. Omul care iubește nu se apără de cel pe care îl iubește. N-are de ce. Nu ține să aibă, din principiu sau din reflex,  ultimul cuvânt și nici nu se hazardează în a trage concluzii pripite, pentru a le servi cât mai repede pe post de replici.

Multe femei vor să fie căsătorite și să aibă soți. Ele refuză însă să cunoască BĂRBATUL. Ba au în spate experiențe nefericite cu diverși măscărici și atunci tind să compare sau să generalizeze, căzând uneori în          hiperbole față de prezent și în negarea trecutului, ba vor să impună tiparele cu care au crescut în familie. Dacă au avut un tată care a eșuat, vor un soț puternic, dar care să se raporteze la ele cu supușenie. Totul devine un teatru inconștient jucat în care ele sunt pe post de „mama lor” și își aduc aminte că mama lor era autoritară cu tatăl lor. Aici cred eu că se produce marele decalaj între bărbat și femeie, în această filozofie simplă, în care dacă el îi spune că vrea să meargă cu prietenii, ea în loc să-i ureze să se simtă bine, începe să-și fixeze cronometrul. Dacă el îi spune sincer ce crede sau ce a trăit într-o situație din trecut, ea îl descurajează să mai fie sincer spunându-i: „cum ai putut să fi atât de naiv?” sau „cum te-ai putut coborî la nivelul uneia care nu te merita sau care este mai jos decât tine?„(în metalimbaj decât ea, cea care întreabă).

Bărbatul este într-adevăr un copil dar el nu trebuie subestimat deloc, iar faptul că nu este afemeiat  sau vagabond este prost înțeles de către unele reprezentante ale sexului slab, acestea percepând că prin asta că pot să facă orice cu el.

De regulă, bărbatul sincer este și puternic pentru că el nu are nimic de ascuns. Acest atu ar trebui înțeles de către cât mai multe femei ca un avantaj al cuplului și nu ca o deficiență.

Este nevoie de coerență și de logică în știința iubirii. Iar dacă tot vor să cunoască bărbatul, femeile ar trebui să caute să descopere felul de-a fi al celui pe care îl doresc. Cum lor le plac complimentele și florile, bărbatului îi place să fie întrebat despre trăirile sale și despre pasiunile sale dar mai ales să i se arate că îi sunt menajate sentimentele.

 

București, 17 septembrie 2012

Un zbor intre mare si cer

15 septembrie 2012

Zilele trecute am avut un incident de retea sociala. Un baiat din Alba Iulia, care locuieste in Bucuresti, imi cere mie, un baiat din Cugir, care locuiesc la Bucuresti, intrebandu-se retoric, ca de ce m-ar lasa el sa mai fac parte din grupul social in care postasem eseul „Educatia familiala-materie de scoala”. E un grup social numeros, in care eu fusesem adaugat, fara sa fiu intrebat. Am considerat astfel ca pot sa imi exercit dreptul de membru si sa postez. Mi-a trasat de asemenea,la repezeala, sarcina sa fac noi membri(caci asta era marea mea problema, nu adusesem membri) si sa chem oameni care au ceva de spus. Nespecific mie, i-am spus ca imi cer scuzesi ca poate sa ma scoata din grup. Abia aici a muscat-o tanarul cu fata de prost. Mi-a zis oficial ca daca vroia, o facea demult. Si iarasi mi-aprecizat ca sa aduc oameni care au ceva de spus. Bineinteles ca i-am replicat in stilul meu inconfundabil atunci cand sunt nedreptatit.
Una peste alta, saptamana a inceput in forta. La pompoasa lansare a unui prieten, unde trebuia sa vorbeasca un fost sef de stat si un istoric american de renume, am ajuns sa fiu pus sa vorbesc eu. Cand am aflat ca voi fi singurul vorbitor? La 5 si un sfert, in conditiile in care lansarea cartii incepea la 5. O clipa m-am temut ca va fugi chiar si el, prietenul care scrisese cartea, de la lansare. Slava cerului, a ramas si am avt astfel pe cine prezenta. A fost o situatie dificila, nu pentru ca trebuia sa vorbesc despre o carte militara. Nu sunt strain de stiintele militare, dar imi pare oarecum straniu sa joc rolul de om care acorda primul ajutor la o lansare de carte. Am avut emotii la un eveniment cultural,munde in mod normal trebuie sa te simti relaxat. 
Dupa incidentul de retea sociala si cel de la lansare, puteam bifa o saptamana provocatoare. Desigur au urmat alte dispute. O femeie cu care, vreau nu vreau, interactionez o data la trei zile, a decis ca daca tot era plin paharul faptelor ei nesimtite fata de mine si fata de multi altii sa mi-l toarne in cap. I-am raspuns triplu-negativ, raportat la fapta din ziua respectiva, insa mult prea putin pentru ce a facut de-alungul anilor. Cu o zi inainte troznisem o femeie de serviciu care isi batea joc si sfida un intreg etaj prin lenea si nesimtirea ei, dar mai mult prin felul in care facea pe proasta. Multi oameni mai sunt in tara asta care rezista facand pe prostii. Societatea are loc in bratele ei calde si miloase si pentru acesti paraziti.
Este 15 septembrie. La Eforie Nord marea este superba. Toamna a platit o restanta mai veche verii, in natura. O zi in care sunt 32 de grade, valurile calde te izbesc peste chip, imbiindu-te sa simti gustul lor sarat si parca spunandu-ti: haide, lasa-te purtat de noi. Parca nu iti vine sa crezi ca esti la jumatatea lui rapciune si te scalzi. Te scalzi si uiti de tine, purtat de un vis sau de o dorinta. 
De cand ma stiu, atunci cand inot, fac planuri si bilanturi. Liber, liber, din punct de vedere mental, nu am fost niciodata. Tot timpul a fost o chestiune care mai mult sau mai putin m-a inlantuit. Putini din cei care ma cunosc inteleg valentele titlului ” Chezasie pentru libertate”. 
Printre altele am sunat si acasa. Singurul om de pe Pamant care are aceiasi parinti ca si mine era tensionat si nervos. Daca altadata m-as fi grabit sa ii cer sa nu mai fie asa, acum l-am ascultat si am incercat sa il inteleg. Nu sunt probleme grave sau imposibile cele care il macina, dar despicarea firului in patru, la care si el participa, poate dintr-o responsabilitate prea mare, pornita de undeva din copilarie, il pot dobori candva. Mi-ar placea sa aflu ca cei dragi sa fie bine atunci cand ii sun dar asa cum spuneam in „Impreuna la bine si la bine”, prefer sa-mi spuna care sunt trairile lor reale. Pacat. Totul trece atat de repede.
Un moment frumos a fost aseara. Dupa o zi agitata am baut un vin de Cile, intr-o companie placuta, pe un balcon cu vederea la mare. Azi-dimineata am vazut rasaritul, cu un soare care s-a lasat asteptat. Se vede ca toamna a castigat teren. Soarele se trezeste mai greu. A fost insa unul din putinele rasarituri la care am fost martor si acum, la cateva ore peste jumatatea zilei, am un sentiment aparte, imi pare ca am contribuit cumva la iluminarea acestei zile.
Ar mai trebui iluminate niste suflete si fiecare dintre noi e dator sa faca asta.
Ca o concluzie, pot spune ca a fost o saptamana in care a fost nevoie sa ma bat. Ma voi bate in continuare. Am mai spus-o, imi place partea din Biblie in care Iisus pune mana pe par si face ordine in templu. Iisus a murit si a inviat la 33 de ani. A facut „cateva” lucruri inspre iluminarea sufletelor in putinul timp pe care l-a avut la dispozitie. A plecat tocmai cand se indragostise mai tare de viata. Iarasi mi-am adus aminte, fara sa vreau, de ipocritii care ii folosesc numele ca sa genereze o imagine mai buna despre ei insisi, in jurul lor. Ce trist, ce suflete moarte…sa ajungi sa minti in numele credintei. Sa te ascunzi dupa nobila traire care este rugaciune si sa soliciti respect pentru modul in care iti ascunzi duhnitoarea ipocrizie. Oameni cu lanturi slinoase la picioare…
Am ridicat privirea de pe tableta. Vad marea. Marea seamana cu libertatea si din nou imi vine in minte spusa lui Baudelaire:”OM LIBER, TU VEI IUBI INTOTDEAUNA MAREA!”.
Sa avem grija si la duali. Si ei trebuiesc salvati. Sunt niste suflete care trebuie salvate. Ma refer la cei care se comporta la inceputuri cum cred ei ca ne-ar placea noua sa se comporte, ca apoi sa pretinda sa ne comportam toata viata cum le-ar placea lor sa ne comportam, pentru ca asa sunt tiparele lor mentale, de care nu se pot desprinde.
Iarasi ma uit la mare…Pescarusii danseaza beti de libertate deasupra valurilor. Se prefac a se prabusi, ca apoi sa se indrepte cu viteza spre cer. Viata lor, un zbor intre mare si cer…

Eforie Nord, 15 septembrie 2012

Educaţia familială – materie de şcoală

10 septembrie 2012

Mă gândesc mult la ideea de a construi un proiect care priveşte introducerea educaţiei de familie ca materie de şcoală. Ar trebui introdusă chiar din clasele I-IV, după părerea mea. Înainte să scriu aceste rânduri şi eu m-am gândit mult, să nu scriu vreo prostie. Dacă aş fi fost deputat sau senator însă, aş fi propus gândirea unei legi care să permită implementarea pas cu pas a acestei materii.

Mă frământă mult această dorinţă, de a schimba în bine lucruri în viaţa mea şi a celor din jur, de a schimba viitorul copiilor şi de a contribui cu idei la îmbunătăţirea vieţii lor. Întorc şi eu pe toate părţile gândurile care îmi trec prin minte, pentru a putea aduce un plus valoric în vieţile fiecăruia şi pentru a strivi superficialitatea şi modul obtuz de a vedea lucrurile.

Adesea mă gândesc la felul de a fi al femeilor care vor să-şi întemeieze o familie. Se vede de la distanţă că nu mai vor tipul de familie pe care l-au avut acasă. Vor ceva mai frumos şi mai bun. Când se apucă de construit însă, se împotmolesc în primii metri relaţionali şi argumentativi. Repetă natural fix aceleaşi greşeli parentale, care cândva le-au marcat copilăria şi adolescenţa.

Astăzi îi spuneam, mai în glumă sau mai serios, unui prieten, că încep să cred că la noi relaţia de cuplu este într-o viscerală antiteză cu ideea de libertate. Multe persoane nu pot cuprinde mental valoarea termenului „libertate” şi încep să îi dea interpretări eronate, cum că ar însemna „infidelitate” sau „vagabondaj”. Am mai spus acest lucru şi în nota autorului din „Chezăşie pentru libertate” şi îmi susţin în continuare ideea.

Familia modernă despre care vorbesc şi pe care şi-o doresc, este doar o afirmaţie, în opinia multor persoane. Odată puse în faţa unei situaţii de cuplu, multe fătuci încep să clasicizeze modul de relaţionare. Este un paradox care nu îmi lasă deloc linişte, pentru că, se vede clar, după sechelele pe care le au, că nu-şi mai doresc să sufere. Dar ce fac ele ca să nu mai sufere? Cât de departe sunt dispuse să meargă cu introspecţia în ceea ce le priveşte?

          Este foarte simplu să spui: „vreau familie!”, fără să te întrebi ce poţi face ca să o poţi avea. De multe ori mă întreb, de ce trecutul multor domnişoare „perfecte” este plin de foşti „imperfecţi”? Să nu fie oare o vină comună? Unde s-a petrecut ruptura şi ce s-a întâmplat în trecut, din moment ce ele sunt mereu singure sau tu ai intrat în viaţa lor ca soluţie salvatoare? Este oare corect să gândim că viaţa noastră s-ar schimba radical în bine dacă ar veni un el sau o ea care să răspundă perfect aşteptărilor noastre? Oare să nu vedem că multe dintre începuturile de relaţie sunt pline de amabilităţi, ca să nu fiu mai dur, în care cei doi, din entuziasm, de jenă sau de frică de singurătate, se pliază ca mesaj pe ceea ce vrea să audă celălalt. Degeaba zice Bitman: „nu, n-am ştiut, că lucrurile bune sunt doar bune la-nceput!”. Cu tot dragul faţă de melodiile holografilor, îi spun că versul lui trădează o atitudine de „puicuţă” setată pe măritiş, care a crezut că poate ateriza ca morcovul într-o supă fierbinte şi odihnitoare. În realitate, nu există lucruri bune doar la început, dacă cei doi sunt sinceri. Ori Bitman joacă ironic rolul unui naiv. Dacă sunt cu adevărat oneşti, îşi spun foarte multe din lucrurile reale în ceea ce priveşte viaţa lor.

Foarte mulţi oameni au o dublă agendă în plan personal şi nu numai. Una spun şi alta fumează.

Râdeam zilele trecute cu un alt foarte bun prieten, că ferească Dumnezeu că istoria nu o scriu femeile. Nu prea sunt femei cu meseria de istoric, ce-i drept. Nu vreau să jignesc însă pe nimeni şi spun că sunt şi foarte mulţi bărbaţi care-şi modifică nonşalanţi sau inconştient istoricul personal. Oamenii se tem că furnizarea de date intime despre ei, de greşeli pe care le-au făcut sau alte aspecte, le-ar putea dăuna în percepţia celuilalt asupra lor sau i-ar putea face să folosească cele spuse de ei împotriva lor, într-un context sau altul.

Omul suportă adevărul gol goluţ foarte greu. Cred că de aici s-a născut şi necesitatea multora de a construi încă o agendă. Una cu lucruri cosmetizate, cu neşansă care trebuie expusă ca scuză pentru un anumit statut sau pentru anumite interpretări şi alta reală. Cea reală nu poate fi modificată. Ea există şi poate fi adusă sau nu la lumină de către cel care vrea să fie cunoscut ca om şi ca partener de cuplu. Cei mai mulţi oameni refuză să o aducă la lumină. Este o chestiune de frustrare şi de curaj. Recunosc fără să stau pe gânduri că expunerea sincerităţii poate fi şi o chestiune de frustrare, o refulare. Mai cred de asemenea că este foarte important, pentru cel care vrea să îmbrace haina sincerităţii, ca el să o facă în mod natural şi consecvent. Sinceritatea nu trebuie să fie un cadou oferit din când în când, în funcţie de interes sau o „marfă” de negociat în piaţa sufletului.

Mulţi oameni mint din considerente diverse. Spre exemplu, o fătucă se dă virgină ca să nu fie „folosită”, evitând confruntarea cu viaţa reală. Reciprocitatea în viaţa de cuplu a acestui termen este drastic diluată. Mai concret, în subconştientul bietei fiinţe s-a înrădăcinat atât de drastic teama de a fi păcălită, încât se preferă construcţia unei nesfârşite minciuni, în primul rând faţă de sine înseşi, pentru a putea duce cu credibilitate o argumentaţie inutilă. Mai bine se invocă felurite concepte religioase, a căror rol de paravan are o putere mai mare(în mintea lor) decât argumentele obişnuite, decât să se prefere varianta adevărului care ar rezolva multe din ecuaţii. Îmi pare că cele care sunt cu adevărat virgine dar care fac sex oral şi anal, sunt cu mult mai morale decât cele care mint că sunt virgine şi care pun proptea conceptele religioase pentru minciuna lor, gândind cu mult timp înainte sau nepăsându-le, ce scuză sau altă minciună de ordin medical sau biologic, să folosească în momentul când vor fi dovedite ca mincinoase. Este genul de situaţie care întăreşte zicala: „minte de şi ea crede!”. Mi se pare dramatic.

Revenind la oile noastre, vreau să consemnez că îmi palce să cunosc omul. Să mă confrunt cu sufletul lui. Îmi place să împărtăşesc şi să mi se împărtăşească importante crezuri de viaţă. Doi oameni nu au cum să se cunoască fără să meargă în profunzimea trăirilor lor altfel decât vorbind sincer despre ei şi aşteptările lor.

Când cunosc pe cineva, nu mă interesează detalii picante din trecutul lui. Nu îmi servesc la nimic, ba chiar unele mă întristează. Îmi doresc să aflu modul în care a acţionat în anumite situaţii dificile şi ce a stat la baza deciziilor sale. Cum argumentează deciziile pe care le-a luat. Care sunt lucrurile de care îi este frică şi ce face pentru a învinge acest sentiment. În mod clar că nici obsesia pentru comunicare nu mi se diminuează atunci când vreau să cunosc bine un om. Consider că omul trebuie să se dezbrace de precauţii inutile sau de frica inutilă că ceea ce spune ar putea fi greşit.

Cred cu toată convingerea în necesitatea ca statul să intervină în a oferi o bază a educaţiei de familie. Nu cred că sunt oximoronic, ştiu foarte bine că educaţia de familie se dobândeşte în familie. Consider însă că este nevoie de un surplus de informaţii utile şi de cunoaştere pe acest palier.

Trebuie să fac o distincţie. Pentru copiii aflaţi în casele de copii, statul face ceea ce poate. Sincer cred că se poate mai mult. Am luat cândva la ocazie un astfel de copil care ajunsese la vârsta de 18 ani şi care era în cei doi ani de prelungire, urmând să fie „redat” societăţii, aşa cum a reuşit statul să-l crească şi să-l educe. Mi-a spus că în anii petrecuţi la casa de copii nu numai că l-au abuzat sexual şi emoţional cei mai mari dar acest lucru era făcut cu consecvenţă şi de către pedagogi. Poate m-a minţit dar nu părea nebun şi nici mitoman.

Cu toate acestea cred că şi copii din familiile aşa-zis normale au nevoie de o infuzie de educaţie în ceea ce priveşte percepţia şi modul de a acţiona în familie. Este un lucru definitoriu ca ei să aibă şi opţiunea unor alte modele şi informaţii suplimentare. Multe dintre abuzurile emoţionale se petrec „la vedere” sub ochii noştri, în familii aparent normale.

 

 

Bucureşti, 10 septembrie 2012                                               

 

 

La Muzeul Național al Literaturii Române

10 septembrie 2012

Împreună la bine și la bine

6 septembrie 2012

Am motivele mele să fiu tensionat. Sunt din nou supărat pe lipsa de comunicare. Pentru mine părinţii sunt sfinţi. De când am plecat din Alba, caut să mă cert cât mai puţin cu ai mei. Şi aşa ne vedem rar, la ce bun să ne mai certăm? Cu toate acestea, multe dintre conflictele cu părinţii au la bază probleme nerezolvate din copilărie. Cred că nu spun ceva nou, ştiu, dar contextul mă încurajează să o reafirm.

Culmea, nu m-am certat cu ai mei. Nu am avut un conflict recent şi sincer de abia aştept să-i văd pe cei care mi-au dat viață, de fiecare dată. Şi eu dar şi ei simţim când ceva nu este bine în sufletul fiecăruia. De multe ori evităm să ne-o spunem. Cu toate acestea simţim în glasul celuilalt tensiunea care străbate distanța. Slăbiciunea vocii, tonul coborât, cuvintele puţine care duc spre „viciul tăcerii” pe care îl trăia la întoarcerea de la Veneția personajul lui Eugen Barbu, Hrisant Hrisoscelu, în „Săptămâna nebunilor”.

Privit dintr-o perspectivă progresistă, iniţiativa de a avea un blog în care să-mi expun gândurile şi sentimentele este un demers care a adus beneficii în primul rând familiei. Cu această ocazie, membrii familiei află trăiri şi gânduri active, pe care altfel poate nu le-ar fi aflat niciodată. Noi copiii ne cântărim mult cuintele în relația cu părinții noștri. Suntem precauți pentru că interpretăm așteptările lor drept mari și greu tolerante la vreun eșec pe care să li-l împărtășim.

Vorbim nimicuri, cât cuprinde. Comentăm situaţii politice şi sociale sau alte aspecte. Când e vorba despre suflete însă, generalizăm sau fugim de subiect. Dăm vina pe alţii. Celebrul proverb „să moară şi capra vecinului!” are o aplicabilitate dezarmantă la noi în ţară. Dacă vreţi să faceţi o mică cercetare, vă rog să luaţi la voi un carneţel şi să notaţi, după discuţii cu oamenii pe care îi întâlniţi, cât s-a vorbit de bine şi cât de rău despre alţi oameni. O să aveţi(sau nu) o mare surpriză, căci, în proporţie covârşitoare, se spun aproape numai vorbe de rău despre alţii.

Dacă vorbim la telefon cu cei dragi, ne spun de multe ori cât de al naibii este un vecin sau ce a mai făcut nu ştiu cine rău. Se evită vorbitul despre propriile sentimente.

Nu vreau să țin acum false lecții de patriotism dar cred tot mai mult că suntem un popor dezbinat. Șansa noastă stă în frumoșii copii ai României de astăzi. Dar ce le putem transmite noi, dacă ei văd deja cum ne comportăm, cum ne suspectăm și cum ne bârfim? Ne văd cu ochișorii lor vii și speriați, intoleranța pe care o refulăm la tot pasul: în trafic, pe stradă, acasă și la televizor. Acești copii cresc cu sentimentul că așa trebuie să se comporte, pentru că nu au un alt model.

Politica la noi este altfel. Are un iz de conflict și de înșelăciune, care probabil nu va dispărea foarte curând. „Asta-i politica!” , afirmăm justificator după ce mai asistăm la o nouă mârlănie care are loc în plan public. Creștem cu sentimentul că în politică, dacă nu ești dual n-ai cum să izbutești. Mulți dintre cei care au vrut să facă ceva au fost marginalizați dinainte ca noi să fi apucat să-i cunoaștem, să-i vedem la televizor. Cineva ar putea spune că nu au supraviețuit politic dacă au dispărut înainte de a se fi desăvârșit. Și aceasta poate fi adevărat. Cu toate astea cred că un mediu bolnav va paraliza mulți dintre indivizii născuți viabil, din punct de vedere al moralității, și care ar fi putut să pună în mod consistent umărul la construirea unei Românii morale.

Este de un tragism înfiorător ultima propoziție din scrisoarea de adio a lui Adria Năstase către fiul său Andrei: (…) „și să nu faci niciodată politică!”. Cuvintele scrise de fostul prim-ministru poartă în ele drama omului care își sfătuiește fiul să se păzească de o activitate firească în orice stat normal, ca de o boală ucigătoare. Este ca și cum ar fi spus: „să nu îți trădezi niciodată țara!„”. Este tragic, cu atât mai mult cu cât cuvintele vin din partea unui om politic de mare succes, căruia România și românii îi datorează foarte multe.

Fără să vreau să fac politică partinică, afirm cu tărie că inteligența, cultura, capacitatea de comunicare și relaționare a acestui om au îmbunătățit statutul fiecărui român în parte. Concluzia-ștafetă a acestui om politic de succes transmisă fiului său este de negare a unui fenomen care poate fi distrugător la propriu pentru o viață de om. Atunci ce rost mai are? Ce instanță mai poate repara suferința?

Suntem cu susul în jos. În interpretarea multora dintre noi suntem „o țară” de curve și de borfași. Nu contest că nu ar fi și foarte mulți reprezentanți ai acestor două categorii, dar cu toate acestea cei mai mulți dintre noi avem totuși demnitate și obiective de viață sănătos formate în conștient și subconștient.

Am pornit această scriere de la nevoia de îmbunătățire a comunicării cu părinții. Scriu cu convingerea că, platforma mea virtuală, trebuie să fie aducătoare de bucurie și nu de îngrijorare. Cu excepția morții și a bolii incurabile, problemele omului alternează, vin și trec. Chiar și suferința din dragoste trece. Nedreptățile se spală și ele de pe sufletul celui care le-a trăit și din când în când doar câte o amintire le mai învie.

Libertatea este cel mai complex sentiment creat de Dumnezeu. Este atât de sensibilă încât lipsirea de această trăire poate duce la dispariția fizică sau morală a unei persoane. Atacurile conștientizate sau nu la adresa libertății pot de asemenea să fie motorul turuitor al unei cangrene sufletești care va duce într-un final la dispariția oricărui sentiment.

Sentimentul de gelozie este unul dintre cele mai puternice atacuri la adresa libertății. Suspiciunea, neîncrederea în propriile-ți puteri și în loialitatea celui de lângă tine nu are cum să ducă la o concluzie cu happy-end. Toate acestea pot transforma însă viața celor doi, a celui care generează și a celui asupra căruia se răsfrânge,  într-un calvar. Rănile cauzate de gelozie se vindecă greu iar uneori lasă urme atât de adânci încât, pe fondul unui astfel de travaliu, victima unei persoane geloase riscă să-i preia metehnele și să le exercite inconștient într-o altă relație.

De regulă, mulți dintre cei care sunt atinși de acest viciu, construiesc mesaje utopice prin care vor să mascheze(conștient sau nu) chinuitoarea trăire în declararea unei griji și a unui sentiment că „le pasă” de celălalt. Nimic mai fals și mai nociv. Îl iubești cu adevărat pe un om atunci când te mai gândești încă o dată în plus înaintea unei acțiuni în care riști să îi produci celuilalt suferință. Când cauți să te pui și în locul celui drag, căruia vrei să îi comunici ceva.

Multe relații devin un șir nesfârșit de explicații, de „conferințe de presă„, jalnice reprezentații ținute de către unul în fața celuilalt. E cel mai ușor lucru din lume să-ți faci partenerul să sufere, aruncând inconștient cu suspiciuni și acuze. Cum mai repari acest lucru?

Ramificațiile geloziei, căci de-asta este o boală atât de nocivă, pot duce și în trecutul celuilalt. Am mai explicat cândva, într-o scriere sau am vorbit cu un prieten, nu mai știu exact, teoria cu urâtele care au soți faini dar îi înșeală. Cum Dumnezeu se explică acest lucru? Am găsit atunci răspunsul că, neavând încredere în ele însele, acestea sunt ferm convinse că vor fi înșelate cândva, motiv pentru ele să acționeze instinctiv-preventiv. Pentru că da, asimetria frumuseții și a trăirilor interioare, naște astfel de acțiuni. Tocmai de aceea, poeții cântă mult nevoia de reciprocitate în gânduri și sentimente(evident că nu se poate ca ea să fie perfect egală) pentru ca un lucru să reziste. Mai concret, dacă eu am încredere în tine și tu trebuie să ai, nu numai în mine, dar mai ales în tine.

Cam acestea ar fi de spus deocamdată despre comunicarea reală cu părinții și cu cei din viața noastră, despre felul nostru de a fi ca neam și despre distrugătorul sentiment de gelozie și nocivitatea acțiunilor lui. Uitându-mă pe diagonală la ce am scris, zâmbesc dulce și amar și mă bucur că încă o dată mi se confirmă că suntem creația lui Dumnezeu, prin ciclicitatea și amnezia în care ne desfășurăm viața, dar mă întristez privind la drama sisifică căreia trebuie să-i facem față. O spuneam într-o poezie scrisă în 2009 că: „viața e ca o zi și ziua e ca o viață„.

Așa că, cei dragi din viața noastră ar trebui să conștientizeze că delicatețea poate fi cea mai șubredă atitudine în fața unor acțiuni distrugătoare, care nu au un fundament bazat pe dragoste reală, ci pe frici și obiective. Frica de a nu fi trădat și obiectivul de a fi fericit sau de a avea un statut. De parcă fericirea ar fi ceva material, pe care îl iei și îl pui în vitrină ca pe un bibelou.

Sincer, m-am săturat de comportamentele de acest tip, a căror viață se împarte între regret, suferință și frici. Un amalgam de pâclă și duhoare în care nu mai poate crește nimic în afară de buruieni și clișee și care inevitabil duce la concluzia: „aș fi vrut să am altă viață!„”.

……………………………………………………………….

Le arăți părinților că îi iubești spunând-le ce simți, fără să-ți fie frică de faptul că viața ta dintr-un anumit moment îi va întrista. Și din acest punct de vedere, consider că este un progres că trimit scrisori publice celor dragi și chiar necunoscuților despre viața mea și acelor din jur.

Îi arăți iubitei sau iubitului că îl iubești, lăsându-l să fie așa cum l-ai cunoscut și încurajând-ul să fie așa cum este. Este singura cale de-al păstra lângă tine și de-al face să te iubească.

În rest, suntem o țară de cupluri care se iubesc ”la bine’„.

 

 

București, 5-6 septembrie 2012

 

 

Final de vară

1 septembrie 2012

Sfârşit de vară
Cu o scoica
Găsită în bermude
Şi-un nisip ce cade
Din papuci, la Bucureşti
Final de august
Cu un semn de carte
Pe care, pe ascuns
Mi-ai scris că mă iubeşti…

… ……

26 august 2012