Archive for octombrie 2012

Iubesc şi flori şi buze şi morminte

25 octombrie 2012

Dacă ar fi să privesc partea aglomerată a lucrurilor aş spune că mergând alaltăieri spre birou, ce să vezi… Era plin de tarabe care miroseau a tămâie şi peste tot mănunchiuri de crizanteme. La un colţ, pe o stradă din zona Patriarhiei, am văzut, nu exagerez, circa 30 de preoţi. Toţi erau grăbiţi, galbeni şi răsfiraţi cât era strada de mare. Pe următoarea stradă, cu cât mă apropiam de Patriarhie, numărul lor se înmulţea. Am zâmbit şi mi-am zis în gând: „Aici e Mecca noastră!

Cu ani în urmă aş fi interpretat greşit, ca să fac o analogie blagiană iubeam şi crizanteme şi preoţi şi enoriaşi(căci eu iubesc şi flori şi buze şi morminte) din poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” scrisă în 1919 de poetul din Lancrăm.

Un alt fapt foarte interesant pe care l-am trăit identic ieri şi azi, a fost ca la aceeaşi trecere de pietoni, aceeaşi femeie, îmbrăcată la fel, se nimerise să aştepte să traverseze. Nu am nici un dubiu asupra acestei adevărate minuni. Pot băga mâna în foc că era o femeie venită din ţară pentru procesiunea Sfântului Dumitru, care s-a nimerit să treacă de două ori prin acelaşi loc, probabil la aceeaşi oră, două zile la rând. Pentru Bucureşti, dar şi pentru un orăşel, este un fapt de o raritate incredibilă. Este de prisos să spun că nu era cerşetoare şi că nici nu stătea efectiv, ci venea pregătită să traverseze. De ambele dăţi a ezitat şi fiindcă era cam la un metru de zebră, am trecut noi. La această minune, a cărei taină o voi afla cine ştie când, l-am avut martor şi pe şoferul meu, Nea Mihai, care a râs cu bun simţ de entuziasmul meu, şi-a dat seama că este aceeaşi persoană, dar a zis că nu crede în superstiţii. Femeia semăna cu Mama Margaretă, bunica mea de pe tată, de la Amărăşti-Vâlcea, pe care, culmea, urmează să o vizitez în curând.

Aseară, când mă întorceam pe jos din aceeaşi zonă, am văzut coada mare suflete, care, cum spuneam în Chezăşie pentru libertate(în eseul Metamorfoza unor lacrimi de vară) curgea de pe Dealul Mitropoliei. Mi s-a părut fantastic. Parcă era o noapte de revelion.

Ador când mă duc la somn, cu gândul că afară încă nu se doarme şi când simt că viaţa palpită pe străzi. Îmi dă un sentiment de siguranţă, de linişte, aşa cum îmi dădea cândva gândul că, deşi sunt singur acasă, prin cele mai întunecate unghere ale ţării circulă trenuri.

N-am intrat în Parcul Unirii, ci l-am ocolit pe trotuarul vizavi de aleea care urcă Dealul Patriarhiei, însă simţeam acelaşi miros de tămâie şi vedeam stivuite zecile de kile de crizanteme, imagine care altădată m-ar fi enervat. De ce m-ar fi enervat? Pentru că veneam din Ardeal, unde cu excepţia Mănăstirii Nicula, a Prislopului şi poate a altor câtorva locuri, nu se fac astfel de procesiuni, iar florile se caută în florării şi pieţe, nu stau stivuite pe tarabe şi pe trepţi de biserică.  

Procesiunea de la Bucureşti uimeşte şi pentru că este una urbană. Dacă aţi vedea, dragi ardeleni rămaşi acasă, ce atmosferă se creează, aţi veni măcar o dată în viaţă pentru a trăi şi pentru a simţi acest aer.

Cei care stăteau la coadă nu erau „proştii cu tigăile” care se calcă în picioare la televiziunile de nişă. Acolo erau oameni cu credinţă. Oameni în toată firea. Da, ca în Groapa lui Barbu, pe lângă, în zona Patriarhiei, pe „11 iunie” şi „La Fântâni”  am văzut şi şuţi şi fete ieşite la produs. Chiar am surprins un fapt tragico-amuzant în care o fată ieşită să ofere plăcere contra bani, îi povestea unei tovarăşe despre obrăznicia şi tupeul unui pervers care, probabil cu o noapte înainte, îi ceruse imposibilul.

Am dat, păşind, o pagină şi am ajuns în capătul unde străzile se unesc într-un „V” şi am văzut coada care se întindea în depărtare pe strada a cărei nume marchează începutul Revoluţiei Paşoptiste la Bucureşti(„11 iunie”). Pe o parte erau curvele, pe alta enoriaşii, iar undeva în mijloc nişte şuţi piliţi. Dacă asta era imaginea din acel moment, nu înseamnă însă că era vina enoriaşilor. De ce să-i desconsiderăm? Cine suntem noi cei care ne dăm superiori doar pentru că viaţa ne-a prins într-un context de viaţă favorabil faţă de mulţi dintre cei care au ajuns la disperare sau pur şi simplu vin să mulţumească pentru liniştea pe care o poartă în suflet.

Am fost impresionant de aceşti mulţi oameni. Mi-a fost drag de ei. Dacă n-aş fi avut firea asta, m-aş fi pus la coadă. Încep să mă cunosc însă şi îmi dau seama că n-am răbdare. Mă enervez şi când stau la o banală coadă de trei oameni din supermarket. Nu întotdeauna, e adevărat.

La radio s-a vorbit mult despre ceea ce se întâmplă zilele acestea în Capitală. Pe cuvânt, parcă este o minune. Sunt impresionat cu adevărat de ce sentimente poate să-ţi dea energia oamenilor canalizată înspre simbolistica moaştelor tămăduitoare.

          Coada de la Patriarhie poate semăna cu piciorul dezgolit, cu care a umblat zi şi noapte Sfântului Dimitrie cel Nou, protectorul Bucureştiului, iarnă şi vară, ca semn de autopenitență pentru că a călcat pe un cuib cu puişori, în timp ce păştea vacile, în copilăria sa. Dealul Patriarhiei seamănă cu o Golgotă mai mică, iar enoriaşul are dreptul să îşi imagineze că este un Hristos care se mântuieşte prin răbdarea şi prin credinţa sa.

          Începusem să scriu că la radio s-a vorbit mult despre această sărbătoare. O femeie povestea cum avenit şi pentru moaştele Sfântului Nectarie, vindecătorul de cancer. Venise şi în urmă cu câţiva ani, împreună cu sora sa, care suferea de cumplita maladie. Sora i-a murit iar femeia povestea că a fost mâhnită şi a început să se îndoiască de puterea moaştelor şi a rugăciunilor. În timp şi-a dat seama că sora sa care fusese necredincioasă, nu a suferit şi mai mult decât atât, a cerut în ultimele zile să fie spovedită de un preot.

În timp ce vă scriu aud cântecul sobru al unor clopote. Îmi imaginez că e al celor de la Patriarhie, aflată la 2 kilometrii de locul unde locuiesc. Poate sunt cele ale bisericii Radu Vodă, care se găseşte şi mai aproape. Dacă le este frig credincioşilor care stau la rând, cântecul clopotelor le va ţine de cald. Dacă le este sete, lacrimile celor care au suferit pe nedrept sau pentru credinţă, le vor ţine de sete. Dacă le este foame, se vor hrăni cu credinţa că ziua de mâine va fi una mai bună, mai săracă în ură şi mai bogată în iertare.

Bucureşti, 25 octombrie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=MxufF9EYDis

Reclame

Octombrie

19 octombrie 2012

E toamnă.
Porumbelul ține un pai galben
în cioc
Bate lumina prin el
Ca prin sufletul meu..

19.10. 2012

Tată, soţ şi scriitor de Dan Stanca

16 octombrie 2012

De când m-am căsătorit şi am un copil, simt că viaţa mea de scriitor va suferi o transformare decisivă. Nu mai sunt ce am fost până acum şi astfel încep să-mi pun anumite întrebări pe care până în momentul acesta le-am ocolit sau în orice caz nu erau oportune. Soţia mă întreabă de ce, dacă ne-am căsătorit, scriu la fel ca înainte. Oare ea, prin prezenţa ei, nu mă poate influenţa într-un asemenea mod încât să schimbe paradigma în care mă lăfăiam ca burlac? Acest „la fel” mă terorizează. Eu ştiu că ea nu-mi citeşte cărţile din punct de vedere estetic, ci din punctul de vedere al obsesiilor personale care, reapărând, dovedesc că nu m-am lecuit de ele. Şi atunci, în mod logic, este dezamăgită. Când ne-am cunoscut şi a citit romanul Mut, mi-a spus că ceea ce a atras-o în carte a fost potenţialul. Este acolo un arc întins dureros până la limită, dar în mod ciudat săgeata nu pleacă. Cu alte cuvinte, viaţa mea se împotmoleşte într-o depresie sumbră şi fără speranţă în loc să dobândească forţă ascensională. O decepţionez prin faptul că, din păcate, nu-mi pot părăsi anumite teme, idei, obsesii. Deşi ştie că o iubesc, simte că în acest fel o trădez. Mai mult de atât, simte că în acelaşi fel nu mai sunt aproape de copil. O chestiune care, pur şi simplu, mă bulversează. Aşa că mă întorc la succesiunea din titlu: tată, soţ, scriitor. Dacă în locul ultimului cuvânt aş fi spus bancher sau electronist nu aş fi avut nici o bătaie de cap. Dar condiţia de scriitor te stigmatizează. Acest lucru nu poate fi înţeles de oamenii obişnuiţi. Să schiţăm bunăoară următorul scenariu: după o zi în care viaţa casnică a decurs normal, te retragi la masa de lucru. Şi atunci ce faci? Să nu mai scrii fiindcă îţi „trădezi” familia? La o adică e şi asta o soluţie. Dar mă întreb: câţi scriitori pur sânge sunt în stare de aşa ceva? Cine dintre autorii adevăraţi este în stare să renunţe la universul lui obsesional? Sunt ultimul scriitor care idolatrizează actul scrisului. Dimpotrivă, în orice moment mă simt pregătit să intru într-o grevă absolută a tăcerii şi astfel să am puterea de-a sta nemişcat în faţa foii de hârtie şi s-o las imaculată. Dintr-o asemenea perspectivă biruinţa autorului e tocmai aceea de-a nu mai scrie şi de-a se înveli sub giulgiul foilor albe decât, hărnicuţ, să mâzgălească foaie după foaie crezând într-o eternitate iluzorie. Dar până la urmă acesta este un plan teoretic. Simţi o nevoie imperioasă să scrii şi atunci vine întrebarea decisivă: ce scrii? Poţi să faci abstracţie de viaţa ta personală şi să fugi în teritorii pur imaginare? Da, de bună seamă, sunt şi autori de o asemenea speţă care fantazează în neştire şi atunci ceea ce fac ei e complet desprins de viaţa pe care o duc zi de zi. Din nefericire, – şi subliniez negaţia – nu intru în această categorie de autori. Dimpotrivă. Aparţin aceleia care exploatează fiecare fir de praf din apartament. Scriu, din nefericire, nemilos, şi oricât de bun tată aş fi sau soţ, oricât de mult m-ar durea fisurile apărute în familie, există o melancolie răpitoare şi secetoasă prin care plonjez într-o mare singurătate. Cine mă citeşte habar nu are că sunt om la casa mea şi-şi închipuie diverse. De unde pleacă înşelătoria? Din acest teribil şi nelecuibil suflet al scriitorului. El nu-şi va abandona niciodată vocaţia de exemplar solitar, care se rupe de toţi şi de toate, şi declară astfel o separaţie providenţială. Aşa că ce iese în asemenea condiţii de sub pana lui, de sub pana mea, din anumite puncte de vedere poate fi înspăimântător. Îmi iubesc soţia şi fetiţa, este o iubire fără rest, care creşte fără efort şi luminează ascunzişurile fiinţei mele. Codificat este aici tot sensul vieţii ca perla într-o cochilie de sidef. Fără ele două aş fi pustiit şi ceea ce sunt ar fi împrăştiat de vânt, uscat ca iasca şi trist ca un strigoi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu pot scrie despre mine AŞA? Este o întrebare care mă torturează neîncetat fiindcă accentuează scindarea dintre eul omenesc şi eul scriitoricesc. Fac parte din categoria autorilor care ştiu că, din cauza mutaţiei valorilor estetice, afirmarea în literatură a unor stări sufleteşti pozitive nu produce efect estetic. Şi atunci negativizez. Este o mişcare deliberată dictată de sufletul bolnav de saturniana melancolie. Prin aceasta în plan ficţional ajung să mă îndepărtez de familia mea. În ciuda a ceea ce simt ca om, creez tablouri înveninate. Par un monstru înconjurat de monştri. Imaginarul nu iartă şi proiecteză imagini de care, trezit din beţia scrisului, mă ruşinez. Am însă naivitatea să cred că cititorii îmi respectă narcoza, ceea ce, din nefericire, nu prea se întâmplă. Mulţi nu pot face ecartul între ce înseamnă plan ficţional şi ce este planul real din care ficţiunea se alimentează copios. Ei nu înţeleg cum funcţionează alchimia scriitorului. Scriitorul nu este un om bun, au contraire, ci rău. Răutatea lui este însă de natură estetică. Să mai scrie el acum despre feţi frumoşi şi ilene cosânzene? Absurd. Nu are cum, retorica ar fi falsă, ar mima un comportament ale cărui reguli îl stingheresc. Din acest punct de vedere spun că demnitatea de scriitor în condiţiile în care s-a căsătorit şi are un copil devine tot mai delicată. El scrie, iar soţia sau copilul, dacă a crescut, nu se poate abţine şi începe să-i cerceteze paginile. A şi le ascunde, lui, autorului, i se pare chiar dezonorant. Şi atunci le lasă cernute. Sita nu iartă. Şocul trăit poate fi nimicitor. Cei pe care-i iubeşte, confruntaţi cu textele respective, pot fi dezgustaţi. Nu este exclus ca aceştia să trăiască impulsul dea i le rupe sau de-a apăsa un delete ferm prin care totul să dispară în neant. Ce fac eu atunci? Cum mă apăr? Ce măsuri defensive adopt? Să cad în genunchi în faţa acelora care, din cauza a ce am scris, mă mustră, ar fi excesiv. Să-mi rup eu paginile nu-mi vine. Atunci? Ca să rămân scriitor şi să nu părăsesc frontul unui război minunat, am nevoie de o nu mai puţin minunată înţelegere. Soţia mea care se simte ultragiată în anumite pagini corosive ar trebui să fie detaşată şi să zâmbească în faţa imaginarului dezlănţuit. Eu unul doresc din tot sufletul aşa ceva. Doresc să mă înţeleagă şi să mă iubească. Iubindu-mă, poate dezmierda anomalia sufletului meu. „La fel”-ul în care scriu nu ar mai reprezenta simplă repetiţie penibilă, ci adâncirea unor teme în al căror miez eu, cel obsedat, cobor pentru a construi acolo un paradis melancolic.
Născut în zodia Balanţei, având Saturn în exaltare, ştiu ce înseamnă să fii trist când toţi din jurul tău râd, şi să râzi în mijlocul unei ceremonii funerare. Scriitorul din mine este un animal ciudat care nu respectă convenţiile şi desfide conformismele. Mi-aduc aminte de personajul camusian Meursault din L’Etrangèr , nepăsător la moartea mamei sale, sau de Tonio Kroger din nuvela cu acelaşi titlu al lui Thomas Mann, care-i privea dispreţuitor pe autorii naivi, patetici, care voiau cu orice chip să-şi citească producţiile ridicole. Sau ce spune T.S. Eliot? Când scrii o poezie de dragoste e recomandabil să fii îndrăgostit, dar mai bine e să fii poet. Poetul explodează în cea mai benignă societate şi doarme somnul lui Pan acolo unde trăznesc obuze. |sta este poetul şi nu altul. Iar romancierul, nu mai puţin de atât. Poate condiţia lui e cu atât mai precară cu cât, creând personaje, excită curiozitatea psiho-criticilor care, cu orice preţ, vor să scormonească în materialul său ca să descopere punctul de unde a plecat. Ceea ce până la urmă este o operaţie ignobilă. Natură gingaşă, de multe ori mă jenez când unul sau altul îmi spune că mi-a identificat modelul. Nu-mi vine să-l contrazic şi să-l informez că între personaj şi model e o distanţă ca de la Pământ la Lună. Săgeata până la urmă a plecat din arc şi s-a transformat în pasăre. Răutatea scriitorului, supusă astfel iubirii, ajunge să se mântuie. Dar după catharsis, ca într-un urcuş spre cer, urmează rugăciunea.

Cimitirul Săpânţa: un muzeu al mesajului trist

13 octombrie 2012

 

Pe-un mormânt crescuseră atâtea flori de am crezut că-l sufocă. Erau mici şi albe, cu un punct galben în mijloc. Semănau cu muşeţelul. M-am aşezat pe bordura care împrejmuia mormântul şi l-am rugat pe Lucian să-mi facă o fotografie. În bunul lui obicei, mi-a făcut două. Când m-am uitat acasă, într-una mă ploua cu raze de soare, în cealaltă nu. Erau doua imagini luate la interval de o secundă dar total diferite. Semănau cu percepţia omului despre viaţă. Uneori, chiar dacă plouă, totul ţi se pare o baie de soare, alteori, chiar dacă e arşiţă, în inima ta poate fi vifor.

Îmi aduc aminte de acea dimineaţă de martie în care am primit telefon să mă prezint la Bucureşti. Aşteptam telefonul de ceva vreme, eram stresat, părul începuse să-mi cadă, aveam palpitaţii, pentru că nu ştiam ce voi face. Eram dornic de treabă, aveam energie dar nu aveam bani. Trăiam din salariile ei, căci lucra în două locuri, iar această situaţie mă presa groaznic. Aveam simbolica indemnizaţia de ales judeţean şi pe bună dreptate un sfert de simbol trebuia să dau la partid. Chiria era mare. Eram săraci şi distanţi. Doi copii care îşi luaseră angajament încă de pe băncile liceului să trăiască toată viaţa împreună şi într-un joc nebunesc se ţinuseră de promisiune, în pofida simţămintelor de mai târziu.

În acea dimineaţă de martie telefonul care mă chema într-o nouă viaţă a sunat. Ring, ring, ring! Şi mi-am făcut bagajul spre o nouă viaţă. N-aveam multe de luat. Câteva haine, ca vai de capul meu, nu am voie însă să mă plâng. Două costume, dintre care unul cam gros, încât în iulie 2007, Omul Drag s-a uitat mirat la mine şi m-a întrebat: „Nu e cam gros costumul asta?” Am dat afirmativ din cap.

Am plecat în Marele Oraş, acolo unde m-am jurat că nu voi conduce niciodată un automobil. Aveam curaj să încep o nouă viaţă dar îmi era şi frică. Nici nu plecasem şi îmi era dor de părinţi, de restul familiei, de toată lumea. Pe atunci era născut numai nepotul meu Darius. Tata Chiţu era încă un bărbat puternic, în pofida celor 75 de ani. Azi, când îl privesc ţintuit, slab încât a rămas numai bunătatea din el, parcă îmi vine să plâng.

Un oraş de disponibilizaţi, printre care şi părinţii mei, rămânea în urmă. Cugirul se îngemăna în viaţa mea de zi cu zi, cu Alba Iulia, unde stăteam în timpul săptămânii. Apoi mă împărţeam între Rădeşti şi Oraşul de la Poalele Drăganei. Azi, când trag o linie sub miile de amintiri, îmi dau seama că în Oraşul Unirii sunt mai cunoscut decât oriunde. Sunt mândru de această avere sufletească, de bucuria de a fi recunoscut pe stradă. Înseamnă că mesajele transmise de mine în cei şapte ani trăiţi în Tolstoi, apoi în Căminul Studenţesc 1, de pe Alecsandri şi în M-uri, au avut ecou în inimile multor oameni.

Pornisem de la acea dimineaţă de martie. Era înnorat şi ploua mărunt. Mergeam cu Radu spre Rădeşti. Gestionam pe atunci o iluzie cu cochilie despre care abia acum pomenesc pentru prima dată în scrierile mele. Trebuia să mă asigur că totul rămâne în bună ordine. Pe la Oiejdea, Radu care conducea sigur pe el, îmi spune: „Ce vreme urâtă!”. Cum, Radule, i-am răspuns, nu vezi că este cea mai însorită zi? A stat o secundă şi s-a gândit, apoi a surâs şi mi-a spus: „da, aşa este…

Acum, peste ani, îmi dau seama că totul este, de fapt, percepţie. Eu îi transmisesem simbolic faptul că, în pofida vremii urâte, în sufletul meu este soare. Realizez abia acum că el îmi răspunsese la fel, nu se referea la vremea rea, ci la tristeţea pe care o simţi când îţi pleacă un prieten. Plecam definitiv, cu toate că ştiam că mă voi întoarce cât pot de des. O plecare era o plecare şi pentru că fuseseră investite sentimente, îşi cerea dreptul la tristeţe.

Dimineaţa rece de octombrie avea podoabă un cer albastru ca de sticlă. Ne plimbam printre cruci colorate. Razele curgeau cu dărnicie peste lemnul vechi, vopsit şi peste contrastele de culori: roşu, albastru, galben. Semne grafice stăteau ordonate pe fiecare cruce, astfel încât să cuprindă filonul reprezentativ pentru viaţa celui plecat. N-am notat nimic. Mă străduiam să citesc începutul şi apoi ochii îmi alunecau la finalul scrierii, unde se găseau cele două cifre care măsurau viaţa. O poezie, de cele mai multe ori fără rimă şi un rezultat. Uman şi real, o frântură de baladă şi un pic de matematică, atât e viaţa omului, mi-am spus în gând.

          Pe cruci nu sunt mesaje vesele, am concluzionat pentru mine. Cei plecaţi îi spun celui venit să viziteze, turistului, cu ce s-au ocupat şi cum s-a terminat viaţa lor. Predomină regretul faţă de pierderea prematură a vieţii, modul în care s-a sfârşit aceasta şi grija faţă de durerea şi siguranţa celor din familie, văduviţi.

          O femeie de 40 de ani, mamă a cinci copii, răpusă de boală; un tânăr de 34 de ani, mort în accident, un altul de 22 la fel, care îşi cerea iertare părinţilor că nu a fost ascultător, un băiat de 16 ani, puzderie de oameni cu vârste cuprinse între 45 şi 55 de ani. Nu găseam veselia cimitirului. Tot ce vedeam era  de un tragism înfiorător, nu pentru că aş nega ireversibilul cu care venim pe pământ ci pentru că, spre deosebire de alte cimitire, prin mesajul de pe cruce, cel adormit în stoborul maramureșean, parcă înfige un cuţit în inima celui viu, care încă respiră şi poate citi. Este, într-un fel, un muzeu al mesajului. Nicăieri în lume forţa cuvintelor nu este mai bine reliefată, pentru că, un context aparte, o îmbracă în emoţional izbind-o violent de speranţa de viaţă, de regulă crescută, a celui tânăr sau mai puţin tânăr, care priveşte.

          Cred că, cimitirul-muzeu Săpânţa, prin acest lucru este unic. Prin reliefarea puterii mesajului scris. Iar atunci când este vorba despre viaţă şi moarte, privite din postura celui care inevitabil urmezi şi care te afli acolo tocmai că vrei să trăieşti minunea de a râde într-un cimitir, n-ai cum să nu pleci impresionat. În fapt, în afară de decor, morţii de la Săpânţa nu se diferențiază cu nimic de morţii altor cimitire. Poate că alte „necropole” conservă poveşti şi mai triste decât cele de pe valea Tisei, cu toate acestea, nu vor avea nicicând aceeaşi putere de-a impresiona.

          M-am ridicat de pe bordura mărginită de flori. M-am uitat atent la ele şi le-am admirat tăria de-a ne reda optimismul. Probabil că de-asta se pun flori pe morminte, ca să nu ne pierdem speranţa, nici noi şi nici cel care a plecat. Ne generăm şi ne regenerăm continuu.

(probabil va mai urma)

13 octombrie 2012

Poezie, religie si politica

11 octombrie 2012

Am facut o calatorie prin tara. Asa am simtit. Parca lucrurile pe care le vedeam se legau intre ele, fara ca eu sa-mi fi propus sa caut legaturi. Am revazut Manastirea Argesului, dupa 17 ani. Apoi am intrat in Ardeal prin Carta, dupa ce am parcurs Transfagarasanul. Am oprit in satul copilariei mele, la Radesti, unde mama si bunicul meu ne asteptau cu drag. A doua zi am pornit spre Sighetul Marmatiei, sa vedem Memorialul. De acolo am plecat si am inoptat la Sapanta. A doua zi, dupa ce am vizitat Cimitirul Vesel si Manastirea Sapanta(cea mai inalta biserica de lemn din Europa) am plecat spre Manastirea Rohia, unde este inmormantat Nicolae Steinhardt, cel care, prin forta ideilor din „Jurnalul fericirii”mi-a influentat in sensul cel mai pur o apropiere a scrisului de crestinism. Pe drumul care coboara din Sighet spre Baia Mare am intalnit piatra sub care se spune ca este ingropat Pintea Viteazul(De-un viteaz asa falos/Si la inima milos/De-un viteaz asa de mare/La sarmani da ajutoare). Cei 33 de ani isusiaci ai haiducului Pintea imi sporesc si mai mult interesul fata de ceea ce a fost si ce reprezinta. Multi dintre romani, printre care recunosc ca m-am numarat pana de curand, cred ca Pintea Viteazul este o legenda, dupa care s-au facut celebrele filme cu Florin Piersic.
La Rohia am vizitat biblioteca ingrijita si organizata de N.Steinhardt, apoi am vazut chilia, care de fapt era biroul sau si in cele din urma am vizitat biserica si mormantul. Dupa ce am luat un con de brad de pe mormantul sau, am plecat spre Cluj-Napoca strabatand Targu Lapus. Cand am mers inspre Sighet am intalnit in drumul nostru, in satul Giulesti, casa memoriala a lui Ilie Lazar, despre care aveam sa descoperim multe lucruri la inchisoarea-muzeu, fondata la initiativa poetei Otilia Coman(Ana Blandiana) dup mama, din comuna Blandiana de langa Cugir. Pe acele locuri s-au descoperit si celebrele placute care atesta cea mai veche scriere din istoria lumii.
Dupa o noapte la Cluj am luat drumul Bihorului dar ne-am oprit la Ciucea, in nordul Clujulului, dupa Huedin. Am vizitat domeniul care a apartinut poetului si omului politic Octavian Goga. Acum cand scriu, am alaturi prima sa carte de vresuri, numita Poezii(La noi sunt codri verzi de brad/Si campuri de matasa/La noi atatia fluturi sunt/Si-atata jale-n casa).
Am aprins o lumanare la bisericuta din lemn, care se gaseste in apropierea mausoleului unde sotii Goga isi dorm somnul de veci. Pe tovarasul meu de calatorie la impresionat un Arbore Tulipan, vechi de 180 de ani. Mai simplu, un copac in care cresc lalele. 
De la Ciucea am plecat la Radesti via Cluj-Napoca, iar dupa inca o noapte la Radesti am luat drumul Bucurestilor, pornind pe Valea Sebesului si oprindu-ne pentru o noapte undeva in Carpati.
Am spus in debutul acestei scrieri ca, intr-un fel, tot ceea ce am vazut se leaga. N-am sa stau sa trasez acum toate punctele de legatura dintre oameni si locuri dar sunt foarte multe. Daca ma gandesc la Sighet si la tot ceea ce a reprezentat acest bastion al suferintei si al nedreptatii pentru absolut toate mediile din Romania, n-am cum sa nu dezvolt foarte multe conexiuni. Acolo au fost distruse adevarate capacitati sufletesti, culturale si intelectuale ale Romaniei. Ar fi prea multe de spus, iar  faptul ca am putut sa-i aduc bunicului meu, in varsta de 80 de ani, vesti despre Iuliu Maniu, imi da o multumire sufleteasca aparte. I-am aratat fotografiile si i-am citit ce s-a scris pe Wikipedia despre inaintasul taranist, fapt care, l-a sfarsitul serii l-a facut sa exclame:”l-am mai vazut o data pe Mainiu”, dupa o pauza a exclamat cu mandrie:”sa vii la mine la inmormantare!”. M-a intristat. 
In copilaria sa, in timpul unei campanii electorale,bunicul a fost luat in brate de omul politic originar din Salaj. Fostul prim-ministru i-a lipit un abtibild cu poza sa pe frunte si in timp ce il ridica in brate, aratandu-l celorlalti, a spus:”acesta-i fiu de-a lui Maniu!” iar bunicul completeaza intotdeauna taind aerul din preajma pieptului cu palma in jos:”si de-atunci, mie altu partid nu mi-o mai trabuit!”. Desi am fost si voi ramane toata viata un om cu crezuri de stanga, aceasta afirmatie a inaintasului meu de pe linie materna, m-a ajutat mult. 
Sa-l lasi pe Maniu sa moara in inchisoare, la peste 70 de ani, mi se pare o atrocitate ireparabila. Pentru Salca Nicolae din Radesti, faptul ca-i descriam locul unde si-a petrecut ultimii ani, un model din copilaria sa si o facem eu, nepotul sau, a insemnat enorm. I-am vazut lacrimile in ochi. Cea mai frumoasa rugaminte din ultimii ani am primit-o azi-dimineata, cand bunicul mi-a cerut o cana cu apa. Eu scrisesem in urma cu aproape trei luni poezia „Causul cu roua” inspirat de o secventa in care acelasi bunic, a cerut o cana cu apa fratelui meu. Imi place sa cred ca este o poezie sensibila si foarte indragita. 
Ar fi foarte multe de spus despre aceasta calatorie. Despre familiile voevodale si regale ingropate la Manastirea Argesului, despre Rohia, despre poezie si politica. In fapt, daca ar fi sa rezum la trei cuvinte toata aceasta calatorie as scrie: poezie, religie si politica.
(Va mai urma)
11 octombrie 2012 

Suferinta si beneficiile ei

7 octombrie 2012

Stoluri nehotarate de grauri, perechi nestatornice de turturele, porumbei curajosi, ciori insistente, vrabii care se scaldau in apa si raze. Totul era un cantec, o cearta, o viata. Octombrie invaluit in lumina. Din cand in cand o boare de aer rece te facea sa te atingi si sa-ti spui:”da, s-a mai scurs un an…”. 
Cand eram elev, pe vremea asta, culegeam via. Ce vremuri erau…Fiecare avea randul lui. Cei mici, printre care si eu, nu ne lasam mai prejos. Ne era sete de viata si de joaca. 
Soarele este la fel de viu. Nelucrata, via a fost inghitita de pamant inca din urmatorul an, dupa ce, cu tot cu boala, bunica a fost si ea inghitita de tarana amara. 
Bunicul umbla rau, sprijinindu-se de o bata decolorata. Cantecul pasarilor imi fura gandurile. Totu-i o orchestra vibranta, cu aripi. Zborul…un dans, ciripitul…un cantec. Un cor a carui scena e bradul batran din curtea scolii. Un brad urias, care de zeci de ani isi poarta culorile cu demnitate. E ca un ateneu, atata cantec se gaseste pe ramurile acestui brad. Nu e zarva, e o comunicare cantata. O nevoie de liniste sufletasca si de bunatate isi cauta loc sa mi se cuibareasca in suflet. Ca niste pasari, gandurile se rasfira si se impreuneaza, isi cauta loc, aluneca pe razele calde si apoi isi iau zborul. Unele nu mai revin, altele se aseaza pe ramurile noduroase ale sufletului. Bradul din curtea scolii de la Radesti seamana cu Arca lui Noe sau cu Arborele Igdrasil. Acest copac batran este meridianul universal al poeziei si muzeul unei continuitati vii, al glasului si al iubirii. E un hobby a lui Dumnezu, care cand se simte rau, da o pagina albastra de cer si se uita la el. Il face sa zambeasca acest brad, cum mie imi aduc bucurie cateva vorbe ale unui om foarte drag: cand ai o suferinta, mi-a spus, trebuie sa o lasi sa se consume. Vorba asta le rastoarna pe cel care indeamna la o fuga continua de confruntare. Cei care procedeaza asa se intalnesc mereu si mereu cu aceeasi problema. Ea se transforma intr-o tema care revine. Daca ne-am cunoaste mai bine pe noi insine n-am mai suferi chiar atat de mult. Nu i-am mai face nici pe cei din jurul nostru sa sufere asa de mult. Cunoscandu-ne, am realiza cat de tare dor vorbele si sentintele aruncate negandit asupra celuilalt. L-am putea privi cu drag si nu ne-am mai repezi cu asteptari asupra lui si a felului sau de a fi. N-am mai considera ca pe lume sunt oameni care sunt sortiti sa ne aduca noua bunastare si fericire. Am intelege ca lucrurile bune vin oricum de la sine. Ne-am plange mai putin si am privi mai mult cerul, asa cum ne indeamna tot mai insistent niste „scrieri murale” din Capitala. Am da putere punctelor comune si am ignora diferentele lipsite de importanta sufleteasca. Nu ne-am contesta reciproc trecutul si deciziile pe care le-am luat candva. Nu ne-am batjocori sau n-am rade de sentimentele pe care noi sau celalalt le-a avut candva. Nici prin cap nu ne-ar trece sa ne introducem ca element de comparatie in trecutul celuilalt si sa pretindem, beneficiind de glasul si contextul prezentului, ierarhizare favorabila noua. Am fi mai smeriti si mai buni. Am intelege mai mult si nici nu s-ar pune problema sa nu intelegem si sa nu asemanam in sinea noastra, greselile si bucuriile trecutului, conchizand tacit ca da, suntem in prezent expresia a tot ce poate fi mai bun si mai frumos din noi, iar acest lucru trebuie oferit. N-am mima nimic si n-am clama doar ca intelegem, pentru a asigura o liniste temporara, fizica, ci am cauta sa intelegem cu adevarat. Ne-am cerceta propriile suflete ca sa ne descoperim. Ne-am ruga pentru noi si pentru cei din jur, pentru iubirea(ca sentiment propriu)aducatoare de liniste, pentru intelegerea suferintei si pentru interpretarea ei ca o pedeapsa venita sa ne faca mai buni si nu mai rai, mai puternici(nu imuni si insensibili) si nu mai slabi. 
Puterea celui care a inteles si strabatut suferinta, este, probabil, o putere similara cu cea a sfintilor. Omul care a suferit si a inteles lectia suferintei, nu are cum sa raneasca, pentru ca stie cat doare rana sufletului si cat de greu se vindeca. Omul care a strabatut urcusul suferintei si care a invatat sa faca diferenta dintre drumul neted si racoros si drumul anevoios si bolovanos, se comporta cu gingasie, in ciuda durerilor, pe care nu le priveste din perspectiva revansarda. Cicatricile si le mangaie, nu le blameaza.
Omul care a suferit si a inteles suferinta poate cuprinde lumea cu sufletul lui. Desi deprins cu durerea si speriat de laturile ei colturoase, intelege ca este doar o stare, un reflex, care nu are cum sa dainuie.
Corul din bradul meu s-a oprit. Poate ca a zburat pe un alt brad sau stejar si canta acolo. Bradul mare si batran nu se va ingrijora, cantaretii vor reveni. Diminetile ii vor fi bucurate de noi si noi cantece, de feluriti solisti. Alti copaci sunt acum centru lumii. Si noi suntem mereu si mereu altii, stiind ca suntem aceiasi, nepretinzand sa fim mereu gazda fericirii dar fiind pregatiti mereu pentru ea.

Radesti, 7 octonbrie 2012 

Despre nevoia de a ne organiza libertatea și tabula rasa

3 octombrie 2012

Se impune să scriu un eseu despre organizarea libertății. Culmea, și acest nobil sentiment are nevoie de un suport organizatoric. Avea dreptate un om de succes, din domeniul afacerilor, care mi-a zis: îți spun un lucru: „viața personală și cea profesională se organizează„. Apoi mi-a vorbit despre timpul petrecut cu familia și despre un echilibru față de munca zilnică. Viața își caută într-adevăr echilibrele. Deciziile pe care le luăm au puterea de a ne influența starea sufletească.

Nu cred că mi-am organizat prea bine libertatea. Preluând un model familial, adică fiind copilul a doi oameni care s-au căsătorit la 23 și respectiv 19 ani, am excelat în înțelegerea și manifestarea responsabilității. Responsabilitatea, acest sentiment de răspundere și de asumare, m-a determinat să caut probleme pe care să le gestionez. Nu a trebuit să umblu foarte mult după ele. Mi-au ieșit în cale, iar eu, în loc să fac așa cum mulți alții au făcut, adică să le ocolesc, m-am pus să le rezolv.

Dâncu spunea foarte frumos într-o scriere că timidului îi e jenă să fugă din fața unui conflict și atunci ia bătaie. Mi-a plăcut mult această spusă, pentru că în mod clar, cea mai mare doză de responsabilitate se găsește în timizi. Dacă un doctor de suflete ar descrie timiditatea, în mod sigur ar vorbi și despre incapacitatea timidului de a fi iresponsabil sau despre responsabilitate ca efect al acestei boli.

Am început să vorbesc despre părinți. Da, preluând acest model al asumării și seriozității, despre care am scris foarte mult și în Chezășie pentru libertate, am devenit la fel ca și ei, dar ca și mulți alții, dornic de a o lua pe cont propriu, de-am asuma decizii și probleme. Când ești adolescent nu gândești egoist. Depinde. Eu n-am gândit egoist. N-am avut o viață grea acasă, dar am vrut să plec. Din acest motiv am ales să dau examen la un liceu din alt oraș.  Pentru cei care îmi tot scormonesc în trecut sau mă mai înjură pe câte un forum, scriu eu din nou, că nici nu m-am omorât cu școala. Eram tabula rasa, vorba unui domn care m-a meditat întra-a VIII-a la matematică. Abia acum, după 17 ani, am avut curiozitatea să mă uit ce înseamnă exact. Wikipedia îmi spune că înseamnă tablă ștearsă în latină. Cam așa eram, încât domnul respectiv, văzând că nu sunt atent, m-a întrebat la ce mă gândesc. Afară se lupta ziua cu noaptea și gălăgia copiilor care se jucau mă făcea să îmi pierd minima concentrare. I-am răspuns că mă gândesc la cei de afară și la faptul că aș juca și eu un fotbal. L-a pufnit un râs de simpatie și mi-a zis că va trebui să am ceva noroc la examenul de la matematică. Chiar am avut. Am luat o notă bunicică, fără să copiez. Dar uitându-mă în urmă, evident că nu sunt mulțumit de felul în care m-am organizat. Școala era profesia mea atunci și consider că nu am organizat-o bine. Mai târziu, peste ani, mi-am întâlnit fostul meditator în politică. Chiar dacă eram pe poziții total antagonice din punct de vedere ideologic, nu l-am atacat niciodată. Sunt sigur că apreciază, căci spre deosebire de matematică, în știința pe care o poți stăpâni numai prin talent și experiențe integrate, numită politică, îmi place să cred că am fost bun. Ca să vezi cât contează un istoric în care ne-am intersectat.

Iarăși m-am abătut de la idee. Am început să scriu despre preluarea modelelor din familie. Consider că ai mei au exersat responsabilitatea cu brio toată viața. Au avut copii, au mers la muncă, au fost serioși. Am crescut cu bucuriile și supărările specifice generației noastre. N-am avut probleme deosebite, care să mă marcheze negativ.  N-a fost însă o mare mirare când, de la o vârstă la care alții abia începeau să se distreze ca lumea, eu îmi luam viața în serios. Profilul meu era al unui om responsabil și loial. Nu regret nimic pe fond. Eram eu. Este o ipocrizie să mai vorbesc despre cum ar fi trebuit să fac dar n-am avut curaj. Începutul tinereții mele nu a fost o chestiune care să stea în curaj, ci mai degrabă o asumare. Am pornit pe un drum cu un om care se comporta normal și am mers înainte. În eseul meu cu trăirile din 2004 pun în evidență cât se poate de clar valențele sentimentului de responsabilitate. Într-o scriere mai recentă contest ascendentul responsabilității față de emoția constantă și pozitivă, căreia noi îi zicem dragoste sau a nevoii de libertate. Uneori se îmbină, alte ori nu.

În istoricul meu am avut perioade de libertate vecine cu sentimentul de ignorare din partea celuilalt. N-am fost fericit. Din nou simt să aduc în discuție faptul că este nevoie de un mic echilibru și aici. Mai concret, n-a fost bine nici când eram atât de lăsat în pace încât simțeam că nu mai aparțin cuiva și nimeni nu îmi aparține(din punct de vedere sufletesc) cum n-a fost bine nici când asupra mea s-au abătut două tipuri de abuzuri emoționale. Primul direct, tip procuror, cerându-mi-se explicații pentru dorințele mele de a trăi viața liber și a mă întâlni și cu prietenii, iar cel de-al doilea de tip ștachetăcomparație. Adică, eram mereu comparat cu un personaj din trecut care le făcuse pe toate bine, care era perfect, iar în lipsa unor segmente care nu fuseseră acoperite, eram comparat cu un ideal masculin care le-ar fi făcut. Nu doresc să traverseze aceste experiențe nici copiii celor care astăzi m-ar vrea vaporizat, vorba lui Orwell.

Când am încercat să-mi organizez viața personală am făcut-o cu cine nu trebuia. N-are rost să mă mai ascund după cireș. Pierdeam nopți întregi pe Skype, în fața unui monitor rece, care îmi ilustra un monstru ipocrit și interesat. N-a folosit la nimic, ci a dăunat mult din punct de vedere sufletesc. În a doua situație, am încercat să cuprind cu brațele larg deschise ale sufletului un personaj care ascundea în marsupiu niște boli sufletești de o gravitate nemărginită. Am preluat toate aceste probleme și am încercat să mă bat cu ele. Mai mult decât atât, mă băteam indirect și cu cel care le accentuase. Eu legat la ochi și la mâini, iar el având la dispoziție toată arhiva și istoricul celei pe care o disputam. Groaznic. Mai este de mirare starea mea sufletească de astăzi? Faptul că am niște puseuri de durere sufletească cum nu mi-am imaginat că voi trăi vreodată? Iau partea bună din tot ce mi se întâmplă. Văd că ceea ce scriu este tot mai apreciat. Sfaturile pe care le dau ajută. Mă străduiesc să pun în gardă, căci odată contaminată boala, numai timpul și bunătatea, infirmarea fricilor de către cei din jur și mai ales de către partener, o pot vindeca.

Am un foarte bun prieten care contextual are multă libertate fizică. Acum are și spirituală. Cu toate acestea nu este un om liniștit sufletește. Neorganizarea timpului liber este un adevărat cataclism. Din nou îmi aduc aminte de ideea cu proiectul de organizare a timpului liber, pe care am vrut să îl propun pe când eram consilier județean. Poate la un moment dat va prelua cineva ideea și chiar o să vedem începutul unei mișcări care să stârnească interesul tinerilor care să-i determine să se implice într-un astfel de program. Nu la un cenaclu sau la o competiție mă refer, ca să fiu cât se poate de clar. Mă gândesc la o pârghie de comunicare între stat și generațiile tinere, care să determine implicarea lor în diferite activități. Pe fond nu este nimic nou sub soare. Este nevoie de o rebranduire a mesajului. Mai simplu, necesitatea de a oferi o alternativă credibilă. Ca să dau un minim exemplu, ca să faci sport la o sală „spălată” costă foarte mulți bani. La București suma se cifrează la o medie de 300 de lei. În restul țării este ceva mai ieftin, dar nu cu mult. Pe lângă asta este înghesuială. Nu sunt spații suficiente. Aviz celor care mai înjură sălile făcute de Adrian Năstase, săli care acum își dovedesc din plin utilitatea. Sunt prea puține chiar. Dar ce să te mai aștepți în țara în care înjurarea celorlalți este o plăcere. Concluzia mea este că în România lui 2012 se face „sport pe sub mână”.

Vorbeam despre prietenul meu care nu știe ce să facă cu libertatea. „Sărăcuțul„, desigur că lenea e cucoană mare. Dacă s-ar organiza, dacă ar avea activitate și ar întreprinde acțiuni care să-i ofere feedbackuri, în mod sigur s-ar simți mai bine. Noi trăim din recompense, fie ele materiale, dar mai ales sufletești. Așa am fost creați. Lipsa unor reacții ne poate ucide. Ne uscăm pe picioare. Ce ne facem însă cu cei care nu se știu sau pot organiza? Pe aceștia trebuie să-i includem în programe care să-i contamineze cu pofta de a se organiza. Este greu să organizezi pe cineva toată viața. Tocmai de aceea, foarte mulți dintre oameni se dau pe mâna unor parteneri sub nivelul lor. De ce fac asta? Pentru că, în cele mai multe dintre cazuri, cei aflați sub nivel au știința organizării mai mare decât a celor care urmează să fie organizații. Mai simplu, leneșii, necurajoșii, șovăitorii, comozii, cad în mâna celor cu un grad de determinare un pic mai mare decât al lor. S-ar putea să greșesc, însă nu prea cred.

Când se despart, oamenii își jură că vor face o mulțime de activități în viitor. Încep să le facă și apoi în viața lor apare din nou cineva. Le întrerup și așteaptă ca acel cineva să le aducă în viață fericire și bunăstare. Cel care vine are, desigur, puteri limitate. El contribuie intim la bunul mers al relației dar omul nu are nevoie numai de intim și de o companie fizica continuă din punct de vedere intim. Mai are și alte nevoi. Nu mă pot abține să nu le mai dau încă un pumn în barbă fâțelor care vin cu placa zgâriată pe care scrie: „să facem totul împreună”.

Totul se reia apoi cu așteptările de rigoare. Omul care să fie perfect. Cred că mult-râvnitul Prinț pe Cal Alb nu este nici bogatul bogaților, nici frumosul frumoșilor și nici atentul atenților. Este un om care se organizează și care-l încurajează și determină și pe celălalt să se organizeze. Este valabil și pentru Femeia Ideală(Iubită – Soră – Prietenă și Mamă)

Dacă alături de această organizare a activităților plăcute, benefice și necesare, pentru ca un om să se simtă împlinit, se mai contribuie și cu o înțelegere a unei nevoi de libertate astfel structurate, atunci putem vorbi de un ingredient foarte important pentru obținerea unei stări sufletești mai bune. În definitiv nimeni nu a venit pe pământ, cum bine spunea Perls, pe care l-am mai citat, să corespundă perfect nevoilor unui alt ins. Sens în care să se dea de ceasul morții ca să poată fi cuprins în șablon. Tocmai de aceea sunt rizibile sinuciderile adolescentine, cu toate acestea dramele iubirii din adolescență trebuie prevenite.

Ar mai fi multe de spus despre organizarea libertății. În profesie e mai simplu, avem șefi. Șefii ne evaluează, ne verifică, ne recompensează sau ne sancționează. În Libertate suntem proprii noștri stăpâni. Putem alege să bem începând de la amiază sau chiar mai repede, putem să încercăm să nu mai dormim sau să nu mai mâncăm deloc, putem să așteptăm lozul cel mare chiar și fără să mergem să cumpărăm unul, putem să ne cufundăm în gânduri, ca într-un ocean și cu cât ne cufundăm, cu atât lumina se diminuează, sau putem să facem orice. Putem oare să facem orice?

Se discută mult prea puțin despre libertate în familie și școală. Pentru mulți are conotații negative. Alții trăiesc efectele negative ale interpretării greșite a libertății, deși pe formă o au.

 

 

București, 3 octombrie 2012

Niște secrete din copilăria mea

2 octombrie 2012

Motto: Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui cu care trudește sub soare?(Ecclesiastul)

 

Oamenii mor cu viteză. Nu există simetrie între moarte și naștere. Uneori boala este mai mare de nouă luni, alte ori este bruscă, asemeni unui fulger. Și uităm… Ne folosim de uitare ca să nu suferim. Uneori uităm mult prea repede, alte ori, când sufletul încă rănit protestează, nu uităm nici cele mai mici detalii.

Am o Biblie cu ilustrații pe masă. Am deschis fix la Ecclesiast. Sunt curios ce o să citesc pentru că, acum vreo patru ani, l-am auzit pe Adrian Păunescu vorbind despre Ecclesiast ca despre un axis mundi al lumii. Apoi am citit autoportretul într-o oglindă spartă, a lui Paler, care vorbea în aceiași termeni favorabili despre Ecclesiast. Abia aștept să citesc. Sunt curios cu ce o să mă transforme parcurgerea Ecclesiastului.

Când mă întrerup din a scrie aceste rânduri, deschid Biblia și arunc pe furiș câte o privire. Ecclesiastul se traduce în „Cel care vorbește în fața adunării” .

Fluviile toate curg în mare și marea nu se umple” . (Sir, 40, 11). Într-adevăr, semnificația acestei spuse este cu mult mai adâncă decât marea. Apoi, o pledoarie împotriva singurătății în capitolul 4: „E mai bine să fie doi decât unul singur(…);dar vai celui care este singur când cade,/că el nu are pe un altul care să-l ridice./Și dacă vor dormi doi, le va fi și cald;/dar unul, el singur, cum se va încălzi?/Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ține piept;că funia întretăiată nu se rupe curând. (Jd 7,10; Ecc 2, 18)”

În copilărie cel mai mult m-au deprimat înmormântările. Parcă nu era de ajuns că m-am născut cu o fire timidă, înclinată oarecum spre tristețe. Am asistat involuntar la trecerea a zeci de cortegii funerare pe bulevardul Alexandru Sahia din Cugir. Fanfara era deprimantă. Înmormântările păreau fastuoase. Era un dric negru, cu geamuri mari, tras de doi cai albi și fanfara. Cântecul ei era trist și deprimant. Parcă plângeau instrumentele…Oamenii ieșeau la ferestre, se opreau pe loc. Bătrânii își scoteau pălăria, copiii rămâneau cu degetul în gură, femeile lăcrimau. Bărbați falnici, aflați între două vârste, își îndreptau intimidați spatele și rămâneau pe loc surâzând amar. Moartea ne băga pe toți în sperieți.

Îmi era frică să mă uit înspre oamenii care se aflau în spatele dricului pentru a nu rămâne cu o imagine și mai tristă. Acolo, întotdeauna, era un bulgăre de durere. Femeile aveau nevoie de suportul copiilor. Se țineau de braț și își plângeau tatăl, soțul, fratele, copilul sau ce-o fi fost. Acolo, în imediata apropiere a dricului, am văzut bărbați în toată firea plângând. În fața dricului erau câte un lung șir de bărbați, încolonați câte patru sau șase în rând, nu mai țin bine minte. În spate mergeau femeile și copiii. Primul din coloană era un bărbat care ducea crucea. Sumbră imagine. Uneori de cruce era prins un tablou, dacă defunctul era tânăr. Alteori, în spatele celui cu crucea, un copil ținea tabloul cu chipul celui plecat. La vederea acelui tablou simțeai că îți pare rău de cel dus și parcă îți doreai să te fi întâlnit măcar o dată sau încă o dată cu el și să-i vezi de-aproape ochii surâzători, precum cei din tablou. Îmi confirmam în gând că și cel care era dus acum la groapă a trăit, a avut planuri și și-a făcut cândva poză de tablou. Nu ar fi avut cum să se aștepte la moarte. Mă întristam.

În spatele celui care ducea crucea cu data nașterii și a morții, de regulă era cu două zile înainte, căci trebuiau să fie două nopți de priveghere, era soborul de preoți. Printre cantori vedeam tot timpul câte un cunoscut. Îmi venea să râd. Ba era Țețe, care locuia două blocuri mai încolo, un băiat cuminte dar nu foarte sclipitor, pe care toți copiii îl luau în balon, ba vreun vecin, care se găsea printre apropiații bisericii. Era singurul moment de relaxare. Mă simțeam în siguranță când vedeam țârcovnicii ocazionali. Abia atunci mă gândeam din nou la viață.

În șirul sobru și negru de trupuri vii, mai vedeam câte un cunoscut. Interpretam fizionomiile ca să-mi dau seama cât de apropiați fuseseră cu cel care ne părăsise.

Dintre tipurile de moarte mă speriau cel mai tare cele ale părinților unor colegi de școală. Mă uimeau sinuciderile, majoritatea prin spânzurare, accidentele de mașină, leucemia și înecul.

Prin ’93 a murit un țigan din Cugir căruia i se zicea Vagabondu. Îl urau mulți copii, căci era un fin „perceptor” de taxe de protecție. Am aflat că s-a înecat la Șibot, la Mureș. L-au găsit 15 km în aval, pe la Aurel Vlaicu. Cu toate acestea m-a șocat moartea lui. Fără să vreau să fiu ironic, la vremea respectivă am simțit că, prin dispariția lui, vagabonzii din Cugir au suferit un șoc, au rămas mai săraci. Era la mintea cocoșului că dacă te arunci în apă și nu știi să înoți, mori.

Când aflam că moartea era cauzată de lipsa inteligenței sau chiar de prostie, nu îmi mai părea așa rău. Conchideam împreună cu ceilalți tovarăși de fața blocului că „așa i-a trebuit…

S-au întâmplat multe lucruri care m-au marcat în anii ’90 la Cugir. De departe înmormântările au avut un rol important. M-au făcut să înțeleg o limită a vieții. Cu toate acestea sunt creștin. Când mi se întâmplă ceva rău sau când mi-e frică, numai gândul la Iisus mă face să zâmbesc, asemeni unui coleg de celulă al părintelui Steinhardt. Monahul, văzându-l că zâmbește, s-a mirat și l-a întrebat cum de poate avea o atitudine de acest tip în condițiile date, iar colegul de suferință i-a răspuns că deși schingiuit a zâmbit de fiecare dată când s-a gândit la Mântuitor.

Poate că ar trebui să învățăm mai bine lecția asta. Nu să ne fie indiferentă viața, ci să ne fie indiferentă moartea. Privind din perspectiva aceasta, am putea îngriji mai mult și mai bine timpul care ne este dat ochilor și sufletului. Razele de soare, zăpada, luna în septembrie și diminețile de mai. Petuniile și prietenii…

 

 

București, 2 octombrie 2012