Archive for noiembrie 2012

Dor de tine

27 noiembrie 2012

Mi-e dor de tine.
Îmi vine să spun asta ori de câte ori
în gândul meu calc pe nisipul
ba umezit de valuri,
ba încălzit de tălpi
Îmi vine să o spun anume,
parcă oftând
Mi-e dor de tine
nici nu cred că poate
fi spus fără de suferință.
Mi-e dor de tine,
chiar dacă m-am reîmbolnăvit
subit a doua zi,
după ce în acel miez de iuliu
ți-am căzut la picioare.
Când luna nopții dinainte
mărginea și capăt de țară
dar și suferință.
Când amiaza lungă
schimbase culoarea mării.
Când soarele generos
Topise ceara aripilor sufletești
Lăsându-mă să cad în labirint
Când te scăpam printre degete
Ca pe un pumn de nisip
Pe care cu cât îl strângi mai tare
Cu atâta îl pierzi mai iute.
Când histrionic jucam
Cea mai tragică comedie: Neîmplinirea

În fine, mi-e dor de tine
Și de privirea pe care, atunci,
Ai aruncat-o peste umăr…
De briză,
De jocul inocent, ca de fetiță
Cu o eșarfă și cu viața mea

27.11. 2012

Reclame

Despre povara libertăţii şi delegarea ei altora

24 noiembrie 2012

Aseară, la un post de televiziune, la emisiunea lui Ciutacu, a fost invitat maestrul Augustin Buzura. Nu îmi aduc aminte când l-am văzut ultima dată la televizor, cred că a fost acum foarte mulţi ani. Am avut şansa, în schimb, să îl cunosc pe scriitorul şi academicianul Buzura în particular, încă din 2005.  Sar peste etapele în care să descriu câtă valoare spirituală şi intelectuală stă înmagazinată în acest om. Opera lui vastă, uriaşa experienţă jurnalistică, studiile dobândite în psihiatrie şi faptul că în perioada comunistă cărţile sale deveniseră samizdat, sunt doar câteva indici despre personalitatea sa.

Nu vreau să-i fac un articol biografic. Din tot ceea ce a spus aseară mi-au rămas în minte câteva idei foarte importante. Una dintre ele este despre scrisul în perioada comunismului. Atunci, a spus Augustin Buzura, nimeni nu îşi imagina că va cădea un întreg sistem, referindu-se la cel comunist. Eu scriam, povesteşte maestrul, pentru că aşa simţeam şi credeam că este bine, nu pentru că aveam ca scop dărâmarea comunismului.

Ceea ce spune scriitorul ardelean mi se pare cu mult mai puternic decât scopul în sine, acela de a înlătura un mecanism nociv şi înnămolit în subsolul societăţii, cum era sistemul comunist. Buzura scria ce credea şi basta.

Cu o zi înainte lansase cartea „Nici vii, nici morţi” şi îi ironizase pe aşa zişii anticomunişti despre dizidenţa cărora nimeni nu auzise înainte de 1989. Mulţi dintre ei au prins glas abia după.

O a doua idee, foarte importantă, enunţată de Augustin Buzura aseară, despre care vreau să vorbesc este „delegarea libertăţii”. Se ştie că am această temă în vedere şi mă preocupă îmbunătăţirea comunicării între mine şi alţi oameni dar în mod deosebit şi a altor oameni între ei. Augustin Buzura îi spune realizatorului emisiunii la un moment dat că din păcate, nouă românilor, nu ne prea place să fim liberi. Asumarea unei astfel de stări fiind complicată pentru individ. Omul îşi deleagă libertatea, spune Augustin Buzura, considerând într-adevăr că este foarte dificil să îţi păstrezi libertatea dacă nu lupţi constant pentru asta şi dacă nu impui nişte norme.

Ca întotdeauna, gândurile mele au zburat înspre modul în care m-am comportat din acest punct de vedere, cu mine şi cu ceilalţi, până acum. Pot spune că analizându-mă şi reanalizându-mă, îmi dau seama de fiecare dată cu câtă slăbiciune, care îmi stă cuibărită în suflet, trebuie să lupt. Şi eu mi-am delegat libertatea, cel puţin o dată în viaţă. Este crunt când ai sentimentul că nu îţi mai aparţii. Pliat pe un anumit tip de personalitate, care îşi caută un culoar, asemenea unui firicel de apă de izvor, sentimentul de libertate poate fi uşor agresat. Factorii sunt multiplii, asemenea unor peşti prădători.

Nu aveam 18 ani când mi-am delegat prima dată libertatea. Înţelegeam printr-o relaţie, fie ea şi platonică, ceva de genul: „ia libertatea mea şi fă ce vrei cu ea, de astăzi eu nu mai sunt liber, sunt al tău şi tu decizi ce trebuie şi ce nu trebuie să fac!”. Evident noţiunile nu erau antagonice.

Anii au trecut apoi şi peste mine. Am stagnat într-un armistiţiu foarte mulţi ani, „furând din curentul libertăţii” cu timiditate. Are Dâncu un eseu foarte bun, „Despre cum ne bucurăm de libertate pe ascuns” în care surprinde foarte multe lucruri. El nu se referă la libertatea în dragoste ci la libertate în general. Îmi permit să preiau şi eu tema celor doi ardeleni, Augustin Buzura şi Vasile Dâncu, transformând-o şi adaptând-o pentru tipul meu de cititori, în funcţie de propriile-mi crezuri cu privire la libertatea în iubire.

Cum spuneam, mi-a fost mereu frică. Cea mai dură experienţă pe care am trăit-o, din acest punct de vedere, a fost în urmă cu patru ani. Atunci, ieşit răvăşit parcă dintr-un sicriu, m-am oferit vieţii cu arme şi bagaje. Însă viaţa, ce să vezi…mi-a scos în cale un monstru odios care juca un teatru perfect. Am mai scris despre această comă profundă din punct de vedere a conştientizării, pe care am trăit-o. Multă lume mă critică pentru incursiunile pe care le fac în trecut. Iertaţi-mă, n-am cum să nu scriu că am fost inconştient sau că am suferit, că am fost păcălit sau minţit, torturat sufleteşte sau înşelat. Asemenea maestrului Buzura, care scria despre ceea ce credea, fără să îşi imagineze că va cădea sistemul comunist, eu scriu şi împărtăşesc din ceea ce am trăit, tot pentru că aşa cred că este bine, nu pentru a leza, vezi Doamne, onoarea imaculatelor personaje de cândva.

În scrierile mele înfierez anumite tare comportamentale. N-am nimic cu personajele în sine, nu le dau numele, nu mă interesează aspectele particulare. Faptele însă, modul de acţiune, răutatea şi mai ales prefăcătoria, n-am cum să nu caut să le demasc permanent. Mai am o obsesie legată de comunicare. Scriu mereu despre sinceritate şi comunicare, ca un apucat, încât mi-e teamă de multe ori să nu mă repet şi să încep să-mi plictisesc cititorii.

Soli ai fricilor pot fi mulţi, perspectiva zilelor de week-end triste, serile însingurate, gura lumii, autoimpusul sau gur-lumesc-impusul criteriu de vârstă, presărat cu ipocrita temere a celorlalţi, că timpul trece şi nu mai ai când să faci copii. Într-adevăr şi eu cred că venirea în viaţa unui om a unui copil, îl poate transforma radical în bine şi îi poate da sens vieţii. Ca să fac o paralelă, aş putea chiar spune că, cei care sunt căsătoriţi sau sunt împreună de mult timp, care pot dar nu vor să aibă copii, protestează într-un fel la nivel de subconştient faţă de propria lor relaţie. S-ar putea să greşesc dar acesta-i sentimentul pe care îl am.

Mereu am avut frici de acest tip. M-am întrebat, ce o să fac dacă? Viaţa mi-a arătat ulterior că are noi şi noi porţi care pot fi deschise dar depinde foarte mult în baza căror criterii decizi să le deschizi.

Ca urmare a unor decizii pe care le-am luat în trecut am fost întrebat şi: „cum ai putut fi atât de slab, de naiv sau de credul?”. Poate pe bună dreptate, poate că nu. Am memorie să descriu cum a fost, am şi nişte explicaţii, dar nu consider că este util să le mai folosesc.

An fost naiv, credul şi slab şi pentru că am fost de bună credinţă. Altădată n-a fost doar atât. M-am grăbit, fie din raţiuni de dorinţă, fie din teamă de singurătate, fie momit de mirajului fardului trupesc şi sufletesc. Am căzut în capcane vizuale sau am crezut în vorbe frumoase şi în gesturi aparent curate. Mi-am luat lecţii de viaţă şi cred că fără ele nici nu puteam să am astăzi o bază de pornire cu adevărat reală a scrierilor mele.

Întorcându-mă la Augustin Buzura şi la superba sinteză, legată de comportamentul uman, cum că ne delegăm libertatea cu uşurinţă de parcă vrem să scăpăm cât mai repede de ea, conştientizarea procesului anevoios al acestei lupte pentru spiritul liber al eu-lui şi al crezurilor, pot spune că adevăratul drum înspre luminarea minţii abia acum începe.

Parafrazându-l pe Nikos Kazantzakis, care îl întreabă retoric pe prietenul său, marele poet Angelos Sikelianos, care este cel mai mare munte pe care omul îl are de escaladat? Pot spune că răspunsul e valabil şi pentru mine: propriuleu”.

Definiţia libertăţii nu are o formă fixă,  ea este tot atât de complexă precum reflexiile solare în apa mării, într-o dimineaţă de iulie. Mereu şi mereu, omul trebuie să caute să înţeleagă şi să caute să explice libertatea, atât pentru el cât şi pentru cei din jurul său. Libertatea se transformă mereu, odată cu transformarea omului. Este redundant să mai fac trimiteri la faptul că libertatea nu înseamnă ce cred cei mai mulţi dintre oameni că înseamnă: să faci ce vrei în detrimentul celorlalţi sau a omului de lângă tine. Libertatea te ajută să te cunoşti şi să te autodefineşti. Îţi dă posibilitatea să îţi înţelegi sentimentele şi felul de-a fi. Odată dobândită cu adevărat, tind să cred că îţi zdrobeşte fricile interioare şi îţi dă încredere în tine.

Atâta timp cât timp omul va pretinde că vrea să aibă un spirit liber dar va căuta fie să se pună la jugul unor compromisuri sau va căuta să pună altora jugul propriilor metehne, alocând importante resurse energetice şi intelectuale în acest sens, nu va avea linişte şi nu va aduce linişte în viaţa celorlalţi.

Bucureşti, 24 noiembrie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=1uwomJ4itb4

Răspuns

20 noiembrie 2012

când o să mă las de scris poezii
când o să stau lângă un șemineu,
încălzindu-mă cu manuscrise
când o să mă uit cum ard răsucindu-se
împlinitele fapte prezise…

20.11. 2012

Cum m-a „salvat” plecarea de acasă…

19 noiembrie 2012

Am luat primul premiu din viața mea. Nici când eram la școală n-am luat vreun premiu. Sâmbătă însă, am luat premiul pentru poezie pe 2012, acordat de Revista Discobolul, publicația Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara și a Consiliului Județean Alba. M-am bucurat. Iau în calcul că meritau și alții acest premiu, cu atât mai mult cu cât sunt abia de 7 luni membru al Uniunii.

Am fost fericit mai ales pentru că am avut șansa să fiu alături de scriitorii din Alba și din Hunedoara, mulți dintre ei trecuți bine de 60 de ani. L-am întâlnit și am stat scaun lângă scaun și pe domnul Gheorghe Dăncinlă, profesorul care m-a examinat la Bacalaureat, la limba și literatura română. Mi-a dat nota10 atunci și i-am amintit. Ne-am bucurat pentru că după atâta timp viața ne-a adus într-un astfel de cadru. Pe atunci eu aveam 19 ani iar el 60. Astăzi eu am 31 iar poetul 72.

În viața reală întunericul și ceața care înghițiseră Cugirul sâmbătă, mi se strecuraseră și în suflet. Un noiembrie distant care nu mă recunoștea. Anul trecut pe vreme asta stăteam în spital, luptându-mă trist cu o boală. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci să fiu optimist pentru că nici nu știu unde voi fi peste un an și ce voi face, cred că n-aș fi crezut. Cu toate acestea, nevoia mea de afecțiune și comunicare este infinit mai mare decât orice premiu sau decât orice recunoaștere.

La începuturi, când veneam de la București, acasă se făcea o masă mare la care ne strângeam toți. Și mult mai demult, la începutul anilor 90, sâmbăta și duminica puneam masa în mijloc. Adică masa care în mod normal stătea lipită de un perete în bucătărie era așezată în mijlocul ei. Toată lumea stătea împreună și se bucura, nu atât de mâncare, ci de statul împreună.  În fond asta cred că este adevărata valoare a mesei.

Acum se mănâncă ba lupește, pe marginea îngustă a mobilei din bucătărie, ba regește, în cazul meu, stând singur la o masă bogată, în sufragerie. Nepotul îmbătrânește „mut” și singur într-un dormitor dezordonat, montând Lego și deprinzând inconștient mecanismele izolării. Bunică-sa fuge, căzându-i pantalonii largi și răi de pe ea, cu câte o farfurie cu mâncare fărâmițată care seamănă cu momeala pentru pești. Au o formă de comunicare privată. El neagă orice și ea oftează, înșirând rugăminți plângăcioase și îndemnuri nebăgate în seamă.

Nimeni nu vine să stea cu mine la masă. Motivând o supușenie dusă la extrem, mama vine și face ture infinite între bucătărie și sufragerie, aducându-mi șapte feluri de mâncare. Toată arată minunat. Toată lumea se grăbește sau are o anumită amintire tristă de povestit. Eu procedez la fel și aduc în discuție te miri ce conflict. Mă încarc negativ și apoi transfer din energia mea neagră și celorlalți.

La telefon fratele meu îmi spune deprimat cum s-a uitat pe Youtube și a văzut cum se taie porcii și vițeii, jurându-se că nu va mai mânca niciodată carne. Dar un motiv de bucurie pe ziua de azi ți-ai căutat? îmi vine să-l întreb.

De ani de zile singura persoană din familie cu care apuc să stau de vorbă este maică-mea. În rest, toți fug inconștient în toate părțile sau se izolează. Nu așa mi-am imaginat proiectul numit Familie. Am visat mereu că odată cu dezvoltarea ei vom fructifica enorm din acest tezaur.

Taică-meu stă la calculator sau pleacă pe Bulevard invocând jurnalistul din el care solicită sisific căutarea de noi subiecte. Ce-i drept, în afară de păreri politice, câteva schimburi de idei și informații literare și ce mai fac niște oameni dragi nouă de la București, nu avem alte subiecte. Pe astea le epuizăm repede. Amintirile pe care le depănăm sunt majoritatea din anii în care eram activiști partinici și ne oprim să discutăm cu năduf asupra câtorva nedreptăți pe care le-am perceput și le-am trăit fiecare sau împreună. Pentru mine este foarte prețios fiecare minut petrecut cu el, însă.

Un bine nu cred că vine de undeva din eter. Sunt aproape sigur de asta. Cu atât mai mult cu cât memoria îmi păstrează intacte amintirile. Era greu și mai demult. Au fost vremuri când nu aveam bicicletă sau bani de un suc. Spre deosebire de alți copii, m-am gândit, eu am familie și așa rar cum ne vedem, consider că sunt un mare norocos.

Între mine și ai mei există o convenție tacită. Nu ne mai certăm demult. Când? Ajung vinerea seara și plec duminica dimineața, cam o dată pe lună, 12 zile întregi pe an, din 365. Rămân astfel 353 de zile, în care vorbesc la telefon cam o dată la 2-3 zile, timp de 5 minute, cu unul dintre ei. Probabil că se mai strânge o zi pe an de vorbit la telefon. Este o statistică a suferinței după părerea mea.

Mai am un bunic și o bunică. Tatăl mamei și mama tatălui meu. Cu bunicul mă văd cam 7 zile întregi pe an și cam o oră la șase săptămâni, când mă duc să-i duc o bere și un pachet de Kent. Uneori îl sun și se bucură tare. A fost un om dur. De când ne cunoaștem mi-a dat cinci lei, în vara lui 2000, pentru că l-am ajutat să culeagă prune o săptămână, cu prietena mea de-atunci.

Cu bunica de la Amărăști m-am văzut de două ori anul trecut și până atunci nu o mai văzusem de șapte ani. Nu mi-a cultivat nimeni o relație cu ea. N-am ce să-mi și ce să-i reproșez…

Mă întristează profund toate aceste statistici. Izolarea în care au căzut membri familiei unul față de altul și față de ei înșiși. Nici nu mai știu cum arată prietenii de familie, care altădată veneau veseli și zgomotoși și umpleau casa de viață. Eram copil și îmi era rușine să mă arăt dar după ce depășeam acel prag, eram bucuros și mă încărcam cu energia lor pozitivă.

O vecină cumsecade mai venea din când în când pe la noi. Parcă a intrat în pământ, deși trăiește, o mai văd la geam făcându-mi cu mâna dimineața, când mă pregătesc să mă întorc la București. În primii ani de București, îmi ieșea în întâmpinare, sub pretextul că are de măturat scările, pentru a mă vedea și a mă saluta. Am crescut sub ochii ei.

Singurele mese care ne mai aduc împreună, pe cei mai mulți dintre noi oamenii, sunt parastasele. Fără să fiu un pesimist, spun că mi-e groază de statisticile următorilor ani.

Sunt de vină copiii că nu participă la atmosfera de familie și că la aproape 9 ani li se dă cu lingurița în gură mâncare fărâmițată? Suntem noi, cei mari, de vină? Sunt vinovați ei prin felul în care răspund înapoi și cel puțin în primă fază neagă orice sau suntem noi, prin modelul pe care li l-am oferit? Responsabilitatea integrării lor în spiritul de familie nu este oare a noastră?

Dar noi, noi cei care suntem în debutul vieții de adulți? Noi cum înțelegem să comunicăm unii cu ceilalți? Am spus-o și în Chezășie pentru libertate (Ștafeta suferinței în cuplu) și tare îmi este că vom repeta inconștient greșelile pe care ceilalți le-au făcut cu noi. Ne vom greși și ne vom face reciproc să suferim, apoi, de teama singurătății și din compromis, vom merge totuși mai departe, ca în cele din urmă să avem copii și să greșim grăbiți și nervoși și în relația cu ei. În adolescență îi vom abandona și ne va fi jenă să-i abordăm pe subiectele cu adevărat importante, pentru că ne vor da iritați peste nas și ne vor cere să ne vedem de treabă.

Mă întreb profund întristat dacă mai este ceva de făcut? Comunicarea, credința, curajul de a fi sinceri și puterea de a lăsa orgoliile la o parte, mai pot fi de-ajuns pentru a ne pune din nou la aceeași masă, măcar la propriu?

Am mai spus-o și într-o scriere mai recentă, că mă simt obositor și enervant. Probabil că sunt. Sunt sigur că greșesc periodic față de cineva. Ce nu îmi poate fi luat însă de către nimeni și dimpotrivă, ar trebui să fiu luat drept model, este capacitatea de comunicare, deschiderea și sinceritatea în relația cu ceilalți. Dacă voi ajunge vreodată să cred că aceste uriașe atuuri sunt de fapt niște defecte și voi începe să mi le reprim, vă rog să mă scoateți din priză. Înseamnă că maladia și viciul fricilor lumești m-a atins iremediabil și nu mai am ce căuta printre oameni și nici de ce scrie…

 

București, 19 noiembrie 2012

 

 

 

La RADIO…

15 noiembrie 2012

Sâmbătă, 17 noiembrie , ora 18.30, o să fiu prezent la emisiunea “MUZICA ŞI SUFLETUL TĂU” moderată de doamna Hermina Dismatsek, la Radio Energy Cugir http://www.radioenergycugir.ro/. La cât suflet se va pune la bătaie, cred că va fi o emisiune de neuitat.

Convingere

12 noiembrie 2012

Dumnezeu e mare,
Ne ştie pe fiecare în parte
Ne are faptele trecute
Într-un registru,
Ca-ntr-un fel de carte
Le mai compară,
Le mai cântăreşte
Surâde şi se-ncruntă
Dar niciodată nu se plictiseşte…

11.11. 2012

Vorbe de duh la Năvodari, cu ocazia Chezășiei pentru libertate

9 noiembrie 2012

FLAVIU PREDESCU: Dacă îmi permiteți, aș vrea sa vorbesc ultimul…Și iertați-mă ca stau jos, dar, apropo de emoții, mi-e foarte greu sa stau undeva mai sus, pentru că as vrea sa fiu chiar in mijlocul vostru, daca s-ar putea. Îl rog pe prietenul meu Bogdan Penu sa vorbească înainte, după aceea să îi dea cuvântul domnului profesor să vă spună câteva cuvinte despre carte; nu o să vă ținem foarte mult, considerati-o  o oră de cultură civică mai scurtă, e o provocare și pentru mine să vorbesc în fața unui public atât de divers ca vârstă. Aș vrea să vă fac să înțelegeți ceea ce vreau să transmit, pentru că, într-adevăr, cartea are ramificații din copilărie până la vârstele cele mai profunde ale maturității. I-aș da cuvântul prietenului meu, Bogdan, și l-aș ruga să spună câteva cuvinte.

BOGDAN: Bună seara! Sunt foarte onorat pentru o asemenea prezență, la o premieră în istoria culturală a orașului Năvodari, (…) un membru al Uniunii Scriitorilor din România care îmi este și foarte bun prieten. La rugămințile pe care i le-am adresat, am stabilit de comun acord ca, împreună cu ajutorul autoritățile locale din Năvodari, al conducerii Casei de Cultură, al conducerii școlilor și liceelor din Năvodari, să încercăm să scăpăm de o mare problemă cu care se confruntă societatea românească în clipa de față, și anume educația și cultura, să trecem spre un alt pas și să ieșim din cotidian. Cartea care se lansează astăzi va fi prezentată de către fostul meu diriginte din clasele V-VIII și profesor de limba română, dl Șuțu Dumitru, și este o mare onoare ca, după aproape douăzeci de ani, să stăm împreună la aceeași masă și să prezentăm o carte scrisă de un prieten. Va mulțumesc!

DUMITRU ȘUȚU: Și eu mă simt onorat să particip la un astfel de eveniment, destul de rar în cetatea noastră, deoarece, în sfârșit, viața zilnică cu nevoile ei din ce în ce mai mari este oprită pentru un moment, iar acest moment este de maximă importanță culturală: lansare de carte.(…) După câte ați observat, cartea se numește Chezășie pentru libertate și chiar prin formula din titlu își propune să fie mesajul sau mesagerul unui drept fundamental, libertatea, care, în ciuda aparențelor, este marcată de numeroase limite, care nu sunt politice sau administrative. Autorul își ia libertatea de a elabora o asemenea carte, nu în urma unor emisiuni de impresii bine tocmite în cuvânt, dar fără substanță. Cartea domniei sale se ridică pe stânca experiențelor unor înaintași care îi asigură un substrat cultural temeinic. De aceea, în prima parte a expunerii mele, voi vorbi tocmai de substratul cultural pe care l-a folosit autorul atunci când a ridicat edificiul acestei cărți. Când veți deschide cartea, pe prima pagină, o să vedeți două strofe din arta poetică a lui Louis Borges, unul dintre titanii culturii moderne. O sa va citesc două versuri să vedem în ce măsură aceste versuri ne sunt caracteristice nouă și timpului nostru: „Jignirea s-o transform a ăstor zile,/ In muzica, în zvonuri și simboluri. ” Dacă avem o asemenea forță de a transforma jignirea în simboluri, înseamnă că suntem deja în drum spre culmile superioare ale culturii. Vă spune ceva cuvântul „jignire”? Am impresia că de la cele mai înalte funcții în stat și pâna la oamenii cei mai umili ne cantonăm în câmpul semantic al jignirii. Ceea ce merită cu adevărat subliniat este că această carte ….(9:28) ca un simbol pentru un alt fel de umanitate, superioară, în spațiul libertății date. (…)Autorul face referire şi la alte glorii ale culturii și literaturii omenești, care sunt partenerii eului creator subiectiv și care vor fi cu siguranță partenerii noștri: Rudyard Kipling, T.S. Elliot, și – un lucru destul de rar în vremurile noastre – dacă citiți cartea, cu siguranță veți observa că, pentru un timp în care am fugit de materialism, dar ne-am cantonat în mecanicism, autorul abordează cartea sa într-o relație cu o carte fundamentală, Sfânta Scriptură. O să vedeți mesaje din toate părțile Bibliei și nu sunt doar citate, ci cu adevărat sunt pătrunse de înțelepciunea biblică pe care o are de model autorul din dreapta mea. Însă nu doar glorii ale culturii universale au stat în atenția autorului; veți auzi de autori pe care nu i-ați mai cunoscut în ultimii douăzeci de ani: Nicolae Labiș, o glorie a poeziei românești în tinerețile ei de după 23 august, despre care nu se mai prea vorbește, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Zaharia Stancu. Vă amintiți Desculț…am dat examen din Zaharia Stancu….Zaharia Stancu are opere importante și înainte de Desculț, (…) și m-am bucurat pentru că în dreapta mea este un om de cultură; autorul îl citează și pe  Nicolae Steinhardt. Această listă mă face pe mine să tresar de patriotism pentru că autorul a avut curaj. De ce spun curaj? Curaj, pentru că în ultimul timp a ajuns deja decadent să vorbești despre naționalitate și patriotism. Autorului despre care vorbeam, Zaharia Stancu, i-a dedicat un capitol special, Lunga, îngusta și bogata vale a Călmăţuiului. Acum, cum poți intra în posesia deplină a eternității, absent la zăpada murdară a „arhipelagului sufletesc București”? Știți cu ce? Vă dau eu cheia misterului, pe care am aflat-o: cu o carte sufletească, într-un talcioc din București. Cartea se numește Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt și pot să vă spun cu toată convingerea că este una din marile cărți ale omenirii. Dacă nu mă credeți, puteți să o citiți. Acum, în legătură cu mesajele care se incorporează în această carte, bineînțeles că sunt de o mare densitate, voi vorbi numai de două. Această carte este fixată pe problematica comunicării umane. În ce măsură mai putem comunica în timpul de astăzi, atunci când comunicarea –culmea! –este total dezlegată, nimeni nu pune opreliști comunicării? Ce să vă mai spun, cu toții știm că, cel puțin mediatic, comunicarea calificată ne zdrobește și ochii și mințile. Și cu toate acestea, noi suntem tot mai singuri și tot mai abandonați…Ei bine, această carte vine să vorbească despre acest blestem al timpurilor moderne…: non-comunicarea. Un motiv arhetipal în această non-comunicare este perimetrul  iubirii. Se pare că fie experiența autorului, fie pura ficțiune face din iubire cu adevărat un piedestal al non comunicării; iubirea, care atunci când duce la familie, în loc să fie un cuplu infailibil, conduce la eșec. Vă citesc câteva titluri semnificative de capitole: Singurătate în doi, Ștafeta suferinței în cuplu, Post-despărțirea, Sex, cuplu, Biserică și derogări, din care vă citesc chiar un pasaj, ca să vedeți în ce dramă trăim;e și o dramă a familiei, iar drama familiei este una dintre cele mai puternice crize ale familiei moderne. Citesc ca să medităm puțin asupra acestor constatări: „Cuplurile sunt până la urmă un fel de „societăți administrative” la baza înființării cărora stă atracția fizică, apoi sufletească”. Societăți administrative, așa se pomenesc a fi cuplurile, care pornesc pe arhipelagul vieții pline de optimism, de planuri, și se pomenesc adunate în eșec. Și iată, acest capitol face trimitere la învățăturile bisericii, care, de asemenea, și ea are un cuvânt de spus dacă este citit cu atenție mesajul biblic. Am vrut să considerăm că această carte are un mesaj pesimist. Dacă autorul a avut curajul să abordeze problema comunicării inter-umane, intra-umane chiar, să știți că oferă și soluții pentru a depăși această stavilă. Acum, câteva lucruri despre stilul cărții. Spre deosebire de poezie, care este beneficiara unui …„altfel”…de a fi citită, proza este puțin deosebită. Dintr-un volum de poezii, citești o poezie, dacă îți place,  poți să închizi cartea; citești a doua poezie poimâine…În proză, dacă citești primele treizeci de rânduri și nu îți plac, nu mai citești. Ce mi s-a întâmplat mie cu respectiva carte, pentru că, în mod strategic este împărțită în niște capitole stil jurnal, în sfârșit,nu intru în toate detaliile, este că în primul capitol am simțit nevoia să îl citesc pe al doilea, după al doilea, pe al treilea, iar la sfârșitul cărții am regretat că s-a isprăvit. Deci, o asemenea carte!…O puteți admira. La fel și pe autorul ei din dreapta mea…Vă mulțumesc.

FLAVIU PREDESCU: Domnule profesor, vă mulțumesc din suflet pentru cuvinte …(…)Opinia unui om care vorbește despre tine poate să te facă să te lași sau să continui. Iar la început lucrul acesta este extrem de important, pentru că este ceea ce tu vezi în oglindă, măsurătoarea ta ca activitate în ceea ce privește scrisul. Înainte să încep să vă spun câteva cuvinte despre carte, vreau să vă mulțumesc în primul rând că m-ați primit în orașul dumneavoastră și în frumoasa dumneavoastră Casă de Cultură, mulțumesc  în mod special și prietenului meu, Bogdan, care m-a determinat să vin în Năvodari și este primul care m-a adus în Năvodari în 2002, doamnei director Botaș, Primăriei care a acceptat să facem această acțiune la dumneavoastră, dumneavoastră, domnilor și doamnelor profesori și vouă, dragi copii. Ca și voi, copiii, fac parte dintre cei care folosesc Facebook-ul, spre exemplu,  și vedem cu toții că prin Facebook, zi de zi, reușim să schimbăm informații unul despre celălalt, să aflăm  ce a mai făcut un prieten și chiar să descoperim  oameni pe care nu i-am mai văzut demult, să aflăm gânduri de-ale lor, să stăm de vorbă cu ei cum în mod normal nu am fi făcut-o. În carte am cuprins și un eseu despre Facebook, iar în câteva altele fac referire la această rețea de socializare care, în opinia unora, ne îndepărtează, în opinia altora, ne apropie și ne face să aflăm unul despre celălalt. Uitându-mă în sală și fiind pentru mine o uriașă provocare –  niciodată n-am mai avut atâtea emoții într-un fel – în primul rând pentru că este o audiență numeroasă, dar în al doilea rând pentru că sunt foarte mulți copii – să îmi adaptez un mesaj special, pentru ca lor să le rămână după această întâlnire pe care o avem împreună ceva în minte, în memorie, adică să rămână cu ceva plăcut și peste ani să își aducă aminte că a fost cândva o întâlnire în care ceea ce s-a spus le-a schimbat ceva din modul de a vedea lucrurile.  În primul rând pe copii n-aș putea să spun că îi invidiez, pentru că e un sentiment negativ, dar  mă uit cu mare drag la vârsta voastră și îmi dau seama că încă sunteți neatinși de suferință, fie că este ea suferința iubirii, că este a unor lucruri pe care urmează să le trăim în viață, unele neprevăzute, altele care vin din răutatea umană și așa mai departe. Sunteți la o vârstă foarte foarte curată, în care modelele pe care le preluați acum vă vor fi sprijin, vor fi stăvilarele în fața răutăților și vor fi punctele voastre de susținere în momentele grele ale vieții.  Ca și voi, așa am avut și eu nevoie de modele atunci când  eram elev și modelele au apărut, dar de foarte multe ori sunt situații când ne este foarte greu și ne vine să ne lăsăm, să abandonăm, ne apucăm de o activitate și nu o mai continuăm. Iar din acest punct de vedere al suferinței, al experienței eșecului, mă uit la chipurile voastre luminoase cu foarte mare drag pentru că îmi dau seama că nu ați fost atinși de astfel de experiențe, iar ceea ce veți învăța voi acuma, ceea ce veți prelua în anii aceștia vă va fi un sprijin real, sau, dacă vor fi aspecte negative, și nu îmi doresc să fie așa, vor fi dezavantaje…O să vedeți pe parcurs cât de mult și cât de greu se plătesc greșelile, cât de neiertătoare este lumea atunci când greșim. Și am surprins câteva aspecte și în carte, în care mulți dintre noi devenim experți în viețile altora, suntem foarte foarte exigenți cu ceilalți oameni, dar când este vorba despre noi, suntem foarte indulgenți și ne dorim să fim iertați, să ni se treacă greșeli cu vederea, și așa mai departe. (…) Sunt de acord cu voi și cu generația voastră; Facebook, Tweeter și alte rețele nu sunt un lucru rău, atâta timp cât le folosim ca să acumulăm cunoștințe, ca să vorbim unul cu altul, ca să ne dăm efectiv întâlniri și să ne vedem față în față ca să ne dezvoltăm ca oameni. Când apar mesaje distructive, evident că acest lucru nu servește nimănui. Un alt lucru pe care aș vrea să îl spun este despre Năvodari. Când am venit în 2004 la o tabără internațională aici, eram proaspăt absolvent de facultate. Am avut un sentiment extraordinar….În al doilea eseu din carte, Cum am murit mințind în 2004, un eseu despre un eșec din viața mea personală, – și din păcate viața de foarte multe ori nu ne iartă și ne trece prin tot felul de experiențe – surprind un moment în care am venit la mare, trăind o iubire dublă ca să spun așa…O să aflați în carte și o să vă surprindă foarte tare că în viață sunt situații când poți să iubești două persoane în același timp  Sunt și astfel de situații, nu se întâmplă oricui, dar sunt!Am surprins momentul acesta în eseul Cum am murit mințind în 2004 și am fost foarte criticat, mai ales de către persoana care era în viața mea la momentul respectiv, pentru că se simțea oarecum jignită. Ori în Chezășie pentru libertate eu am venit cu o nouă variantă, cu o noua viziune de a aborda comunicarea, a curajului, a asumării și în acest eseu, spre exemplu,  am vrut să surprind cât de mult doare dualitatea, ce urme lasă pe suflet atunci când ești șovăitor sau nehotărât, sau când viața te prinde în astfel de posturi. Înseamnă că undeva am fost nehotărât, nu am luat o decizie mai repede decât, în mod normal, ar fi trebuit să o iau și am ajuns să sufăr. Iar aceste lucruri eu le-am pus pe hârtie și am împărtășit din experiența mea, ca cei care citesc cartea să aibă un mic reper, să știe că, dacă li se întâmplă ceva,  – ați văzut că și în adolescență sunt cazuri de sinucidere, de abandon, fugă de acasă și așa mai departe. Momentele astea în mod normal trebuie depășite. Mesajul meu este că adolescenții, tinerii, dar mai ales perioada aceasta a adolescenței, căreia îi consacru un capitol, trebuie să aibă un suport foarte mare din partea familiei. Chiar într-un eseu numit Părinți, dușmani ai adolescenței , vorbesc despre cât de dificil este să construiești această relație cu copii. Și în mod normal ne plac copiii când sunt mici, drăgălași, dar când ajung într-un moment foarte important al vieții lor, cel al adolescenței, îi abandonăm cumva, ne distanțăm… Uneori, sub o falsă pudoare, o falsă intimitate, nu mai comunicăm cu ei lucrurile foarte importante, nu le facem un transfer de cunoaștere adaptat limbajului lor. Iar noi nu ne dăm seama cât de multe cunosc copiii, cât de multe acumulează și cu ce viteză, mai ales că trăim în era internetului, și atunci va trebui să comunicăm mult mai mult și să le explicăm, să nu ne fie jenă, să nu avem o rușine practic inutilă față de lucrurile naturale. Există chiar un proverb latin, „Nimic din ceea ce este natural nu este rușinos”. ..În încheiere vreau să vă mulțumesc tuturor pentru atmosfera pe care ați creat-o și pentru prezența voastră la această lansare, este o Casă de Cultură  extraordinară cu un nume fantastic, un nume care pe mine mă fascinează. Sunt câteva eseuri  în carte despre Marea Neagră, unul dintre ele Cum am exilat Marea Neagră, în care abordez și o temă turistică, mă fascinează foarte mult, am vibrat când am văzut în centrul Constanței citatul din Baudelaire „Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea”, pentru că mă fascinează această temă a libertății și am urmărit evoluția orașului Năvodari în timp. Este un oraș, ca populație, de mărimea orașului din care și eu provin, orașul Cugir, treizeci, treizeci și ceva de mii de locuitori, de unde am plecat practic la București, după un stagiu pe la Alba Iulia de șapte ani, și nu ai cum să nu fii emoționat. Mă simt într-un fel ca acasă și acest lucru îmi dă speranțe că, pas cu pas, țara noastră are un viitor și că putem schimba ceva în bine dacă vom ști să vorbim cu copiii noștri, iar copiii noștri vor fi încurajați să vorbească cu noi si să ne spună. Nu doar să îi pregătim – și doamnele și domnii profesori știu foarte bine lucrul acesta – că e o amărăciune că pregătești generații de copii, iar ei pleacă în străinătate, fie că o fac să muncească o muncă necalificată, fie că merg la cele mai prestigioase universități. Și din punctul acesta de vedere ne dăm seama că avem o resursă importantă pe care o irosim, iar eu sunt de părere că un rol important îl joacă comunicarea. Vrem o țară mai bună, dar trebuie să schimbăm lucrurile în bine, să ne implicăm. E un efort de foarte multe ori dureros, costisitor, dar nu merge numai să aruncăm vina pe ceilalți, că nu putem face nimic. Lumea se întreabă, chiar și copiii:”Dar ce putem face noi?” . În momentul acesta voi puteți să învățați, să acumulați, să vorbiți între voi, să faceți și alte activități în afară de cele școlare, să vă întâlniți și în alt cadru și să vă formați, să faceți sport și multe alte activități creative și recreative, iar noi trebuie să vă încurajăm, să vă susținem, să vă asigurăm un cadru în care să puteți face toate acestea. De-asta mă bucur, că aveți o Casă de  Cultură minunată, și ne-am înghesuit prin librării care deveniseră jumătate librărie, jumătate butic , prin holuri și așa mai departe. Aveți un cadru extraordinar! Un alt lucru pe care vreau să vi-l spun este despre un anumit cerc sau cenaclu, cum vreți să îi spuneți, pe care aș vrea să îl realizăm aici, la malul mării, vom vorbi acest lucru și cu doamna director Botaș la telefon și putem începe de vara viitoare, pe parcursul a câteva zile, organizarea unui cenaclu al mării în care putem să aducem scriitori și să strângem cât mai mulți tineri care vor să se exprime sau unii care doar vor să asiste. Că și aceasta este o problemă. De multe ori spunem „tinerii talentați.

Din punctul acesta de vedere sunt poate un model pentru copilul din clasa mijlocie, așa cum foarte mulți sunt în România zilelor noastre, am evoluat în modul cel mai normal, având ambiție pas cu pas, discutând , întrebând și luând de la fiecare ce are mai bun și trecând cu vederea . Și lucrul acesta va trebui  să îl faceți și voi, copii,  și noi toți cei mai mari să devenim mai înțelegători, mai buni. A făcut dl profesor o referire la Jurnalul fericirii și, într-adevăr, este una din cele mai importante cărți și este scrisă de un autor român, un călugăr, și care surprinde – este o carte a suferinței  – momentele trăite în închisoare și lipsirea de libertate care te transformă, nedreptatea care te transformă, iertarea care te transformă…Nicolae Steinhardt, pe care l-a pomenit dl profesor, era un evreu care a trecut la creștinism în închisoare și care s-a transformat radical după această experiență, încât într-un pasaj spune că a intrat în închisoare orb și a ieșit văzând o lumină care i-a transformat toată viața. Lucrurile acestea va trebui să le facem și noi, citind, căutând să învățăm cât mai mult, nepreluând doar exemple negative. O să vedeți pe foarte mulți zicând că de fapt  e plictisitor să mai citești, sau nu e „în trend” sau nu e „funny”, tot felul de expresii care sunt foarte bine preluate, dar undeva trebuie să separăm tipul acesta de limbaj și (…), pentru că așa e moda, de lucrurile care ne interesează cu adevărat și care ne formează ca oameni.

Vreau să vă mulțumesc încă o dată în mod special pentru că m-ați primit la voi acasă, pe malul mării, vouă, Primăriei, lui Bogdan, d-lui profesor, d-nei director, tuturor care aţi fost alături, să vă promit că n-am trecut aşa pe la Năvodari şi că voi veni de vara viitoare, dacă este şi conducerea oraşului de acord, să punem bazele unui cenaclu al mării care să aibă loc în fiecare an la Năvodari.  Cred că este o experienţă realizabilă, cred că putem aduce scriitori consacraţi care au foarte multe lucruri să vă spună, oameni de cultură, cântăreţi de folk şi nu numai şi care să ne aducă împreună. Pentru că asta ne dorim. Să nu mai fim un popor dezbinat, comunităţi dezbinate, ci să comunicăm unul cu altul şi să punem bazele unei noi transformări a României, de care avem foarte mare nevoie cu toţii. Vă mulţumesc din suflet că m-aţi primit şi mă înclin în faţa voastră.

 

Unde ne sunt cerşetorii?

8 noiembrie 2012

Ce zi de toamnă…Nu ştiu dacă o merit. I-am trimis Naramzei un mesaj în care am scris: „cerul ca marea/copacii ca mierea”. Poate am să construiesc o poezie din aceste cuvinte de pornire. Altul îmi era însă gândul principal al eseului. Cu toate acestea, mă străbăteau apăsări alternative despre rolul şi contribuţia mea la viaţa de zi cu zi. N-am un sentiment concret, ci multă măcinare. Îmi adusesem aminte de Carnegie şi de cartea „Lasă grijile, începe să trăieşti”. Citisem că avem în jur de 77.000 de gânduri zilnic. Ale mele se rotesc obsesiv în minte şi nu descopăr cauza unor dureri. Punând cap la cap nişte amintiri şi bazându-mă pe intuiţie, îmi este teamă să nu fi fost afectat de un soi de dependenţă de „tensiune sufletească”. Ceva s-a întâmplat, ceva s-a produs la nivel mental. Uneori îmi persistă câte o tensiune sfredelitoare, câte o teamă.

          Sunt în mod cert pe un drum bun. Mult mai bun decât în trecut, când trăiam ziua şi justificarea sau şi mai demult, când mă entuziasmam mai uşor sau poate mă îndrăgosteam uşor. Acum sunt un câine bătrân. Un fel de veteran de război cu mutră de tânăr. Lumea nu-mi dă vârsta reală din punct de vedere al unui anumit tip de experiență. Majoritatea oamenilor se orientează după ce se vede. Mi se pare prea ușor sau chiar fără rost să iei în calcul numai criteriile vizualului și al interpretării prin sita experiențelor proprii.

          În fine, vroiam să scriu despre cealaltă parte a contrastului. Vroiam să vorbesc despre o industrie a cerșetoriei care cred că duce până la cel mai înalt nivel. Centrul Bucureștiului este ros de această boală. Când eram mai mic, atunci când auzeam că banii cerșetorilor pot ajunge până la niște oameni cu gulere albe care stau în case și în vieți luxoase, nu înțelegeam. Cum adică? Ce legătură pot avea oamenii aceia cu zdrențuroșii de pe marginea drumului sau de la ușa bisericii? De unde se cunosc? Cine le face legătura? De ce nu se iau măsuri?

          Acum, fără să-mi spună sau să-mi arate nimeni, sunt sigur că este așa. Activitatea aceasta este mult prea bine regizată și în mod limpede întreținută de la niveluri superioare. Cerșetorii sunt tot mai buni din punct de vedere actoricesc. Nu mă pripesc să fug cu exemple la filmul „Filantropica”. Vorbesc doar din ce am văzut cu ochii mei.

Ieri, lângă biserica din Piaţa Constituţiei, ctitorită de Nadia Comăneci, era un cerşetor care mi-a dat şi mie, pentru câteva secunde, imboldul de a băga mâna în buzunar. Avea o mutră de amărât atât de potrivită încât n-aveai cum să nu-l priveşti. Cu o voce sfâşietoare implora, fără să fie foarte agresiv, ca cineva să-i dea ceva de mâncare. „Nu vreau bani!”, striga cerşetorul, iar vocea lui prindea inevitabil ecou în inimile tuturor oamenilor de bună credinţă care traversau acea zonă. Apoi continua: „Luaţi-mi, vă implor, ceva de mâncare!”. Un domn cu aer sever, trecut de şaptezeci de ani, care iniţial îl depăşise, fusese trăsnit de acest puternic şi surprinzător mesaj care stârnea mila. S-a oprit iar cerşetorul s-a apropiat rugător, violându-i zona personală, continuându-și lamentaţia. Omul nu avea mâncare la el, în mod evident, iar cerşetorul ştia foarte bine acest lucru. Dorind să anticipeze un potenţial gest „necugetat” al cetăţeanului, cum ar fi acela de a cere să fie însoţit până la primul magazin pentru a i se cumpăra de mâncare, cerşetorul a început: „n-am mai mâncat de luni de zile o ciorbiţă!”. Atât am mai prins din piesa de teatru pe lângă care am trecut. Îmi este de ajuns să-mi dau seama de nemernicia lucrătorului în teren din reţeaua foarte bine pusă la punct a celor care storc zilnic zeci de milioane din buzunarele amărâţilor. Probabil că respectabilului domn îi rămăseseră la dispoziţie trei variante: de a-l invita acasă la o ciorbă, de a-l pofti la un restaurant sau de-ai da bani să se ducă singur. Cred că a ales ultima variantă, convins fiind că Dumnezeu va vedea fapta lui şi o va răsplăti sau poate neinteresându-l.

Printre maşinile de pe Bulevardul Unirii muncesc(şi nu pun în ghilimele) mai mulţi oameni decât la o fabrică din „provincie” , cum zic miticii restului ţării. Pe lângă cei care vând „mincinoşi” şi flori, aduse din Piaţa Coşbuc, mai sunt unii cu încărcătoare de telefon, folii de plastic pentru taloane şi „brăduleţi” odorizanţi. Printre lungile şiruri de maşini, încolonate câte două, se perindă diverşi cerşetori în felurite roluri: mama cu copil foarte mic(care cere „dă mâncare şi dă pempărşi”, de multe ori copiii mici erau de plastic) apoi ansamblul „dezasamblaţi”, cei fără mâini, picioare, ochi, grai şi mă opresc aici. Multe dintre aceste defecte mimate şi ele.

Spaţiul lor de muncă, a lucrătorilor în teren, este clar delimitat. O scenă mare de teatru, o hală de producţie, un sistem compartimentat în care lucrătorii şi şefii nu se întâlnesc unii cu ceilalţi. Nu se cerșește, se munceşte pe brânci. Mi se pare greu să dai o tură de „Unirii” ca să te plimbi pur şi simplu, darămite să o repeţi de zeci de ori, să vorbeşti, să schimbi feţe, să mimezi, să-ţi subţiezi şi îngroşi glasul, să „încasezi”ocări şi indiferenţă. Nepăsarea uneori este mai greu de suportat pentru lucrătorii în teren(colocvial cerşetori), pentru că ei preferă ocările, din simplul motiv că sunt o formă de comunicare. Dacă am deveni o societate de indiferenţi, ei ar dispărea, s-ar autodizolva.

Zonele adiacente magazinului „Unirea” sunt ale parcagiilor. Săptămâna trecută am văzut cum unul dintre ei a fost aspru pedepsit pentru slabe încasări şi neglijenţă. Ferească-i Dumnezeu pe cei din teren de judecata lor ierarhică! Uneori îi fereşte poliţia care pică involuntar în treaba lor. Nu poate trişa nimeni în lumea lor. Fiecare ban se recuperează de la cel care lucrează direct cu „clientul” sub imboldul unei presiuni psihologice majore. Nu cred că exagerez când spun că, unii lucrători în teren(în acest caz „valet parking de Dâmboviţa”)pun bani de la ei, în zile mai proaste, numai ca să atingă Target-ul. Eşti dispus să pui 20 de lei ca să nu mai iei bătaie sau să fi umilit? Îi pui dacă îi ai şi scapi de gura  şi palma„şefilor”.

M-am retras în casă din mijlocul acestei platforme a colectării de bani prin presiune care este aşa zisa cerşetorie. Nu mai poţi să te fereşti nici pe stradă, nici în maşina personală(Sub deviza: „nici un semafor fără cerşetor!”)inutil să mai vorbesc de mijloacele de transport în comun. Indiferent în ce postură te-ai afla, se găseşte o formă de a fi pus în ipostaza de a da din ce ai, altuia care trebuie să dea la rândul lui mai departe.

Lângă BRD-ul de pe Libertăţii, o femeie până în patruzeci de ani, îmbrăcată normal dar cu batic, stă împreună cu fetiţa ei în vârstă de şase ani şi cerşeşte fără să spună nimic. Ea stă şi fetiţa se joacă. Cei care trec se miră de acest tablou. Copilul ar fi trebuit să fie la şcoală, mama pare sănătoasă. Cu toate acestea stârneşte milă, compasiune, simpatie. Într-o zi le-am văzut cum aşteptau în staţia de tramvai de lângă biserica „Radu Vodă” ca şi cum ar fi mers la şcoală. Veneau la serviciu. Cea mică este alături de alte mii de copii, una dintre cele mai tinere angajate ale acestui sistem mafiot care este colectarea de bani prin presiune fizică, psihică şi vizuală, căreia îi spunem simplu: cerşetorie sau dat de pomană.

Nu mai poţi aprinde nicio lumânare, pentru că lucrătorul în teren(cerşetor) de la uşa bisericii va veni şi va pune presiune pe tine, alungându-ţi liniştea sau gândurile de bine, dacă te vei răsti şi îi vei cere să plece. Nu mai este loc nici în biserică, unde dacă nu îşi trag hârcile de pe gât în gură şi apoi iarăşi le înghit, în timp ce tu vrei să spui în linişte o rugăciune, vin şi îţi stau alături sau cum se duc tiptil şi flanchează uşa pe care peste câteva secunde vei merge să o traversezi. Alţii fac interminabile proceduri, în rând cu lumea normală. Bat mătănii, pupă icoane, aranjează formal florile de la baza unei icoane sau cruci, aşteptând la sfârşit recompensa. Se uită în ochii tăi. Aţi văzut vreun cerşetor care să nu te privească în ochi? Fără presiunea acestui contact şansele lui să primească ceva sunt minime. Apoi aşteaptă, dacă ai fost la biserică, să dai, speriat că fiind în preajma casei Domnului, acesta s-ar putea să te vadă mai uşor şi să te pedepsească. Nemernicii aceştia bine organizaţi te determină ca, dacă nu eşti vreun nesimţit nepăsător, să ieşi din biserică deja cu un gând rău, cu un refuz sau cu o stare tensionată.

Îmi opresc scrierea aici. Stau baricadat în casă, apăsat sufleteşte şi îngândurat. Mă frământ pentru probleme conştientizate sau nu. Mă lupt cu angoase. Cu toate acestea, astăzi, cerul era ca marea iar copacii ca mierea.

 

 

Bucureşti, 8 noiembrie 2012

 http://www.youtube.com/watch?v=tQb4eWCAq8c

Dragostea şi cariera

4 noiembrie 2012

Pe cât succes am avut în plan politic sau profesional, pe atât zbucium în plan personal. Asta nu înseamnă că primele au fost ferite de trăiri tumultoase. Cum i-a spus un preot din Cugir mamei mele: „Doamnă, Flaviu va ajunge departe, pentru asta însă va trebui să lupte enorm!

O să-mi alternez în această scriere ultimii ani de viaţă, căutând o abordare atât a evoluţiei mele în plan public, cât şi una în plan personal.  Am vrut demult să scriu măcar un eseu despre domnul Gavril Toth.

Domnul Toth a fost cel care printr-o insistenţă, venită parcă dintr-o altă lume, transmisă prin tatăl meu, m-a determinat să intru în politică. Mi-e greu să fiu atât de îndrăzneţ şi să mă gândesc la prenumele domnului Toth ca la o asociere cu Arhanghelul Gavril dar credinţa, imaginaţia şi mai ales puterea lui Dumnezeu sunt mari. O să mă gândesc, totuşi. Un „Gavril” m-a determinat să intru în viaţa publică.

Aveam aproape 18 când am intrat în politică. Acum, când scriu, ar trebui cumva să mă tem de asta, pentru că statutul meu de astăzi nu mai are de-a face cu politica. Păi 100% nu mai are, însă eu nu pot să-mi ascund cu ipocrizie trecutul, pe care, pe lângă memoria mea şi a celor care m-au cunoscut, îl mai ţine şi Google viu.

Aşa am ajuns dintr-un puştan, aflat în clasa a X-a, un băiat prea responsabil de prea tânăr. Când am semnat adeziunea la partidul cu trei trandafiri, nu se înghesuia multă lume. Eu am făcut-o entuziasmat, convins de domnul Toth care avea nevoie de organizaţie de tineret.

Când am aruncat un bulgăre răsunător de pământ pe sicriul domnului Toth, la sfârşitul lui mai 2000, m-am gândit la faptul că preşedintele social-democraţilor din Cugir, a trăit cât să mă mai propulseze în viaţa publică. E adevărat, parcursul meu a depins mult şi de felul în care m-am comportat, însă în viaţă există întotdeauna acele momente cheie, când apare cineva care ne schimbă viaţa. Apare un om care ne determină să o luăm pe alt drum şi astfel tot traiectul nostru se schimbă.

În plan personal, într-a IX-a, am plătit pentru prima dată scump jocul cu dragostea. O fată era îndrăgostită de un foarte bun prieten de-al meu. Acesta nu o plăcea. Nici mie nu mi se părea nu ştiu ce. Asta doar pentru că nu mă uitasem mai atent la ea. Printr-un joc copilăresc, făcut în penultima zi a lui august 1997, l-am rugat pe prietenul meu să se prefacă îndrăgostit de ea şi să o întrebe dacă vrea să aibă o relaţie de prietenie. Fata a acceptat bucuroasă, căci îl plăcea mult, dar în momentul culminant, când aştepta confirmarea, prietenul meu i-a mărturisit că totul a fost o glumă. Deşi nu am făcut nimic premeditat, fata s-a refugiat înspre mine. Cum nu mai gustasem înainte decât vag din emoţia iubirii, m-am îndrăgostit foarte repede de ea. Iniţial atât eu cât şi el ne-am jucat cu sufletul ei.

Istoricul fetei era dramatic. Nu avea tată iar maică-sa era prostituată. Fata, în schimb, era printre primii elevi la învăţătură, într-o clasă bună la cel mai bun colegiu din Cugir. Mai avea câteva surori şi un frate, aproape toţi cu rezultate foarte bune la învăţătură şi cu un comportament civilizat. Cea care îi îngrijea pe toţi era ea.

Până nu am făcut acel joc total neinspirat, împreună cu prietenul meu, nu ştiusem nimic. Zilele următoare am aflat şi că în urmă cu doi ani fusese violată. O dramă…

Pe zi ce trecea o vedeam tot mai frumoasă. Mă îndrăgostisem şi de ea dar şi de suferinţa ei. Nu mă mai dezlipeam de ea. Fugeam de la ore ca să fim împreună. Ajungeam târziu seara acasă. O dată, de două ori, de trei ori, până când ai mei s-au autosesizat. Nu mă culcasem şi nu m-am culcat niciodată cu ea. Mă îndrăgostisem pur şi simplu de ea. La mijloc erau numai sentimente, nimic altceva.

Sar peste foarte multele etape care înmagazinează zile lungi de suferinţă şi spun că din cauza statutului ei în plan familial, ai mei s-au opus cu vehemenţă relaţiei. Determinat de părinţi, fratele meu i-a cerut de faţă cu mine să mă evite şi când mă vede pe stradă. Sufeream enorm.

Nu pot să uit cum într-o vineri seară, întâlnindu-ne la discotecă, ne-am oprit câteva secunde unul în dreptul celuilalt, privindu-ne din lateral, exact ca în filme, cu lacrimi în ochi şi apoi ne-am continuat drumul. Oftam, plângeam, sufeream mult după ea. Am mai încercat câteva împăcări pe ascuns dar faptul că trebuia să ne ferim iubirea o descuraja.

Exigenţele familiei, pliate şi pe câteva atitudini de revoltă pe care le-am avut pe la discotecă, rezultând cu câţiva golani pe care i-am bătut bine, mi-au îngreunat situaţia. Aveam interdicţie notificată la discotecă.

Când m-am dus într-o sâmbătă de noiembrie 97, la „Paradis”, cei de la intrare , ruşinaţi, n-au avut curaj să mă oprească. Mi-au şoptit doar că am interdicţie. M-am uitat lung la ei şi mi-am continuat drumul printre tinerii care se distrau. Nu exagerez cu nimic când mărturisesc faptul că din cauza unor sancţiuni fizice pe care le aplicasem unor vagabonzi în vinerile şi sâmbetele anterioare, când am trecut printre oameni s-a făcut un culoar. Admirat sau urât , eram faimos…

O căutam pe ea. Nu era nicăieri. În acea toamnă se produsese o „secesiune” a discotecii şi o altă parte, aproape egală, era într-un alt spaţiu din oraş. Am presupus că este acolo  şi m-am dus. N-am găsit-o nici în acel loc.

Pentru valoarea documentară, pe care sunt sigur că nimeni nu o va mai menţiona vreodată, trebuie să fac o digresiune şi să spun că atunci, erau două discoteci cu număr egal de tineri, situaţie cauzată de neînţelegerea patronilor asociaţi. Tinerii erau bulversaţi căci nu ştiau unde să meargă. Dacă fata sau băiatul care se doareau a fi întâlniţi mergeau în partea cealaltă? Astfel, între cele două locaţii se producea un schimb continuu de lume. Unii veneau la 9 şi stăteau până la 12, alţii invers. Romantice vremuri…

Am plecat şi de la „Kometa”. Când treceam prin dreptul primăriei, dintr-o maşină răsuna puternic cântecul proaspăt pe atunci „Denpasar Moon”, cântat de Jessica Jay. Acel new entry m-a marcat pentru multă vreme. Îl asociez perfect contextului respectiv.

          A doua zi am aflat că fata, ameţită bine, se sărutase cu toţi prietenii mei. În săptămâna următoare m-am dus la discoteca în pofida interdicţiei. Am vrut să văd ce se întâmplă. Aşa era. După nişte beri, doi dintre prietenii mei, au cedat din nou şi profitau lacomi de buzele ei. Priveam consternat…

          În decembrie 1997, fata a plecat definitiv din Cugir şi de atunci nu am mai văzut-o niciodată. Am aflat că a revenit după vreo trei ani şi că era măritată. Îmi rămăsese fără tăgadă în minte ca prima persoană de care m-am îndrăgostit cu adevărat.

 Aveam puterea să surâd, deşi era un surâs amar, când îmi aduceam aminte de acea seară în care am luat o bătaie zdravănă cu furtunul şi cu lingura de lemn de la ai mei, pentru că am stat într-o luni seara până la 11 în oraş. Când l-au trimis pe fratele meu după mine, eu deja luasem colţul pe Racoviţă. O conduceam acasă. Când l-am văzut am îngheţat. Venea somnoros şi nervos înspre mine. L-am ţinut de mâini cât am putut de tare şi i-am şoptit că îl rog să nu mă umilească în faţa ei, promiţându-i că o duc acasă şi vin repede înapoi. Nici vorbă de înţelegere. A trebuit să îl las de mâini şi să-l rog să o lase în pace. Acesta s-a îndreptat spre ea şi i-a zis: „Domnişoară, te rog frumos să-l uiţi!” apoi i-a completat că dacă se mai apropie de mine va avea de-a face cu el. Am fugit în casă, ca dintr-un infern în alt infern.

Deşi îmi iubesc părinţii ca pe ochii din cap, consider însă că şi acest tip de lucruri trebuie spuse. Când m-am refugiat la mine în cameră, am ţinut puternic clanţa ridicată în sus, până când nimeni nu a mai forţat uşa să intre. M-am trântit apoi în pat şi am adormit. Când m-am trezit dimineaţa, posterul cu Freddy Mercury, care ocupa mai mult de jumătate din uşă era plin de sânge. Şi acea imagine m-a marcat mult. Eu nu greşisem cu nimic, iubisem doar. Iubirea nu ştia de program şi de reguli, era doar iubire…

În 1998 am început o nouă viaţă. Dâra de sânge de pe uşă o ştersesem demult. Am cunoscut-o în februarie pe fata cu care în 2004 m-am căsătorit şi de care la sfârşitul lui 2007 am divorţat.  Alte câteva experienţe m-au încercat succesiv, mereu dorindu-mi stabilitate.

Cu toate acestea, în politică şi în tot ceea ce am făcut în plan public, rareori am eşuat. Domnul Gavril Toth nu greşise atunci când a pariat pe mine, cum ulterior, un alt om cu nume de sfânt, nu a greşit când mi-a dat o şansă.

În absolut tot ceea ce am făcut am fost sincer. Pe parcursul acestor ani am avut uneori sentimentul că sinceritatea este o vină. Într-o experienţă personală de acum doi ani, felul de-a fi al unei persoane, mă împingea să mint. Era o persoană care vroia să audă numai veşti bune. N-am putut fi nesincer şi am fost nevoit să receptez astfel critici şi acuze care nu se mai sfârşeau. Asta a fost una dintre marile mele probleme. Educat să spun din prima ce cred, mi-am asumat calea adevărului atât în iubire, cât şi în profesie şi în viaţa publică. Unde s-au întâmplat toate acestea? Într-o lume în care pute de mincinoşi şi de falşi, de libidinoşi şi de prefăcuţi, de curve care se dau virgine şi de distruse care vor să-şi pună neîmplinirile pe seama oricui, numai să nu şi le asume.

Am ţinut să expun şi felia aceasta de viaţă pentru a arăta încă o dată cât de mult greşim. Ba sporim exigenţele, ba suntem delăsători, iar educaţia pare a fi o artă. Uneori cerem copiilor să se comporte ca nişte adolescenţi, iar adolescenţilor să se comporte ca nişte copii, ignorând faptul că fiecare vârstă are specificul ei.

Unii oameni salută deschiderea, alţii o critică. Cine are dreptate, în condiţiile în care suferim tocmai la acest capitol, al asumării situaţiilor în care ne implicăm şi al sincerităţii?

Sunt tot mai obositor şi mai enervant, ştiu. Asta nu doar în scris, ci şi în plan personal. Nu sunt autoironic, chiar cred asta. N-am cum să mai ies din acest joc, din păcate.

Bucureşti, 4 noiembrie 2012

http://www.youtube.com/watch?v=1kCBWK1oK6g

Câinii stăpânului

3 noiembrie 2012

Te mârâie câinii Stăpânului
De n-ar fi legaţi
Dar foarte legaţi
Te-ar sfâşia…
Căci tu l-ai convins pe Stăpân
Că nişte potăi sunt mai bune

Câinii Stăpânului
Te-ar sfâşia
Căci Stăpânul s-a dat
Pe mâna ta…
Şi-i ţine legaţi
Convins că e bine
Dar lanţul e şubred
Şi ros de suspine…

3.11. 2012