Archive for decembrie 2012

La multi ani! :) Cititorii mei sunt cei mai sensibili cititori!

31 decembrie 2012

16683_524343074252288_1027211363_n

Vă doresc, dragi cititori de Flaviu Predescu Blog poetic, multe împliniri în 2013! La mulţi ani!

Reclame

Fernando Pessoa

30 decembrie 2012

Exista dureri mai grele decat durerile,
Dureri ce nu dor, nici macar in suflet,
Desi sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decat cele pe care le-aduce viata, senzatii
Simtite doar cu imaginatia, proprii
Vietii noastre chiar mai mult decat viata noastra
Lucruri nenumarate care, neexistand
Exista, exista cu incapatanare,
Sunt ale noastre, cu incapatanare, si suntem noi…
In cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regaseste stralucirea albilor pescarusi…
Iar peste suflet inutila trece o alinare
Din ceva care nu exista, si nici nu poate, si este totul.

Mai dati-mi vin, caci viata nu e nimic.

Cum ne-ai lăsat

30 decembrie 2012

Cu ochii ascunşi în litere,
Gândul pleacă din mine o clipă.
Departe de vieţi şi poveşti,
Mi se face pe neanunţate dor de tine.
Oare acum unde eşti?

A trecut atât de puţin
De când îmi luai mâna şi-o sărutai,
Privindu-mă în ochi.
Buzele arămii, pe mâna-mi rece
Clipe în şir ţineai.

A trecut atât de puţin,
Că multe lucruri nici nu le-am mişcat
De cum erau, când tu le-ai aşezat.
Eu şi câteva cărţi
Suntem cum ne-ai lăsat

scrisă în 2010
Din „Moartea prematură a unei veri”

Eu nu vând litere

29 decembrie 2012

Pentru că trebuie să recunosc
Și să observ tot ce se-ntâmplă în jur,
Descriu plin litere minunea,
Nu o fur.

Aproape fiecare petic de albastru,
De pe același cer cu mărturie,
Mă face să-mi doresc minunea,
Să scriu pe spate de fotografie.

Eu nu vând litere pentru că nu am cui,
Le așez și i le dau iubitei gratuit,
Tot timpul sper ca ea să fie fericită,
Prin fericirea ei mă face fericit.

scrisă în 2000
Din „Răsfoindu-mi adolescenţa”

Bunicii să nu uite că sunt şi părinţi

28 decembrie 2012

De şase ani am plecat de acasă. În mod normal, de aproape 13. Fac parte dintre cei care ţin legătura cu părinţii, locurile şi oamenii dragi. Nu m-am înstrăinat niciodată, nu am uitat de unde am plecat, am rămas mereu acelaşi.
Cu toate astea, n-am cum să nu mă întreb de ce sunt printre puţinii condamnaţi la a dezbate sau a confrunta întotdeauna lucruri foarte serioase. Mă întreb cum de viaţa mea se intersectează mereu cu tristeţea unor gânduri şi cu responsabilitatea.
De pildă, eu dacă mă duc acasă, unde, culmea, abia aştept să mă duc, se întâmplă uneori ca, în trei zile, să simt nevoia să plec de trei ori. Asta doar în primele momente ale revenirii. De ce se întâmplă acest lucru? Ce stă la baza impulsurilor mele emoţionale? Un orgoliu exagerat? Revoltă? Un mediu care nu mă mai înţelege şi pe care nu îl mai înţeleg? O inadaptare?
Crăciunul este pentru mine şi un prilej de-a revedea fizionomii demult apuse. Vin unii tineri, din generaţia mea, acasă. Cred că doar Crăciunul îi mai aduce pe locurile natale. Am un sentiment de stimă faţă de mine, că nu fac parte din grupul de „scuzaci” care mai ajung pe-acasă de Naşterea sau Învierea Domnului, şi atunci, pentru 24 de ore, timp în care ies cu alţii din oraşul în care sunt plecaţi, la o bere.
Îmi iubesc părinţii şi îmi place să petrec timp cu ei. Mi-i iubesc activ, nu declarativ, cum fac mulţi, care nu mai ajung pe acasă dar care rămân cu robinetele conectate la puţinele resurse ale părinţilor. Eu caut mereu, cu obsesie aproape, să îmbunătăţesc un lucru care a decimat foarte multe relaţii dintre părinţi şi copii, comunicarea.
Să fie oare acest lucru peste puterea noastră? Să fim oare incapabili de comunicare reală? Atât de mult să conteze această interferenţă, încât în momentul unui inconvenient, impulsul să nu se poată lăsa dominat de raţiune? Nu pot să-mi dau seama, cert este că lucrurile acestea ne afectează pe toţi.
Eu fără Radu sau Traian, doi foarte buni prieteni, nu mai am „paşaport” pentru un Cugir în afara casei. Pot ajunge acasă, ca într-o ambasadă, unde să stau cuminte, să mănânc şi să dorm. Dacă mă întâlnesc cu ei, pot ieşi pe „uliţă” ca să mai văd ce se mai întâmplă. Acest lucru îmi pune cu atât mai mult în evidenţă valoarea relaţiei dintre mine şi părinţi.
În pofida faptului că mă mai enervez, îmi place mult atmosfera de acasă. Am puterea să sap în mine şi să expun şi acest gând, întrebându-mă dacă nu cumva este şi un soi de egoism pe care îl am, legat de o nevoie de afecţiune şi atenţie. Scurtele mele şederi de la Cugir, sunt împărţite cu alte „responsabilităţi” sufleteşti şi nu doar, pe care le au, fapt care îi face să facă mai multe lucruri de-odată şi niciunul bine.
Scriind acestea, mă gândesc la proverbul cu omul bun, despre care se spune că ajunge să fie luat de prost. Cam acest lucru li se întâmplă şi părinţilor mei dar şi mie, fiecăruia dintr-un alt punct de vedere.
Lor, pentru că îşi iubesc mult nepotul, aflat în „custodie” la sfârşit de săptămână, le este dificil să se raporteze la o venire de-a mea, ca la o binefacere şi un moment de relaxare şi atât. Sens în care preferă să-şi păstreze „prerogativele” de bunici, chiar şi pe parcursul celor două zile, uneori una, în care fiul rătăcitor se întoarce acasă. Ei cred că pot manageria cu succes această situaţie şi atunci încep să doarmă chinuiţi, subordonaţi mofturilor fireşti sau nu, ale unui copil care nu are încă discernământul să înţeleagă o situaţie şi cere toată atenţia. În această situaţie, timpii se împart la doi, atenţia de asemenea, energia la fel. Venirea mea acasă, cu tot dragul pe care i-l port nepotului, devine o „infiltrare” a mea, într-o familie pe care eu nu o mai cunosc şi care nu mă mai cunoaşte.
Marea greutate a acestei scrieri constă în faptul că, sunt nevoit să spun un lucru care nu sună bine pentru mine. Cum adică, îmi pun mintea cu un copilaş sau sunt „gelos” pe faptul că mie nu mi se acordă toată atenţia? Nici una, nici cealaltă. Îmi iubesc mult nepoţii şi mă văd contribuind, atât cât mă pricep, în anii care vor urma, la transformarea lor în mai bine. Ce ar trebui să ştie părinţii, deveniţi bunici?
Părinţii deveniţi bunici n-ar trebui să uite că sunt şi părinţi sau că în primul rând sunt părinţi. Raportarea lor la proprii copii nu trebuie să fie ca la „părinţii nepoţilor lor” ci ca la copiii lor.
Frate-meu are nevoie să simtă că este copilul părinţilor mei şi strivit de uzura copilului care a rămas în „sat”, se confruntă cu efectele negative ale obişnuinţei sau a le văzutului „prea des” cu cei dragi. El tot aceleaşi nevoi afective le are, chiar dacă viaţa lui a evoluat şi acum este un „copil” mare, la casa lui, care are la rându-i copii.
În cazul meu lucrurile stau la fel. În loc să fiu integrat într-o atmosferă de familie sunt „alipit” unui context în care uneori risc să nu mă mai regăsesc de loc. Spre exemplu, oare cum ar înţelege unul dintre părinţii, care venind după cinci săptămâni de la Bucureşti, intrând în casă, iar eu, amfitrion, aş saluta, aş sta un pic de vorbă, apoi aş fugi la calculator sau prin oraş. În mod sigur s-ar întreba dacă a greşit cu ceva sau şi-ar pune măcar o minimă problemă legat de ceea ce se întâmplă.
În ai mei se duce o luptă. E o dramă. Drama regăsirii după foarte mulţi ani a sentimentului de dragoste, cel mai nobil şi mai înălţător sentiment. Nepoţii vin pe această lume doriţi, niciodată din întâmplare. Este o mare diferenţă. Sens în care, ai mei, fără sufletul nou care le umple casa, se simt pustii. Îi înţeleg, însă le aduc aminte că, faptul că ei sunt bunici, este meritul fratelui meu, raportat la ei. Fratele meu este copilul lor. Copiii nu se exclud şi dragostea nu se ierarhizează, chiar dacă au venit pe lume nepoţii.
Din nou trebuie să aduc în discuţie nevoia de program. Unde-i lege, nu-i tocmeală. Dragostea şi comunicarea se distribuie în mod organizat. Mai concret, sentimente sunt pentru toţi dar ce faci dacă aşa cum ai o debandadă prin toată casa, laşi să se împrăştie şi să se piardă multă materie sufletească, fără să o direcţionezi concret înspre cineva.
Statul cu nepotul nu este numai „să-i dai să mănânce” şi „să-i dai haine groase” sau „să ieie aier”. El trebuie integrat într-un program care să-i aducă beneficii intelectuale, sufleteşti şi sociale. Cocoloşitul nu cred că a făcut bine vreunui copil. Mai devreme sau mai târziu, viaţa a fost pusă în situaţia să-l zgâlţâie bine, pentru a-l îndrepta.
Eu nu sunt un musafir la mine acasă. Nu vreau să mă simt aşa. Vreau ca lucrurile să se petreacă natural, cu tot ce aduce viitorul. Viitorul a fost bun şi generos cu noi, ne-a adus alte suflete, pe care noi trebuie să le ocrotim şi să le îngrijim. Este în datoria noastră să facem acestea. Nu vom reuşi să facem nimic însă, dacă ne subjugăm unora, ignorându-i pe ceilalţi. În cazul venirilor mele acasă, nu coşul plin mă face mai fericit ci naturaleţea.
Îi testez limitele tatălui, care, deşi a citit vagoane de cărţi şi nu orice fel de cărţi, se zbate să vorbim, să avem subiecte comune. Mă întreabă de cei dragi mie, analizăm contexte socio-politice, facem prognoze, ca după un sfert de oră să nu mai putem avea o curgere a subiectelor. Toate acestea provin din faptul că ne lipseşte un cult al comunicării. O comunicare de tip mediu, ca intensitate, care să trateze subiecte normale, nu banalităţi dar nici lucruri grave. Acest filon de comunicare nu va mai putea fi recuperat niciodată, cu toate că este un om sociabil şi bun.
Comunicarea deficitară cu el, lipsită de curaj şi de asumare, ne-a împins, atât pe mine, cât şi pe fratele meu, înspre o comunicare mai profundă cu mama noastră. Aşa am ajuns să discutăm cu ea, din adolescenţă în sus, vrute şi nevrute. Unele lucruri n-a fost adecvat să le discutăm cu o femeie, băieţi fiind, am făcut-o însă şi apoi am regretat mai târziu, din te miri ce motive. Se creaseră mecanismele deschiderii totale şi apoi venea regretul specific, pentru că omul rămânea cu sentimentul că un lucru pe care i l-ai spus într-un fel, aşa a rămas. De-aici şi vorba: „nu-i zi la mumă-ta că te-ai certat cu muierea, că voi vă împăcaţi şi ea rămâne cu durerea!”.
Copiii care s-au deschis prea tare faţă de un părinte se confruntă cu un fenomen interesant. Ajung să-şi regleze problemele despre care au vorbit părintelui respectiv, însă au sentimentul că acesta nu-i crede în totalitate şi că-i vede tot ca pe nişte copii. Prin acest mod de a vedea lucrurile, stă la orizont un nou prilej de ceartă, o tensiune latentă.
Ce ar fi de făcut? Organizarea activităţilor sufleteşti, organizarea sentimentelor, coerenţa mesajelor transmise. Aceste lucruri pot să mai reducă din decalajele comunicaţionale.
Părinţii nu trebuie să facă ceea ce nu simt. Văd şi acasă, maică-mea adoră să stea de vorbă cu mine, vorbim orice, taică-meu este mai reţinut. Preferă să se refugieze într-o lume a lui. Nu-l condamn şi nici nu cred că pot să-l schimb vreodată. Aşa va fi mereu. Tot ce pot să fac este să mă bucur pentru lucrurile pe care le-am primit de la ei.
Am văzut că în alte familii comunicarea este fie falsă, fie foarte proastă sau lipseşte cu desăvârşire. Acest lucru nu mă încălzeşte deloc.
În încheiere, simt că mai trebuie atins un subiect. De ce ne certăm în momentele cele mai nepotrivite? La masă, spre exemplu. O facem tocmai pentru că, în virtutea intimului care ne apropie, considerăm că ne putem permite orice. Noi copiii, ne contrăm părinţii la orice vorbă, ei ne văd tot copii. Vorba asta n-am înţeles-o niciodată. Da, să ne vadă copii, dar din punct de vedere afectiv, nu din punct de vedere intelectual. Subiectivismul în aceste cazuri nu-şi mai are rostul, este dăunător.
Bună-i vorba: „taci când nu ai nimic de spus!”. Noi găsim de cuviinţă, şi cu această boală mă mai lupt şi eu, uneori, că timpii morţi sunt o vinovăţie. Încercăm să rezolvăm multe din probleme tocmai în momentul nepotrivit, profitând de un context. Aşa începem să deschidem „cutii ale Pandorei” şi culmea, când vedem ce iese din ele, ne îngrozim şi ne grăbim să le închidem. Adesea se întâmplă ca în Legendele Olimpului şi închidem repede cutia la loc tocmai cu speranţa înauntru, singura care nu apucase să iasă.

Bucureşti, 28 decembrie 2012

Răspunsuri

27 decembrie 2012

O felie de cer
mi-a întins Dumnezeu
Când mi-a spus
că se poate trăi doar iubind,
Cu un zâmbet ascuns
i-am răspuns dăruind
Şi-am luptat pentru tot
ce înseamnă mai bine.

Chiar de-a fost doar un vis
Bucuria enormă ce-am trăit-o în doi
Este tot ce pot şti acum, peste ani,
Despre noi.

2009
(Din „Aurul n-are trecere-n rai)

Emisiune la Cugir

22 decembrie 2012

Astăzi, începând cu ora 19.30, voi fi prezent la emisiunea „Muzica şi sufletul tău” de la Radio Energy Cugir, care se prinde şi pe internet.  Din considerente de timp, voi intra în partea a doua a emisiunii. Ne auzim!

Despărţiţi

22 decembrie 2012

Nu o mai am,
Am citit în ochii ei regret,
Nu ne mai avem reciproc
Şi totuşi ne vedem în gesturi,
Întruchipaţi de oameni trecători,
O văd în mersul şic al unei fete,
Mă vede şi mă simte
Într-un buchet de flori.

Cu toate astea suntem despărţiţi
Şi despărţiţi vom fi până ce marea
Nisipul rece va dezvălui,
Uitarea şi tăcerea ne vor cuceri.

din volumul„Moartea prematură a unei veri”
Scrisă în iunie 2010

Reglementări

21 decembrie 2012

Se fac reglementări între oameni,
Exercițiul funcționează identic,
Finalul de an pare,
Cu toate bârfele, autentic.

Sunt liniștea și zgomotu-n război
Doar că liniștea are bun simț
Se-ntâmplă lucruri neobișnuite
Iar Moș Crăciun negociază cu părinți

Reglementăm situații între noi
Ne bucurăm cei care suntem doi
Sperăm cei singuri
Că în anul care vine
Mult mai vioi
Să regăsim îmbrățișarea poeziei
Și să ne bucurăm că suntem doi

scrisă în 2000,
Din „Răsfoindu-mi adolescenţa”

21 decembrie 2005 -21 decembrie 2012

21 decembrie 2012

Mai sunt 10 zile din an. Până la sfârşitul anului am să postez pe blog fpredescu.com si pe facebook, cele mai frumoase poezii din cei 7 ani de carieră poetică. Exact acum 7 ani debutam la Libraria Humanitas Alba Iulia, cu volumul „Rasfoindu-mi adolescenţa”.
Am îndrăzinit să public poezie la insistenţele ambasadorului George Cristian Maior.