Archive for ianuarie 2013

întâmplare

30 ianuarie 2013

„O să fie bine, îmi spui
Şi te uiţi la mine cu mult drag
Da, o să fie,
Îţi confirm
Deşi…”
……………………………
Lucrurile se reiau
Şi totul e, de fapt,
O unică poveste
În lumea asta plină de dureri,
Supusă formalismului
Şi oarbelor ferestre

De undeva-mi părea, odată, că-s văzut
Acum, răpus de oamenii în care am crezut
Doar scriu,
Atât mi-a mai rămas
Nedumeririi, prin cuvinte, să dau glas

În calculul ce se găseşte între noi,
Eu cred în orbul foii de trifoi…

30.01 2013

Reclame

4 februarie la BCU

29 ianuarie 2013

mireille_radoi_director_general_bcu_1

dan mircea cipariu

cristi tabara

O istorie comprimată a poeziei mele

29 ianuarie 2013

Sunt în pragul lansării cele-i de-a opta cărţi pe care am scris-o. Prima a fost o carte politică, apoi cinci au fost volume de poezii, o carte de eseuri şi acum din nou una de poezii. Nici una dintre ele nu a fost uşor de scris. Totul a venit ca o necesitate. A fost forma mea de a mă exprima sub soarele, uneori cu dinţi, al vieţii.
Nimeni nu-şi propune să se facă poet. Cel puţin nu a fost cazul meu. La mine, poezia a venit ca un tribut pe care eu l-am plătit sensibilităţii. Poate că Dumnezeu mi-a dat o formă mai aparte de a-mi exprima trăirile şi acestui fenomen, eu am îndrăznit să îi spun poezie.
Când Omul Drag mi-a cerut câteva creaţii pentru a vedea dacă îi plac sau nu, eu am spus: „De-un lucru vă pot asigura, că nu sunt siropoase!”. Şi am crescut (poetic) având acest reper, de a evita să mă fac de râs prin ceea ce scriu şi de a nu folosi un limbaj care să zgârie gâtul, ca ceva foarte dulce, al celui care ascultă sau citeşte.
În 15 ani, câţi au trecut de când am scris primul poem şi la şapte ani de la debut, îmi permit să arunc o privire în urmă şi să spun că poezia a fost forma mea de supravieţuire. Prin ea mi-am arătat dragostea, suferinţa, durerile, dorinţa, regretul sau alte sentimente pe care poate altfel aş fi fost stângaci să le exprim.
Când viaţa mi-a luat o turnură total diferită, în 2006, aveam scrise deja două volume de poezie. Prin plecarea mea din Alba Iulia, am crezut că voi abandona pentru totdeauna această formă de comunicare. Nu m-au aşteptat vremuri uşoare, la 26 de ani am început, într-un fel, totul de la zero. Am fost pus şi în faţa unei oglinzi care mi-a arătat o realitate crudă. Pentru mine, reala transformare, a început atunci. M-am autoinclus într-un program sever de „reformare”, pe mai multe paliere. Atunci, în jurul meu, au căzut măşti, s-au arătat caractere, au clacat sau au început să se schimbe în mai bine oameni. Am început să mă cunosc mai bine şi pe mine şi să mă evaluez mai realist.
Tot atunci a început o altă perioadă în care am cunoscut şi geografic lumea şi în care a trebuit să fac faţă unui exerciţiu de desprindere sobră de felul solidar şi de multe ori naiv cu care te obişnuieşte un anumit mod de a vedea lucrurile sau o activitate anume.
Prin 2005 am fost prins într-o competiţie pe care cred că n-am s-o uit niciodată. Am luptat împotriva spiritului revanşard şi autodistructiv al unei persoane care a mobilizat ceva lume împotriva mea. Competitorul meu direct era un tânăr de aceeaşi vârstă cu mine care, din păcate, nu intuia că sprijinul pe care îl primea nu avea cum să reziste în timp. Este o lege nescrisă a vieţii, pe care şi eu am învăţat-o cu adevărat abia mai târziu. Nimic din ceea ce nu are sinceritate şi adevăr la bază nu va rezista.
Am pierdut acea competiţie. A doua zi, însă, eram şi mai respectat. Cuvântul meu cântărea şi mai greu, vocea mea se auzea şi mai tare. Mi-a fost de ajuns să trag două concluzii. Prima că minciuna şi nedreptatea nu au cum să învingă, iar a doua că puterea nu este sortită oricui.
Ceea ce nu ştiu unii dintre cei care în aceşti ani mi-au vrut răul sau m-au invidiat este că nu de puţine ori m-am rugat pentru ei. O fac şi astăzi, nu la modul formal, pentru ca cineva de Sus să spună: „uite, Flaviu e cel bun!”. O fac pentru a mă elibera şi pe mine de rău, pentru că ştiu că liniştea lor îmi va aduce şi mie linişte. Desprinderea lor de patimă îmi va fi benefică, iar gândurile mele bune, îndreptate spre ei, se vor transforma poate în mir.
Îmi recunosc şi reflexia Sfântului Biruitor de balaur în nume. Nu de puţine ori, ca un Don Quijote sau nu, am identificat, nu mori de vânt, ci balauri şi am scos suliţa să-i înfrâng. Când spun balauri nu mă gândesc nicidecum la persoane propriu zise, ci la metehne, pe care am considerat util că trebuie să le combat, pentru că în primul rând îmi făceau rău mie. Uneori am greşit. Puteam să evit mai mult. Poate puteam să mă întorc cu spatele mai des şi să evit să răspund provocărilor. Ca un naiv, uneori mi-am simţit jignită deschiderea anterioară şi am ripostat, doar ca să mă salvez pe mine în ochii mei.
A fi eliberat de invidie şi ranchiună poate echivala cu o izbăvire. Multe dintre conflictele curente au la bază exhibarea acestor sentimente. Oamenii preferă să moară sau să se îmbolnăvească pe picioare, decât să renunţe la anumite orgolii care pe zi ce trece le accentuează suferinţa şi îi izolează, în primul rând pe ei de ei înşişi, de ceilalţi şi de Dumnezeu.
Poezia a fost, în aceşti ani, cea mai curată formă de exprimare pe care am putut să o ofer. Uneori a fost ironică sau acidă, alte ori, greşit interpretată, nu de puţine ori m-a determinat să o justific. Cel mai greu mi-a fost însă, atunci când am fost criticat pentru ceea ce scriu sau când am simţit acel fior de teamă, la gândul că ce ar putea crede „celălalt”. Am simţit că nu voi putea rezista mult lângă suflete care mă determină direct sau indirect să mă autocenzurez şi să nu fiu eu.
Lipind cele două idei pe care le-am expus, acum îmi dau seama de ce se spune că poezia este o formă de putere. Sunt obligat să merg înainte şi din acest punct de vedere. Pe lângă rolul vindecător de suflete pe care îl are, poezia se însoţeşte cu cel care poate să o stăpânească şi să-i dea putere de panaceu.
Poezia te ajută şi să te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Am fost bucuros să descopăr de curând, într-o rugăciune, această rugăminte către Dumnezeu, pe care şi eu o consider extrem de utilă pentru sufletul omenesc: „Doamne, ajută-mă să mă cunosc mai bine pe mine însumi!”
Am scris şi în „Chezăşie pentru libertate” despre valenţele de rugăciune ale poeziei. Poate că abordând lucrurile astfel, am putea ajunge să le înţelegem mai bine pe amândouă.
Aceasta este pe foarte scurt istoria scrierilor mele. Nu ştiu dacă Ioan Es Pop are dreptate când spune atât de frumos că „istoria este poezia învingătorilor şi poezia este istoria învinşilor”. Nu ştiu dacă scrierile mele sunt rapoartele unui învins în iubire sau nu. Înclin să cred că nu sunt, tocmai prin faptul că am reuşit să stau în picioare după multe valuri şi dezamăgiri. Pentru faptul că m-am dezbrăcat de o anumită supraestimare şi am început să mă evaluez mai aproape de adevăr. Pentru faptul că sunt un custode neobosit al coerenţei în vorbe şi fapte, al proprietăţii cuvintelor. Poate şi pentru că sunt un neobosit prieten al celor cărora am apucat să le spun acest lucru şi un deschizător de drumuri al multor oameni care rătăceau cu adevărat, la momentul când m-au cunoscut. Poate şi pentru că ştiu să disting ipohondria sufletească de boala sufletească reală. Şi poate şi pentru că am devenit un militant activ al dragostei de familie, înţelegând cu adevărat necesitatea formulei„a petrece timp împreună” acum, când cu adevărat, petrec prea puţin timp fizic cu familia.
În mod sigur poezia ne va face mai buni. Ne va ajuta să ne organizăm mai bine şi ne depăşim unele obstacole care par de netrecut. Acesta este istoricul scrierilor mele, eliberare de tensiune sufletească şi sinceritate mai multă.

Bucureşti, 29.01. 2013

Să dăm Bisericii ce-i al Bisericii, iar metehnelor măsuri clare

27 ianuarie 2013

La biserică oamenii merg din mai multe motive. Unii luptă cu boala, alţii cu durerea sufletească, mulţi luptă cu singurătatea şi există şi o largă categorie care se duc pentru a mulţumi sau pur şi simplu preventiv, pentru a combate răul.
Nu ştiu dacă, personal, am o percepţie corectă asupra raportării la biserică. Oare cum voi fi eu, cel de peste câţiva ani, sau dintr-un anumit moment al vieţii, când nu mă voi lupta cu ceea ce mă lupt astăzi?
Săptămâna asta am început să scriu un articol despre o experienţă cu un cerşetor de la Mănăstirea Antim. N-am apucat să-l termin. Nu cerşetorul era ţinta mea, ci expunerea unor idei care aplicate fiind să aducă o îmbunătăţire a climatului bisericesc. Cum să facem să nu mai ajungem să ne simţim vinovaţi la biserică, pentru că nu ne dăm bani celor care o înconjoară tot zilnic, chiar dacă nu este Înviere? Şi ideea pe care vroiam s-o expun era de a găsi şi aici o formulă prin care, plătind o taxă, toţi cei care sunt înmatriculaţi ca ortodocşi, spre exemplu, să beneficieze de o organizare mai bună din partea Bisericii. În aceste condiţii mizam ca Biserica să scape cu această ocazie şi de imaginea de instituţie a milei publice.
Recunosc faptul că m-am inspirat de la Biserica Catolică. Cu atât mai mult, influenţat de scandalul care a avut loc anul trecut în Germania, unde tot mai mulţi plătitori ai acestui impozit bisericesc vor să „iasă din Biserică”. Cei care vor să nu mai plătească taxele pentru Biserică, în Germania însă, invocă hemoragia de scandaluri de pedofilie, care afectează grav imaginea instituţiei.
Ca să fac o scurtă digresiune, pot spune că nu am fost niciodată de acord cu unele cutume ale Biserici Catolice. Una dintre ele este castitatea pe viaţă a preoţilor. Este o regulă nebiologică, fără suport în realitate. Tot din această sferă pot da şi exemplul cu soţul supravieţuitor care nu mai are voie să se recăsătorească în cazul în care rămâne văduv. Şi această cutumă mi se pare nedreaptă. Constrânşi de aceste proceduri, oamenii vor păcătui. Nu dezvolt mai mult.
Întorcându-mă la ideea unei posibile taxe a Bisericii Ortodoxe, tind să cred că de marţi, când am vrut să scriu, mi s-a mai diminuat entuziasmul cum că este o măsură viabilă.
Bun, dăm banii. Ce ar trebui să dea Biserica în schimb? Să fie locuri pentru oameni în biserică. Să angajeze firme de pază (ca la Biserica Radu Vodă) pentru a ţine la distanţă cerşetorii. Abia cu această ocazie am înţeles şi eu expresia „a ţine la distanţă”. Nu ştiam că este la propriu, ci credeam că este o figură de stil. La sobra şi, în percepţia mea, plina de energie pozitivă mănăstire Radu Vodă, restaurată de Patriarhul Iustinian Marina, cerşetorii există, dar sunt ţinuţi la distanţă de zidurile ei.
Citindu-l pe D. Drăghicescu, influenţat de ultima carte a maestrului A. Buzura, îmi dau seama că şi cerşetoria asta, la noi în ţară este un fenomen cu adânci rădăcini psihologice. Ca dovadă că după atâtea decenii de comunism, s-a recoagulat în modul cel mai natural, la scurt timp după Revoluţie. Astfel, nu ştiu dacă Biserica, ajutată de taxe, va putea să rezolve acest fenomen nociv.
Ca măsură de descurajare, în Germania, cei care vor să „iasă din Biserică”, deci să renunţe în scris la ceea ce au declarat cândva, că sunt de o anumită religie, au primit replica Bisericii, care îi avertizează că le va interzice să se mai împărtăşească sau să fie naşii unor copii. Mai mult decât atât, constrângerile pot merge până la interdicţia de a li se oficia o slujbă de cununie sau una de înmormântare. Mai bine decât Biserica nu îşi poate arăta nimeni radicalismul atunci când este cazul.
Mă întreb, oare ar putea suporta societatea românească un astfel de prim pas, chiar dacă mic, înspre impunerea unor reguli mai uşor de cuantificat şi de supus controlului?
Celor care se pregătesc să sară în sus cu contraargumente legate de inutilitatea acestui impozit, le spun că la un calcul simplu, noi cei care mai trecem destul de rar pe la biserică, plătim mult mai mult decât o astfel de taxă. Şi în definitiv, nu sunt obligaţi să se declare ca aparţinând unei anumite religii, dacă nu vor să aibă de a face cu o Biserică sau alta. Mi-e greu să cred însă, că pe parcursul vieţii, nu ajungi să te intersectezi cu biserica, cel puţin de câteva ori, direct sau indirect.

Ce ne facem cu cei care nu au bani să-şi plătească taxa?

Cei care beneficiază de ajutoare sociale, care nu au venituri sau care au venituri prea mic, vor rămâne în continuare copiii de suflet ai Statului. Vor avea tată pe Stat şi mamă pe Biserica. Ei oricum sunt asistaţi şi în acest moment, la care noi dezbatem. Se va consemna că sunt degrevaţi de acest impozit.
Situaţia lor se poate îmbunătăţi însă. Când afirm asta mă gândesc la Biserica Ortodoxă ca la o biserică mai puternică şi mai bine organizată financiar, care ar putea accesa serviciile unor oameni fără posibilităţi sau cu posibilităţi mai reduse. Implementarea acestor măsuri va ajuta la normalizarea percepţiei pe care cei mai mulţi oameni o au faţă de Biserică.

Bucureşti, 27 ianuarie 2013

Prietenia

27 ianuarie 2013

Prietenia este ca o reflexie de lumină.
Este acolo dar străluceşte doar o fracţiune de secundă,
(suficient ca cel care are nevoie de ea să nu îşi piardă încrederea)
Prietenia este când nu ceri ceva unui om care ţine la tine
(deşi ştii că el ştie că ai avea nevoie de acel „ceva”. )
Prietenia nu se foloseşte ca armă în războaiele de zi cu zi.
(Cel care te iubeşte ştie sau va afla când eşti în dificultate şi te va apăra cum nici nu îţi imaginezi).
Prietenia nu se măsoară nici în ani şi nici în fapte.
(este un sentiment de mare valoare care nu poate fi supus statisticii)
Faptele de iubire nu pot fi comparate.
Prietenia nu este obligaţie, (cu atât mai puţin
umplerea unor goluri în program.)
Prietenia nu este teamă de judecată.
În Prietenie, prietenii gazdei trudesc alături de gazdă, pentru oaspeţi.
Un Prieten este acela care te determină să nu-ţi leneveşti gândirea şi viaţa.
În Prietenie, resemnarea ta îi răneşte şi îi jigneşte pe toţi prietenii tăi.
Prietenul tău te va certa de faţă cu străinul dacă ai greşit.
(În Prietenie nu există „vorbim noi acasă!”)
Dar îţi va spulbera duşmanul de faţă cu tine, dacă duşmanul te-a făcut să suferi.
În Prietenie şi nu doar, invidia este otravă.
(Nu trebuie să râvneşti la ce are celălalt pentru că nu ştii ce i s-a luat că să aibă ce are.)
Trebuie mai întâi să vezi ce ai tu şi să-ţi ocroteşti darurile, cu modestie şi credinţă.
Prietenul adevărat nu va atinge niciodată ceea ce tu ai iubit cândva.
Deşi Prietenia nu este supusă statisticii, în Informala Rugăciune Pentru Prieteni, de fiecare zi, fiecare trebuie să-şi aducă aminte cât bine i-a făcut celălalt cândva.
Pe lume n-ar fi existat astăzi nicio mare Prietenie fără iertare.
(Nu există Prieten care să nu fi greşit măcar o dată faţă de un alt Prieten)

27.01. 2013

Absolvire

26 ianuarie 2013

Toată lumea absolvise facultatea
Numai eu te absolvisem pe tine
Toţi cântau Gaudeamus
Numai eu cântam „Te-am văzut, mi-ai plăcut…”
La sfârşit, toţi îşi căutau iubitele şi părinţii
Numai eu nu ştiam unde să fug de tine
Peste tot erai tu
În noaptea de dinainte dormise la mine
O alta
Care a plecat dimineaţa, pufnind supărată
Că nu vine să mă vadă cum absolv
Şi cum îmi arunc toca în sus

Eram cu toată lumea şi de fapt cu nimeni
Absolvisem tot şi de fapt nimic

Apoi, m-am îmbrăcat în redingotă de poet

Gaudeamus igitur

26 ianuarie 2013

Să ne bucurăm, aşadar,
Cât încă suntem tineri
Fiindcă dup-o tinereţe agitată,
Şi-o bătrâneţe-ngreunata,
Ţărâna ne va avea pe toţi.”

Viaţa ne este scurtă
Va fi terminată prea curând,
Moartea vine fulgerător
Atroce ne agaţă-n ghearele-i.
Nimeni nu-i cruţat de-aceasta.

Trăiască şcoala!
Trăiască profesorii!
Trăiască fiecare-ntrebător!
Trăiască fiecare-ntrebătoare!
Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!

Toate au legătură

24 ianuarie 2013

208354_526348227400104_1014424271_n

În februarie

24 ianuarie 2013

coperta Predescu - Secretul full

Ce frumos…

22 ianuarie 2013

Când gata-i să povestească-n ce munţi ea vânase, el, îmbrăţişând-o, pe faţă se dă printr-o josnică faptă. Nimfa, Cât poate o femeie, îi stă împotrivă. (Metamorfoze, Cartea II, Iupiter înşeală încrederea nimfei)