Archive for februarie 2013

Haiku

27 februarie 2013

Şi prezenţa ta nefizică,
în viaţa mea,
Îmi face rău.

27.02. 2013

Reclame

Cei singuri

27 februarie 2013

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut…

Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
… Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute…

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă ‘ntreagă,
Ei totuş n’au putut să înţeleagă…

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Şi ‘nuntrul lor, duc un întreg pământ!…

În mijlocul oraşelor trăiesc!
Şi-oraşele, cât sunt de frământate.
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele,
– Fantastice corăbii ne ‘nfrânate,
Ne ‘nvinse de talazurile grele…

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume…
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne ‘nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea…

Mihail Săulescu

Mihail Săulescu

27 februarie 2013

Mihail Săulescu a fost o mare speranţă a poeziei româneşti, care, din păcate, a murit în 1916 la numai 28 de ani, la Predeal, în primul război mondial. Este un Poet uitat, pe care mă voi strădui şi eu să-l readuc la viaţă prin postarea câtorva poezii. Săulescu (1888-1916) are un bust la Predeal şi un liceu îi poartă numele. A plecat de lângă logodnica sa în 1916 spunându-i: „Mă duc să mă căsătoresc cu Transilvania!”

Haiku

26 februarie 2013

Scrum şi mucuri rujate,
Buze aprinse,
Nesărutate…

26.02. 2013

Top Ten, iubiri

24 februarie 2013

Top Ten – Femei care nu ne-au știut aprecia
Top Ten – Iubiri răvășite
Cu nopți albe, superbe,
Dar din punct de vedere sufletesc
Prea ușor irosite…

Top Zece – dezamăgiri
Cu veri care nu meritau atâta durere
Cu Suflet care nu se mai repară niciodată
Top Ten – Rănită
Top Ten – Vindecată

Top Ten – amintiri
Top Ten – regăsiri

Top Ten – iluzii și prenume
Top Ten ce nu se poate spune…

24.02. 2013

24 februarie 2013

De ce-aș fi trist

23 februarie 2013

De ce-aş fi trist, că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surîde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.

De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă si blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă cîteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lînga mine.

De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?

Nu mi-e clădită casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…

Tudor Arghezi

Puterea unui simbol

22 februarie 2013

N-am mai scris despre fotbal din 1999-2002, când trimiteam cronica meciurilor metalurgiștilor din Cugir la “Monitorul de Alba”. Victoria echipei Steaua ne era mai necesară ca oricând. De ani de zile Steaua București ne răstoarnă mentalitatea de învinși, cu care, din păcate, viața ne-a obișnuit. Iată că singura echipă din România care a obținut performanțe de cel mai înalt nivel și înainte de 1989, arată că, orice ar fi, blazonul trebuie respectat.
Într-adevăr, strălucirea simbolului numit Steaua, se arată prin presiunea psihică interioară, pusă pe cel care vine să-i îmbrace tricoul și implicit prin rezultatele obținute.
Deși izolat de dictatura capitalismului firmelor furnizoare de posturi tv, n-am văzut meciul însă l-am trăit și l-am simțit. Avem nevoie de victorii în momente foarte grele pentru a reîncepe să credem în noi. Mulțumim Steaua!

Doctorii poeţi

21 februarie 2013

La vremea aceea s-a scris,
Era ceva nou
Cu semne de carte
Şi colţuri de foi îndoite
Versurile erau
Pe talgere de platină cântărite

Suferinţa era o industrie
Lacrimile erau prilej de descătuşare
Terapie cu poezii şi plâns
Recomandau doctorii poeţi,
Pentru bucurie şi vindecare

21.02. 2013

Vindecarea în iubire, o chestiune de inteligență

19 februarie 2013

Deşi oamenii se joacă adesea cu viaţa, pare că foarte greu învaţă ceva din lecţiile pe care aceasta le oferă. Mă refer la iubire, acest sentiment generator de trăiri şi fapte, care ne pune adesea în dificultate.
Ajung la concluzia că vindecarea după o despărţire este o chestiune care ţine de inteligenţă şi de timp. Am mai abordat această perspectivă şi în balanţa despre care D.D. Roşca vorbeşte atât de cuprinzător, cea dintre raţional şi emoţional, după o despărţire, mai mult ca oricând, se impune ca raţionalul să domine scena sufletească.
Am avut zilele acestea o discuţie cu o persoană sensibilă despre suferinţa pe care o poartă în suflet. Îmi spunea că a rămas cu un sentiment de vinovăţie pentru dezamăgirea pe care a produs-o fostului ei iubit. Când am întrebat-o despre ce a fost vorba, m-am liniştit. Mi-am dat seama că se confruntă cu un caz clasic de sindrom post-despărţire şi nimic mai mult. Mai concret, reacţiile celui căruia nu i s-au împlinit aşteptările nu trebuie să constituie concluzii asumate şi de celălalt partener. Relaţia de cuplu, în sine, are un anumit grad de relativitate, atât din punct de vedere procedural, cât şi emoţional. Personal aici am o dificultate, în a mă raporta corect la mine şi la trăirile mele, în a-mi asuma un anumit context.
Persoana despre care vorbesc mi-a spus aşa: „ieşisem dintr-o relaţie în care am fost implicată foarte serios şi, după ce m-am despărţit, l-am cunoscut pe el. Eu nu eram încă bine când am intrat în noua relaţie”. În mod normal aici ar trebui să se încheie scrierea. Am mai scris şi acest lucru, de foarte multe ori şi am explicat cu argumente clare că intrarea nevindecat într-un alt context de viaţă, nu numai că nu ajută dar vatămă sufletul şi mai tare. Paliativele nu sunt eficiente în iubire, ba chiar sunt extrem de nocive şi rup rănile în loc să le lase să se vindece.
Cazul persoanei este clasic. Doi oameni care vor să înceapă o relaţie, niciunul vindecat după relaţia anterioară. Spun asta după ce am primit mai multe detalii cu privire la situație. Dacă n-aş fi băiat, chiar unul experimentat şi căruia nu i-a fost frică să mânuiască sabia sincerităţii, cu riscul că m-aş fi putut tăia cu ea, i-aş crede pe „băieţeii” care printr-un spirit pur mămos nu se pot despărţii de foste. Cândva o să fac un nomenclator al minciunilor masculine în cuplu. Unul real, însă.
Astfel, fata noastră, s-a confruntat cu clasicele „de când te-am cunoscut pe tine, nu mai vorbesc cu fosta, cu care am fost împreună şapte ani”. Afirmaţia lui nu se confirmă, din moment ce la prima ceartă mai serioasă, fuge în braţele trecutului, exact ca acel copilaş care a vrut să se joace două blocuri mai încolo şi la primul huruit de mașină, s-a întors speriat la ţâţa mamei. Aşa sunt şi „foştii” solicitanţi de consolare, când după o despărţire se aruncă vânjoşi în hăţişul vieţii, ca apoi, la primul lucru care nu le convine, îi sperie sau pe care nu-l înţeleg, să fugă înapoi acolo de unde au plecat, pentru că era totuşi călduţ sau pentru că văd cu ochii singurătăţii lucruri pe care înainte nu le vedeau.
Pentru mine este foarte clar că unul din sindromurile pe care îl lasă despărţirea, şi de-o parte şi de cealaltă, este labilitatea. Imposibil să te desparţi şi să nu rămâi cu o doză de labilitate, cel puţin o perioadă. Îmi reproşez acum că nu am cuprins în „Post-despărţirea” mai multe aspecte despre această labilitate care este specifică perioadei de după despărţire şi care este generatoare de tot felul de reacţii. Practic, mesajele şi telefoanele pe care un fost le dă, alături de promisiunile pe care le face, sunt generate de o labilitate aproape incontrolabilă. Spun „aproape” pentru că, dacă ar vrea, cei care trăiesc acest sindrom, ar da mai multă putere inteligenţei şi tăriei de caracter şi ar învinge boceala plină de „mi-e dor de tine”, „acum realizez ce-am pierdut”, sau laşitatea de genul: „toate de după tine sunt proaste” şi „nu mă mai pot apropia de nimeni”. Ce se întâmplă de fapt cu „fostul” aflat în degringoladă perceptivă este că, dintr-un egoism prostesc şi din dorinţa de a scăpa cât mai repede de dureri, se năpusteşte pe cele mai accesibile variante sau mai rău decât atât, încearcă să astupe durerea ca un căţele care şi-a făcut nevoile şi care dă apoi din lăbuţe posterioare instinctiv, chiar dacă nu aruncă nici-o fărâmă de pământ peste ele.
Trebuie să fac din nou precizarea că psihologii cred că au un vagon de cărţi despre aceste fenomene, însă cărţile lor nu au nicio putere asupra omului care trăieşte sindromul post-despărţirii, atâta timp cât omul nu alege să învingă aceste trăiri negative prin inteligenţă şi deschidere sufletească. La urma urmei, nici fata despre care vă vorbesc şi nici fostul ei iubit, nu au venit pe acest pământ, cum bine spunea Pearls, pentru a răspunde unor aşteptări reciproce. Uneori, înţelegerea unei despărţiri este şi o chestiune de logică. Greşelile sunt de o reciprocitate geamănă şi nu poate fi considerat unul cu mult mai vinovat decât celălalt. Ea se lăsa căutată de „fostul”, adică cel dinaintea fostului despre care vorbim în această scriere, iar el, ca orice bărbat, se camufla mai bine şi nu dădea de înţeles că mai are vreo legătură cu „fosta” lui. Îl mai trăda pe ici, pe acolo, câte-un fir de păr, câte-un semn, într-o tiranie a coincidenţelor.
Când vede dualitate, fie că este numai de-o parte dar mai ales când este de ambele, viaţa se revoltă. Aproape că se enervează să vadă că tocmai elementul principal al iubirii, încrederea, este încălcat. Iubirea urăşte minciuna. De-asta îmi vine să râd de cei care îşi înşeală siguri pe ei partenerele, făcând pe vitejii şi lăudându-se prietenilor, convinşi că lor nu li se poate întâmpla. Nici măcar nu se gândesc la asta, atâta încredere au în iubitele lor, în timp ce ei caută cu lăcomie plăceri în alte părţi. Dacă partenerele lor nu sunt de-a dreptul dizgrațioase, să stea liniştiţi şi să se aplece când intră pe uşi, că s-ar putea lovi la coarne. Trădarea se simte în cuplu şi dacă nu se găseşte o soluţie care să o stopeze, este generatoare de reciprocitate.
Revenind la ideea principală a scrierii, mai vreau să comentez un posibil sentiment de vinovăţie cu care a rămas fata noastră. Sentimentul că l-a dezamăgit pe “fost”. Mai simplu, fostului nu i s-au întrunit aşteptările şi acum protestează. Îmi pare rău că îmi vine să râd, însă n-am o comparaţie mai bună, în acest caz, decât cea a iubirii cu războiul. În iubire şi în război nu mai poţi sta după toţi răniţii, mai ales când şi tu eşti rănit. E nobil, e frumos, este de-a dreptul înălţător, însă rişti să mori. De-asta este bine să te prefaci că nu mai auzi toate lamentaţiile şi să eviţi aducerea în discuţie la nesfârşit a eternelor regrete şi a despicatului firului în patru. Dezamăgirea pe care a produs-o fata este una reală, însă este o dezamăgire din culpă, nu una cu premeditare. Ea nu a vrut să dezamăgească, nu şi-a propus asta, fapt pentru care nu merită să se auto-flageleze cu gânduri negre pentru mai multă vreme. Culpa înseamnă, într-adevăr, vină dar circumstanţele sunt cu totul diferite. Se pedepseşte cu suferinţă, este adevărat, dar nu pentru ani de zile şi refuzându-ți deschiderea ferestrelor spre lumină.
Un alt lucru care trebuie menţionat este legat de perioada în care vrei să stai singur. Acea perioadă nu trebuie să fie o perioadă de penitenţă. Perioada când cineva, după o despărţire, doreşte să stea el cu el şi să nu se implice în altceva, trebuie să fie generatoare de echilibru. Nu văd utilitatea acestei perioade dacă tragi draperiile şi boceşti în întuneric. Oricum, nu pentru mult timp. Văd mai degrabă o căutare a lucrurilor plăcute, a comunicării cu oamenii care te pot ajuta chiar şi numai ascultându-te şi aprobându-te, înţelegându-ţi suferinţa. Dacă tu trăieşti într-o dezorganizare totală nu ai cum pretinde vieţii să te ajute. Este adevărată concepţia potrivit căreia şi ea, viaţa, trebuie să vadă că vrei s-o trăiești.
Mulţi „foşti” nu au maturitate. Din fericire eu, care am îmbrăcat în viaţa asta, inevitabil şi haina de „fost” am fost unul cu maturitate. Cu toate astea şi eu am mai greşit contactând şi afirmând că mi-e dor, că mă doare. Eram sincer. De ce n-ar fi şi ceilalţi foşti sinceri? Eu cred că sunt, până la un punct. Toți foștii însă trebuie să recunoaștem că sexualul joacă un rol foarte important în generarea impulsurilor noastre emoționale. Ne este dor sincer și am vrea s-o mai vedem, măcar o dată, apoi, când ne surâde, ne aducem aminte de tot ce a fost frumos. Ferească sfântul să ne arate o minimă disponibilitate, că s-a dus naibii toată etica. Nu mai contează nimic.
Revin la acea rugăciune, pe care m-am bucurat să o descopăr, în care se cere lui Dumnezeu, de către cel care se roagă, puterea de a se cunoaște mai bine. Asta este! De asta avem nevoie, să ne cunoaștem mai bine. Să căutăm în interiorul sufletelor noastre și să tragem concluzii realiste, pe care să ni le asumăm. Autocunoașterea este clădită pe asumare. Înțelegerea vieții este construită pe felurite asumări, printre ele și perioadele de singurătate sau traumele pe carele le generează o despărțire, cu vorbele care se spun, multe fără un suport rațional, ci doar emoțional. Nu sunt motive de îngrijorare, atâta timp cât ai fost de bună credință, însă viața te-a corectat arătându-ți că dacă te grăbești sau dacă nu ești capabil să îți asumi anumite pierderi, te zgâlțâie.
Ieri, în timp ce mă apropiam de București, pe un post de radio era o emisiune religioasă. Subiectul era axat pe fapt care sau petrecut acum aproape 4000 de ani, cuprinse în Vechiul Testament, cu referiri la Iosua, urmașul lui Moise. La sfârșitul emisiunii, realizatorul a tras câteva concluzii, printre care: „dacă Dumnezeu are un plan măreț cu noi, atunci ne va trece și prin foc și sabie!”. Când viața vrea să ne transforme în mai buni, o face de multe ori prin generarea unor situații cărora trebuie să le facem față. Dacă noi alegem să fugim acolo unde aparent este mai bine, fie vrând să ardem prea repede etape sau strivind singurătatea fizică printr-o prezență sau aparență, atunci riscul este mare să suferim. Din păcate mulți și multe sunt doar aparențe, nu și prezențe.

București, 19 februarie 2013