Archive for martie 2013

Trist cântec de dragoste

31 martie 2013

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Nichita Stănescu

Reclame

Recondiţionări

31 martie 2013

Vreau să recondiţionez amintiri,
Asta să-mi fie meseria.
Pe când se degradează mai tare,
Ninse, plouate,
Îngheţate în uitare
Cu pereţii sufletului plini de infiltraţii
Cu graffiti făcute aiurea
De unii şi de alţii
Cineva să spună:
„Hai să ne recondiţionăm
Amintirile atât de mult degradate!”
Iar eu să mă apuc de treabă
În baza unei simple fotografii vorbite

Dând sens, doar sens
Acolo unde totul pare în zadar…

31.03. 2013

Realism

29 martie 2013

Ard ca o lumânare.
Care nepoţi şi case de vacanţă?
Ce seminarii ţinute-n aule
Şi-aniversări de generaţie,
La Neptun?

Când realitatea stă în nişte nopţi,
În nişte gesturi şi în nişte vorbe

Acum porniţi urechile şi-nregistraţi,
Abia acum deschideţi ochii şi filmaţi
Acuma tot…
Preludiu şi concluzii,
Ţigări, pahare cu picior,
Acum, odăjdii nerecunoscute
Entuziasm facil, iubire, dramă

Din tot ce mi-e istorie personală,
Mă face să zâmbesc doar zgârietura
Pe care mi-ai lăsat-o, în extaz, pe-o coastă…

29.03. 2013

O importantă sărbătoare a sufletului

26 martie 2013

Azi e o zi specială pentru mine. Se împlinesc şase ani de când am venit la Bucureşti. A fost zi de sărbătoare şi atunci. M-am intersectat cu momentele foarte importante încă din adolescenţă. Mi s-au întâmplat coincidenţe care mă puneau pe gânduri. Am avut parte de oprelişti sau de prejudecăţi aspre. În tot acest mare proces care este viaţa, mi-am fost avocat sau am fost apărat de cei care m-au îndrăgit. Am plâns, deşi mulţi dintre cei care mă loveau, ar fi cerut ei înşişi un armistiţiu, dacă vedeau ce era în sufletul meu şi ce stătea la baza unor atitudini şi gesturi.
M-am bucurat. Am fost ba înlănţuit, ba eliberat. Uneori, un anumit tip de mentalitate, mi-a fost o ghiulea legată de picior. Pe mine, ai mei, nu m-au învăţat să fug. Partea rea a fost că n-am fugit nici când trebuia să o fac. Aşa mă născusem, cu un sentiment de responsabilitate mai mare decât era cazul. Libertatea a însemnat să învăţ, treptat, să fug de ce îmi amărăşte sufletul. Evitarea răului a fost unul dintre obiectivele mele.
Am scris. Mi-am transformat, peste puterea mea, viaţa într-o scenă deschisă. N-am abuzat de termeni sau exemple, am surprins emoţiile esenţiale. A fost o mare bucurie să descopăr împreună cu oamenii din jurul meu, Universul.
D.D. Roşca vorbea în „Existenţa tragică” despre o anumită datorie a filozofilor de a căuta motive pentru ca ceilalţi să se bucure de viaţă şi s-o vadă ca având sens. Eu nu sunt filozof dar, caut însă, de foarte mulţi ani, să ofer motive pentru ca cei care-şi intersectează vieţile cu a mea, să se bucure de ceea ce ne este dat din punct de vedere temporal. Transformarea în bine ţine de fiecare dintre noi. Nu-i o lozincă, e un crez real. Viaţa este platforma iar noi, fiecare, în funcţie de cum ne raportăm unul la celălalt sau cum ne asociem, suntem „rentabili” sufleteşte sau nu. Trebuie să ne ştim bucura de tot ce este frumos, fie că este un lucru mic sau mai mare.
Am trăit multe bucurii în aceşti şase ani. Doar despre ele vreau să-mi aduc aminte. Probabil că nici nu realizez, uneori, cât de multe lucruri cu adevărat importante au luat fiinţă. Când mă uit în urmă şi mie îmi pare rău de modul cum am acţionat în anumite situaţii; cred că şi unora dintre oamenii cu care, la un anumit moment, am avut o dispută. Când mă supăram foarte tare, mă gândeam la partea umană din fiecare. Mă liniştea să mă gândesc la copilăria omului care îmi mi vroia răul. Întorcându-l în copilărie, în mintea mea, puteam să îl văd altfel şi să mă întovărăşesc sufleteşte cu el.
În poezia „În apărarea mea” scrisă acum aproape trei ani, surprind în câteva cuvinte, tomurile pe care le-aş putea scrie despre emoţiile trăite în aceşti ani. De-asta prefer poezia simplă şi scurtă:

Discutaţi cu părinţii mei…
O să vedeţi că nu sunt un om rău!
Îmi vor lua apărarea
Şi vă vor da exemple
De lucruri bune,
Pe care le-am făcut
Încă din copilărie.

Daţi, vă rog, un telefon părinţilor mei
Înainte de a da cu piatra!

P.S. Mulţumesc, OM Drag! Mulţumesc, Prieteni şi Părinţi! Mulţumesc, oameni care pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă aţi făcut parte din viaţa mea! Mulţumesc, neironic şi celor care nu m-aţi plăcut sau nu aţi crezut în mine.

Bucureşti, 26 martie 2013

Despre iluzie şi singurătate în iubire

23 martie 2013

Chiar şi iluzia iubirii este frumoasă. Poate că tocmai această iluzie, acest entuziasm facil, de care râdem atunci când vedem afectându-i pe ceilalţi, este motorul dragostei pe pământ.
Dintre toate sentimentele care i-au fost date omului spre trăire cred că iubirea este singurul care se ia cu adevărat în serios. Cei care îl ignoră, îl tratează superficial sau încearcă să-l păcălească, par, de cele mai multe ori, puşi în situaţia dificilă de viaţă, de a suferi din iubire. O industrie a poeziei stă clădită pe iluzia iubirii, pe aşteptare, pe interpretarea semnalelor într-o formă adaptată nevoilor sufleteşti ale celui care vrea să ofere şi să primească sentimente.
Am recitit aseară poemul „Dumnezeul poeţilor” al lui Gabriel Chifu. Finalul îl găseşte pe poetul care a încercat să se sinucidă, în agonie. Imaginea creată de Chifu este extraordinară. Poemul nu vorbeşte despre iubire propriu – zis, ci despre condiţia poetului de astăzi, care creează un liant între cele două lumi existente, una a realului şi alta a sufletescului.
Deşi pare că entuziasmul în iubire mă dă înapoi, din punct de vedere al maturităţii, nu-l regret. Nu spun asta pentru a-mi apăra deciziile greşite. Aici se înşeală mulţi oameni care vor să iubească şi să fie iubiţi, că încearcă să evite suferinţa în iubire, cu orice preţ. Ori, cred mai degrabă, că evitarea cu orice preţ a suferinţei nu trebuie să fie primul obiectiv al unui om care vrea să iubească.
Am mai spus-o şi cu alte ocazii, tot în scris, în Chezăşie pentru libertate, că la Bucureşti se întâmplă, din punct de vedere al sentimentelor, nişte lucruri ciudate. Pe cât de mare e oraşul, pe atât de mulţi oameni singuri. Poate fi un truism ceea ce spun, însă nu la statistică vreau să mă refer. Mă obsedează o întrebare legată de singurătate în acest context – de ce câştigă ea atât de multe bătălii? De ce devine bastionul numărul 1 în lupta cu viaţa reală. De ce iluziile se plătesc cu singurătate?
Acum mai bine de un an, când scriam pe o temă similară, căutam soluţii de ordin aproape tehnic în lupta cu singurătatea. Vorbeam de planuri concrete de „punere a oamenilor la aceeaşi masă”. Eram naiv? Se pare că da. Cu toate acestea îmi menţin efortul, încă nesimilar sută la sută cu al danaidelor, de a încerca să umplu ciuberele sufleteşti cu emoţii pozitive şi nu să le las goale, într-o singurătate rece.
Nu-mi place să fiu compătimit, cu atât mai puţin în iubire. Evit să adopt un tip de gândire mecanică, folosită ca sistem de autoapărare, prin ascunderea adevărului sau prezentarea unor situaţii care să mă avantajeze. Spre deliciul unora, spre admiraţia sau doar simpla mirare a altora, am vorbit întotdeauna despre lucrurile care m-au făcut să sufăr. Să fie oare scutit scriitorul de această dramă? Cel mai probabil că nu. Spunea Augustin Buzura într-un eseu că, cel care scrie, apelează la memorie atunci când viaţa de zi cu zi nu-l motivează. La mine nu a fost nevoie de prea multe ori să fac asta. Mereu am alternat entuziasmul, aproape facil şi uneori enervant de naiv, pe care îl dă sentimentul iubirii, cu singurătatea. Singurătatea a fost consecinţă, entuziasmul în iubire a fost cauză.
Spuneam tot într-o altă scriere că multe ni se trag de la aşteptările pe care le avem. Îmi susţin spusa, completându-mi-o cu încă un aspect, acela legat de nevoile uriaşe cu care ne-am născut din punct de vedere afectiv. Dincolo de arhipelagurile sufleteşti despre care am mai scris, există adevărate celule ale singurătăţii, în miile de apartamente şi garsoniere ale Bucureştiului. Sunt oameni care bolesc din punct de vedere afectiv şi cărora, un anumit tip de mentalitate, pe care şi-au format-o sau le-a fost indusă, ajung să se considere urâţi, deşi sunt frumoşi, perfecţi, deşi sunt normali, bolnavi, deşi sunt sănătoşi, slabi, deşi sunt tari. Doar un lucru poate fi probat pe loc, singurătatea. Există o singurătate fizică, una afectivă sau situaţii în care acestea se îmbină aparent fatal. Ce-i de făcut? Consider să cred că soluţii sunt multe. Dacă mintea ne ţine captivi în singurătate, zăbrele fiindu-ne moduri greşite de a ne raporta la oameni sau la realitate, atunci, suntem auto-exilaţi la domiciliu din vina noastră. Cheile celulei sunt pe undeva pe lângă noi dar noi nu le vedem. Le-am ascuns de noi înşine.
Este nevoie să fac o digresiune şi să spun că nimic nu mă jigneşte mai tare pe lumea asta decât să-mi fie subestimată inteligenţa dar, mai ales, experienţa de viaţă, intuiţia şi capacitatea de evaluare a realităţii. Mi se întâmplă adesea şi în iubire dar şi în afara spaţiului iubirii. Mă refer, în această situaţie, la planul personal. Dacă ar fi să fac o paralelă, aş putea spune că, în prima fază, inteligenţa subestimează inteligenţa în mod natural. Dintre două inteligenţe care se confruntă pe maidanul cotidian al iubirii, câştigă, evident, cea care este ajutată şi de experienţa de viaţă.
Nu ştiu dacă sunt dereglat sufleteşte mai mult decât alţii însă am nevoie de afecţiune. Probabil că la mine este invers ca la cei care au suferit de inaniţie sau de sete şi li se dă hrană sau apă cu ţârâita. În deşertul în care am fost am suferit de lipsă de iubire. Odată ajuns într-o zonă exploatabilă (în sens bun) din punct de vedere emoţional, cred că primul lucru care trebuie să mi se dea mai mult decât în mod obişnuit ţin de afecţiune: atenţie, tandreţe, comunicare, susţinute de un nonverbal mai puţin încruntat sau chiar aflat în grădina luminoasă a zâmbetului. Duritatea n-are ce căuta, nici mimată, în iubire oricât de mut a suferit cel care ia această mască, pentru a se păzi de noi suferinţe sufleteşti. Reflexul unei autoapărări, din punct de vedere al comportamentului în iubire, e inutil. Poate părea o insultă pe care i-o aduci celuilalt când, generând inconştient ţâfnă, te aperi cu argumentul că este o caracteristică a felului tău de a fi şi doreşti ca ea, ţâfna, să fie acceptată ca o trăsătură caracterială. Celălalt o mai fi trecut şi el prin viaţă şi-o mai fi văzut una, alta; te-o fi evaluat din punct de vedere sufletesc şi atitudinal şi acum se întreabă oare ce mesaj vrei să-i transmiţi.
La începuturi oamenii fie se jignesc, pentru că nu se cunosc bine, fie se supraestimează, tot din acelaşi motiv. Îşi construiesc apoi în minte o realitate la care se raportează greşit. Cară în spate bagaje grele de comparaţii, pe care, după principiul celui cu ciocanul în mână care caută cuie, încearcă să le aplice pe cei întâlniţi, doar că gradele de maturitate, inteligenţa, experienţele de viaţă, sunt, de la om la om, diferite. Oare ce ar putea sparge toate aceste bariere? Ca să nu mai spun simplu, sinceritatea, voi spune că aceste bariere pot fi sparte de o curată deschidere sufletească şi de luciditate.
Am pornit să scriu despre iluzie şi despre singurătate în iubire. Singurătatea mai mult ca efect al iluziei şi nu ca o consecinţă biologică sau accidentală. Mi-e greu să trag nişte concluzii clare. Probabil că din „muntele” iluziei, în iubire, vedem doar partea care ne place cel mai mult. Uneori noi ne dimensionăm exagerat o „realitate”, care iluzie dovedindu-se mai târziu, ajunge să ne supere.
Îmi şi imaginez întrebarea naivă a unui apropiat al lui Dumnezeu, după facerea lumii: „Şi cum te-ai gândit să faci, Doamne? Ce vei face când ei vor ajunge la cunoaşterea supremă, învăţând din lecţiile vieţii şi vor începe să te interogheze, să se plângă că se plictisesc şi când Îţi vor cere imperativ să le dai de lucru?”. Iar pe Dumnezeu mi-l imaginez zâmbind, cu colţul gurii, spunând: „Stai să vezi! N-ai văzut nimic, încă. Le-am creat ceva care ţine strict de mine, se numeşte „iubire” şi, ca să nu se resemneze în căutarea ei, am împrăştiat ca pe un praf nişte „iluzie”, să n-o poată distinge, dar să continue să şi-o dorească!”

Bucureşti, 23 martie 2013

22 martie 2013

Un coleg de bancă

22 martie 2013

DSC_0337

Noutate

19 martie 2013

Dragi cititori de Flaviu Predescu Blog poetic (unii din prietenie, alţii din întâmplare şi unii dintr-un reflex de monitorizare) de azi găsiţi la „legături” şi Revista Presei Pozitive, un blog pe care vi-l recomand cu căldură poetică.

Pritoceli

19 martie 2013

Nu mai luaţi poeţii la mişto
Şi nu mai spuneţi „cam poet”
În loc de „aiurit”
Că pritocirea spuselor
N-o poate face un tălâmb
Cum un smintit nu-şi ţine socoteala
Şuturilor luate
Făcând din ele foi de Biblie
Împrăştiate…

19.03. 2013

18 martie 2013