Archive for aprilie 2013

Faptele bune ale celor care fac rău

27 aprilie 2013

De ce trebuie răutatea duşmanilor strivită. Ei au pornirea de a ne judeca numai din prisma unor greşeli pe care le-am făcut faţă de ei sau a protejării dorinţelor pe care le au. Judecata lor asupra noastră nu acceptă şi o altă variantă decât părerea pe care şi-au format-o sau pe care le-o întreţin apropiaţii despre noi sau despre o faptă pe care am făcut-o.
Nu există nuanţe în abordarea pe care o au duşmanii; sau o interpretare din mai multe perspective. Chiar dacă logica şi memoria îi îndeamnă spre aşa ceva, ei ignoră aceste semnale umbriţi de puterea pe care răul o are asupra sufletelor lor.
Din când în când, duşmanii, devin aparent oameni buni. Este doar un foc de paie. Trăsătura lor generală este de oameni răi, limitaţi la un cerc restrâns, pe care şi-l promovează atât ca interese cât şi ca imagine. Momentele în care îşi arată falsa amabilitatea faţă de noi sunt cauzate fie de perfidia unor intenţii ascunse, de teama faţă de noi (genul de situaţii în care cad singuri în gropile pe care şi le-au săpat şi ne implora printr-o slugărnicie, îmbăloșaţi, să nu le tăiem capul) şi încă într-o situaţie, caz mai rar, în care sunt pur şi simplu impresionaţi pentru o secundă că nu le facem rău, în condiţiile în care ei ştiu că noi ştim cât rău ne-au făcut ei sau au vrut să ne facă şi mai ales că ne vor mai face.
Răutatea este o emoţie negativă care a pus stăpânire pe ei. În accepţiunea lor suntem nişte obstacole pe care şi-au propus să le doboare. În mintea lor nu există alternativă.
Mi-a mărturisit un prieten, acum câteva zile că, în trecut, se gândea mult dacă cei care fac rău realizează asta. Răspunsul este cumva simplu, noi suntem, în general, înconjuraţi de răspunsuri însă ne trebuie o putere de introspecţie mai mare şi pentru asta trebuie să ne concentrăm şi să ne auto-interogăm, să avem o memorie bună ca să putem face asocieri corecte. Să fim obiectivi în judecarea realităţii interioare şi exterioare nouă. Trebuie să ne aducem aminte când am făcut noi rău odată şi să încercăm să înţelegem ce am simţit. Nu mă refer la un rău involuntar ci la o acţiune care să cauzeze neplăcere sau suferinţă altcuiva. Ne-am simţit după mai bine? Nu, dimpotrivă. Aşa sunt şi cei care au pornirea de a face rău. Undeva în subconştientul lor există ceva care se hrăneşte cu aceste emoţii negative. Crezurile acestor oameni, frustraţi şi limitaţi sunt, la suprafaţă, că ei fac bine ceea ce fac. În vine în minte acum un exemplu cu un personaj care se eliberează, din câte am auzit, zilele acestea din puşcărie. Abia merge, se târăşte la propriu, cu toate acestea el este neostoit în a face rău şi în a prospera financiar pe căi oculte.
În preajma puterii oamenii răi intră în fibrilaţii. Atunci îşi dau adevărata măsură, cum bine au mai spus-o şi alţii, dă-le unora putere şi o să vezi ce caracter au.
Ce să mai zic? Nu mai ştiu ce să mai zic pe această temă, căci este atât de vastă încât nu poate fi cuprinsă nici de către întreg spaţiul virtual. Ca să fac o analogie cu sfârşitul unei poezii borgesiene, care spune: „Pentru faptul că poemul este inepuizabil /şi se confundă cu suma făpturilor Domnului /şi nu va ajunge niciodată la ultimul vers /şi este mereu altul, potrivit oamenilor” aşa şi răutatea unora, este inepuizabilă. În ochii lor, obstacolele pe care trebuie să le doboare se confundă cu suma făpturilor Domnului şi nu vor ajunge niciodată la un ultim obstacol, şi tot în ochii lor, obstacolele vor fi mereu altele, potrivit oamenilor. Poate fi asta stăvilită uşor? Cred că greu.
Noi doar trebuie să ocolim răutatea iar ei vor confirma un sfat pe care tata mi l-a dat încă din adolescenţă: „mulţi se vor auto-elimina pe parcurs, tăticule!”
La Bucureşti copacii au înfrunzit în toată regula. Frunzele mici, ca nişte fluturi verzi, sunt acum mari şi le îmbracă într-o mantie imperială coroanele. Pe străzi a reapărut puful galben pe care eu îl atribuiam cândva lunii mai. Sunt lalele şi tot felul de flori, iarba mică seamănă cu un început de care avem nevoie ca de aer. De bunătate avem şi mai mare nevoie ca de aer. Nu trebuie să iertăm la nesfârşit răutatea, ci să o ocolim pur şi simplu. Nu mai avem ce să le iertăm celor care ne-au făcut rău în mod repetat şi ne-ar mai face. E suficient să-i ocolim. Şi aşa mă jigneşte profund când aud că cei care îmi făceau rău mie fac şi altora. M-ar fi mâhnit şi dacă nu mi-ar fi făcut mie niciodată şi-ar fi făcut doar altora.
Mă uit aşa, la unii… I-a urâţit atât de tare răutatea, din punct de vedere sufletesc, pe mulţi şi fizic, încât duc o uriaşă povară pe feţe şi pe trup. Urâţenia sufletească împreunată cu cea fizică trebuie că este o mare pedeapsă. Nu mi-e prea milă de ei, nici nu mă bucur, nu-mi pasă…Când cineva mă dezamăgeşte atât de tare mă aduce în stadiul de a nu-mi mai păsa. Îl abandonez afectiv, nici nu mai există pentru mine.
Mă mai întreba cineva ce se întâmplă cu cei care fac şi lucruri bune dar şi rele, cu conştiinţa că cele rele nu sunt rele. Hm…nu se poate să-ţi amputezi conştiinţa răului. O avem şi cu atât mai mult, când ai capacitatea să faci lucruri bune, se presupune că le faci distingându-le de cele rele, deci poţi să îţi dai seama. Tocmai de aceea cred că faptele bune ale celor care fac rău sunt direcţionate doar spre apropiaţii lor, deci tot spre ei înşişi sau sunt pure gesturi de ipocrizie, atunci când sunt asumate la nivel public. Sunt o formă de a încerca să cumpere bunăvoinţa divină în ceea ce-i priveşte. Evident că şi multe din gesturile de ipocrizie atrag după sine o sumedenie de fapte benefice indirect pentru nişte oameni care devin beneficiari la modul cel mai concret. Ei nu sunt însă şi beneficiarii sufleteşti ai gestului celui care i-a ajutat, pentru a-i băga datori, pe ei sau pe un mijlocitor care apoi le-ar deveni dator.
În Acatistul Sfântului Nectarie, pe care am ajuns să-l citesc după ce o prietenă a scris despre şi mai ales că ştiam răspunsul Sfântului faţă de rugăciunea ei, scrie ceva care se potriveşte cu tema din prezentul eseu, în Icosul 1: „Bucură-te că fiind dispreţuit de oamenii păcătoşi ai fost îmbrăţişat de Sfântul ierarh Nicolae”. Trebuie să avem pacea sufletească şi conştiinţa că nu vom putea să ne bucurăm de aprecierea tuturor pe lume asta şi cu atât mai puţin a celor care în mod obişnuit au pornirea să facă rău. Importanţi cu adevărat sunt cei valoroşi caracterial şi intelectual, de a căror apreciere ne bucurăm.
A, era să uit: nu ţine să fim dezbinaţi, noi cei buni la suflet, poate doar pentru scurte perioade, pentru a conştientiza şi mai mult tezaurul prieteniei pe care îl avem şi da, acesta este „meritul” celor care au pornirea să facă rău, să ne facă să ne valorizăm oamenii dragi.

Bucureşti, 27 aprilie 2013

Reclame

Nu există cimitir pentru iubirile care au murit

25 aprilie 2013

Mă obsedează ideea de a descoperi, uitându-mă în trecut, care a fost iubire reală şi care nu, dând la o parte voalurile incertitudinii.
O amică m-a întrebat dacă a fost iubire şi în acea relaţie, la sfârşitul căreia, constaţi că ai suferit. Evident, însă a fost una unidirecţională sau „asimetrică” aşa cum a spus Vasile Dâncu la lansarea Chezăşiei pentru libertate, anul trecut.
Compromisul poate pune cătuşe de oţel pe firavele încheieturi ale libertăţii. Fără concesie însă, iubirea nu poate fi mai mult decât platonică. Managementul compromisurilor în iubire este vital. Un bun management înseamnă, probabil, o atmosferă mai bună între cei doi, fie că sunt fizic unul cu celălalt, fie că nu. Criteriile acestui tip de management sunt legate, fără echivoc, de o comunicare foarte bună dar şi de o compatibilitate a aşteptărilor reciproce.
Cred că trebuie să fi într-un moment de apăsare şi de suferinţă ca să susţii constant ideea că se poate o relaţie de iubire care ar putea trăi fără compromis. O iubire, generic, probabil că da, însă ce este o iubire neactivă? Probabil o risipire de emoţii şi aşteptări din partea unui om înspre altul.
Noi oamenii ne grăbim, în general. Tocmai noi dictăm prin cercetare şi inovaţie, prin temperament şi prin deciziile pe care le luăm, viteza cu care se petrec lucrurile în aceste vremuri. Chiar şi când vrem să ne vindecăm de o boală ne grăbim foarte tare, căci vrem să scăpăm de ea. Suferinţa în iubire este o maladie sufletească. Ea are un anumit ritm de vindecare. Prin ceea ce facem noi, vindecarea poate fi apropiată sau amânată. Cred că o primă condiţie ar fi diminuarea aşteptărilor întrutotul împlinitoare. Ne răneşte foarte tare neîmplinirea aşteptărilor, constatarea iluziei.
Ca să glumesc, la autopsia unei iubiri, legistul, care poate fi chiar cel care a iubit, dacă devine introspectiv, ar putea spune: „iată, înainte să moară, a avut aşteptări care nu s-au împlinit!”. Cum ţi-ai dat seama? l-ar putea întreba cineva. „Se coagulaseră nişte iluzii exact în mijlocul sufletului!” ar răspunde el cu mima celui care a văzut multe şi aproape nimic nu-l mai poate surprinde.
Acele iluzii, vinete şi încreţite, ca nişte vânătăi sau poate ca nişte omizi inerte sunt semnul că moartea unei iubiri s-a tras de la neîmplinirea aşteptărilor. N-a fost o moarte violentă. Iubirea nu poate muri violent.
Noi oamenii nu ne asumăm plânsul. E privit ca o formă de ruşine, ca o slăbiciune. Ţinem în noi, plângem pe ascuns, nu vorbim niciodată despre asta.
La un moment dat, după mai multe experienţe, ajungem să nu mai plângem, nu pentru că ne impunem asta sau pentru că am devenit insensibili. N-o mai facem pentru că începem să depistăm din timp semnalele, codurile comportamentale celuilalt, care ne pun în gardă. Ne aşteptăm la eventuale dezamăgiri sau pur şi simplu sporim prudenţa sufletească pe cât putem. Cu toate acestea, dezamăgirile tot dor. Chiar şi o dezamăgire venită la bătrâneţe doare.
Mi-am adus aminte de un schimb de vorbe pe care l-am avut în tren, în primăvara lui 2007, cu un băiat care lucra la o casă de bătrâni, în Lugoj. Îmi spunea de iubirile care se leagă între septuagenari, octogenari şi chiar nonagenari. Mi-a spus cât de geloşi sunt şi cât suferă când altcineva le dărâmă cu o floare sau cu o bomboană tot universul.
Nu ştiu dacă este un tip de comportament, o similitudine specifică extremelor de vârstă. Mai degrabă cred că este vorba de un „simţ al proprietăţii” injust, pe care noi oamenii, printr-o lipsă de cultură a iubirii, l-am introdus în iubire. Ori proprietatea n-are ce căuta în iubire. Floarea sau bomboana unui bătrân sau a unui adolescent, pe care un altul, le va oferi bătrânelei sau adolescentei tale, nu ţi-o vor putea răpi. Sunt nişte gesturi de curtoazie, însă tu le ştii semnificaţia sau interpretezi rapid intenţia celui care le face. În mintea şi în sufletul tău se naşte atunci un război, pentru că ai mai trăit cândva nedreptatea ca cineva să-ţi răpească ceea ce iubeşti şi nu mai vrei să suferi din nou.
Spusa unui scriitor, pe numele lui Octavian Paler, ne poate salva pe toţi: „Iubirea pe care trebuie să o păzeşti nu valorează nimic”. A nu se confunda nepăsarea faţă de persoana pe care pretinzi că o iubeşti dar nici cu libertatea pe care o asiguri cuplului pentru ca fiecare să poată fi el şi să evolueze neconstrâns de frici sau inhibiţii.
De aceea îi respect şi îi îndrăgesc pe toţi care scriu despre iubire şi care se chinuiesc să-i dea definiţii, fie că o fac epic sau liric, pentru că ei contribuie la sporirea unei baze de date, în ceea ce priveşte acest vast fenomen. Avem nevoie de multiple definiţii şi exemple pentru a ne putea rafina şi spori cunoaşterea. Ne trebuie şi pentru redobândirea încrederii în noi înşine, pentru consolare, atunci când suferim, pentru a interpreta cu umor şi a nu da dimensiuni apocaliptice suferinţei, pentru a o putea lua de la capăt după ce un drum s-a înfundat. Asta este, era o intrare şi nu un bulevard.
Nu cred că trebuie să regretăm nimic din ce am oferit, mai ales când a fost iubire. Nici nu cred că o facem. Cel mai tare ne doare când analizăm după, la rece, că sentimentelor noastre li se răspundea cu nepăsare sau cu răutate. Constatarea „la rece” este un semn de vindecare, o etapă intermediară, aflată undeva între „suferinţa acută” şi „durerea moale-intermitentă”. În trecerea prin aceste etape, cel care a suferit va trebui să se axeze mai mult pe sentimentele şi faptele care îl reclădesc pe el sufleteşte, altele decât impulsurile emoţionale născătoare de iubire. Hobbyuri şi proiecte care să dea în mod activ şi plăcut de lucru minţii.
Lumea nu începe şi se termină cu un om. Cu toate astea, eu am mai spus-o în cercul meu de prieteni, o despărţire uneori poate fi echivalată cu moartea unui om drag. Oare de ce? Să fie pentru că tot mintea este cea care refuză să accepte ideea că cel pe care l-am iubit, va exista în continuare şi fără noi, va plânge şi va iubi din nou, tot în această lume, uneori chiar în vecinătatea noastră?
Nu există cimitir pentru iubirile care au murit. Asta ne sperie şi uneori şi privind din perspectivă inversă…

Bucureşti, 25 aprilie 2013

Apostolat poetic

22 aprilie 2013

???????????????????????????????

Secretul secretelor la Cluj

20 aprilie 2013

DSCN0008

DSCN0012

DSCN0044

DSCN0064

Recunoştinţă

17 aprilie 2013

IMG_4458-27

Eu eram în pijama şi în halat
Când mă vizitau, mă ridicam
În capul oaselor, în pat
Mereu mi se cerea
Să nu mă ridic, să rămân culcat
Şi mă bucuram de fiecare dată
Aşa cum poate, niciodată, nu m-am bucurat

Ele erau în fuste de firmă,
Cu dresuri de iarnă, negre şi groase
Ce şi într-un aproape mort
Năşteau trăiri
Şi contribuiau fără să ştie
La-nvierea unor dureroase amintiri

Îmi ofereau compot şi biscuiţi cu ciocolată
Şi-mi cereau fără să ştie cât doare
Să-mi las obrazul,
Să-mi fie sărutat, măcar o dată
……………………………………..

Eu, bolnavul de serviciu
Ele, fostele iubiri, vindecate
Veneau după o vreme la mine în salon
Să-mi spună c-am avut totuşi dreptate

Dreptate, dreptate, dreptate…

Cum ne face suferinţa în iubire mai deştepţi şi mai curajoşi

15 aprilie 2013

Uneori mă enervează discuţiile despre viitor. Mă încarcă de tensiune sufletească. Mă limitează, într-un fel. Mă refer la presărarea viitorului cu sentinţe imaginative, genul: „aşa va fi!”.
Îmi întrerup ideea de o amintire. Deşi stau în centrul Capitalei, uneori aud trenul. Asta dacă este noapte şi după ploaie.
Un alt gând, care încă nu e amintire, îmi zboară înspre un prieten care devine perseverent fără să-şi dea seama. Mă refer în plan sentimental. Oare singurătatea şi chiar o limită, fie ea şi perceptivă asupra unei realităţi, care prin dorinţe pune presiune pe om, îl poate schimba ca fel de a fi? Eu cred că da. Nevoia de iubire şi suferinţa îl schimbă în mai bine pe om.
Un alt prieten s-a schimbat radical în bine de când a început să sufere în iubire. Este maturizat, în sensul bun, iar pe privirea lui se citeşte un alt fel de înţelegere asupra vieţii. De ce nu l-a înrăit suferinţa în iubire? De regulă suferinţele ne înrăiesc, nu şi cea în iubire.
O altă persoană face nazuri. Uneori inutile. De regulă nazurile acelea le făceam eu. Mă găseşte într-o fază a vieţii în care nu mai simt să mă apuc de sancţionat nazuri. Le privesc cu umor şi vorba ei: „prea îmi iei toate prostiile în serios!”. Ore ce m-a transformat pe mine?
Zilnic suntem transformaţi. Mai la gramaj, mai la kilogram, sufletul, care dintr-un anumit punct de vedere cred că are o greutate de sute de tone, se transformă, învârtindu-se continuu, ca norii de pe un modern radar meteo.
Apropo, vreau să fac o digresiune, că de mult n-am mai scris în stil împrăştiat, abătându-mă aparent de la idei. Când am spus radar meteo, mi-am amintit de staţia meteo de la Ciumbrud, judeţul Alba. Este o comună aparţinătoare de Aiud, în drum spre Rădeşti. Acum, de când s-a făcut podul peste Mureş pe la Ţifra, nu mai prea trec pe acolo, dar în amintire, cred că trec zilnic.
Staţia meteo de la Ciumbrud a fost desfiinţată în 1997. Ea fizic există dar e scoasă din circuit. Acum când stau şi mă gândesc, cred că n-a fost deloc pusă la întâmplare, pentru că la Rădeşti era aproape întotdeauna o vreme total diferită faţă de cea de la Cugir, spre exemplu.
Ei bine, în luptele, unele donquijoteşti, pe care le-am dus în această viaţă, am încercat tot felul de construcţii. O parte mi-au reuşit, altele nu. În sprijinul unei astfel de construcţii am avut nevoie de o statistică meteo. M-am interesat unde trebuie să vorbesc pentru a afla ce temperaturi au fost în medie iarna, în ultimii 10 ani. Foarte bulversaţi de cererea mea, cei de la Bucureşti mi-au spus că trebuie să plătesc vreo opt sute de milioane, lei vechi. Mi s-a părut incredibil. Bineînţeles că am renunţat la consultaţia meteo şi mi-am văzut de ale mele. Pe mine mă interesa o estimare, nu un calcul aritmetic a unor grade, luate zi cu zi, din cele 30 de luni de iarnă calendaristică, din ultimii zece ani. Trebuia umblat foarte adânc în arhive. Nu se mai punea problema unei astfel de solicitări. După tonul vocii pe care îl aveau şi pasarea responsabilităţii pe scara ierarhică în sus, cred că i-am speriat cu solicitarea mea pe cei de la INMH. Nu mai vorbesc de faptul că aproape că nu mă credeau că scopul pentru care spuneam că am nevoie de datele respective, era cel pe care îl clamam. Am vorbit cu nişte bătrâni mai răsăriţi din satele respective, le-am cules părerile şi le-am adunat, le-am împărţit la numărul de bătrâni cu care am vorbit şi am pus pe hârtie un rezultat. Empirist sau pozitivist, cum vreţi să îmi spuneţi, dar mi-am făcut treaba.
În iubire este la fel. Nu cred că se pot face estimări concrete. Dacă ai ţinere de minte sau dacă vorbeşti cu bătrânii, poţi să ajungi la un rezultat cât de cât aproape de adevăr. Cere este adevărul în iubire? Vorba unui om drag, am mai spus-o: „toate cazurile sunt individuale în iubire!”. Aşa este. Există însă un tip de suferinţă care ne uneşte. Are un iz comun, pe care, asemenea unui fum, îl recunoaştem cu toţii şi spunem: „a, suferinţă…”. Văzând că şi celălalt îi recunoaşte mirosul, ne apropiem sufleteşte de el, pentru că fugim din pielea noastră în a lui şi invers, bucurându-ne nu de faptul că şi alţii suferă, ci că mai primim o confirmare că nu am fost slabi sau nebuni, atunci când am iubit, ci pur şi simplu am simţit ce am simţit şi basta. Când iubeşti nu prea ai de ales. Nici când suferi. Sfaturile celor din jur sunt, în acele cazuri, frecţii la picior de lemn. Utilitatea sfaturilor în iubire redevine actuală atunci când le pui în slujba evitării repetării unui mod de acţiune greşit. Post factum este mai greu.
Un alt pas important pe golgota mântuirii spirituale, prin suferinţă în iubire, este recunoaşterea şi asumarea la nivelul cercului relaţional a problemei sufleteşti cu care te confrunţi. Evitarea unei hemoragii de secrete ale lui Polichinelle poate să îţi asigure un loc, la nivel perceptiv, cât se poate de respectabil.
Perseverenţă, în sens pozitiv, cu riscul suferinţei şi nu bazată pe o prudenţă păguboasă. Asumare, prin validarea unor sentimente comune dar şi a unor efecte ale sentimentelor, la nivelul oamenilor cu care interacţionezi. Căutarea invalidării în mod realist a unor frici legate de efectul amar al neîmplinirii aşteptărilor sufleteşti. Toleranţa privită din perspectiva realizării obiectivului important şi trecerea peste micile piedici care ar putea să blocheze o abordare etapizată a înţelegerii iubirii.
Toate acestea pot însemna evoluţie şi maturitate în cuprinderea mentală a unui fenomen. Nu cred că rănile iubirii se mai vindecă dar cred că unele noi pot fi evitate printr-o cunoaştere mai bună a vieţii.
Uşor, uşor, viaţa îl face pe omul care are caracter şi inteligenţă să îşi dea seama că trebuie să ţină cont de semnalele pe care le primeşte şi să acţioneze astfel încât să nu dea dimensiuni mai mari decât trebuie nici suferinţei şi cu atât mai puţin felului de a fi, de foarte multe ori defect, al unui om sau altul.

Bucureşti, 15 aprilie 2013

13 aprilie 2013

Pe vineri, la Cluj! :)

13 aprilie 2013

afis predescu secretul

Entuziasm

12 aprilie 2013

Pozele povestite ale părinţilor tăi,
Cărţile preferate,
Haina pe care o porţi cel mai des
Toate mi le-ai arătat
Încă din prima seară.
Ce te doare la oameni,
Când te-ai bucurat cel mai tare,
Când ai plâns cel mai mult,
Totul, în prima seară mi-ai spus…

Libertatea în iubire şi ca duşman al răutăţii

11 aprilie 2013

Mă tot gândesc la o definiţie pentru a înlocui formula „înţelegător” atunci când ne raportăm la libertate. O sumedenie de nevoi ale omului izvorăsc din setea de libertate. Spunând „înţelegător” îmi dă sentimentul de condiţionare. Mă gândesc la indulgenţă. Or asta pare mai degrabă iertarea unor păcate, ca şi cum libertatea ar fi un păcat care are nevoie de multă toleranţă pentru a se putea manifesta.
Libertatea este o fata morgana, într-un fel, din alte puncte de vedere este un bastion cât se poate de palpabil şi de solid. O asemăn mult cu iubirea şi, culmea, ea dispare în foarte multe situaţii de viaţă, atunci când în numele iubirii se încheagă alianţe sufleteşti. Alte cupluri rămân libere în continuare, din punct de vedere spiritual, pentru că fizic, viaţa în doi n-are cum să mai asigure o libertate deplină.
Azi am mers o distanţă mai lungă pe jos. A fost forma mea de libertate spontană. Am descoperit o lume pe care viteza cotidiană mă împinge să o uit sau să o ignor.
Erau nişte autobuze oprite într-o alveolă, lângă Bulevardul Uniri şi nişte şoferi povesteau serios tot felul de lucruri. S-au uitat scurt la mine şi eu la ei. Mi-am spus în gând: „Aceşti oameni, trecuţi fiecare de cinzeci de ani au acasă neveste, copii, aparţin cuiva. Niciunul n-ar putea să îşi ia lumea în cap şi să zică: ei, nu mă duc două zile acasă!” Am păşit gândindu-mă că asumarea e ca o condamnare la semiliber, în sensul că nu te păzeşte nimeni să nu fugi, o poţi face dar după aceea efectul e şi mai drastic, pedeapsa se înăsprește. E ca şi cum ai fugi la o amantă care te înşeală cu alţii, tu condamnat fiind. Acea amantă se numeşte Libertate şi pe şoferii pe lângă care am trecut îi înşela cu mine. Ea le-a spus, fiecăruia în parte, cândva: „Căsătoreşte-te cu mine!” Ei n-au vrut, pentru că ea n-aducea stabilitate, nu gătea, nu călca, nu spăla vase. Mai rău decât atât, îi îndemna, prin felul ei de a fi, ca ei să facă toate acestea.
Acum unii o regretă, alţii se bucură că au scăpat de ea, că tare era otrăvitoare şi nu de puţine ori i-a îndemnat să bea şi să fumeze peste măsură, să plângă şi să regrete oameni.
Am mers ce am mers şi în Parcul Unirii am văzut un buchet de trandafiri proaspeţi care era îndoit şi înghesuit într-un coş de gunoi. Petalele căzute la baza recipientului metalic îmi dădeau un sentiment straniu, de noapte romantică amestecată cu asfalt. Azi-noapte s-a consumat o dramă sentimentală, mi-am spus. Oare ce s-o fi întâmplat? Poate ea era căsătorită şi n-a avut cum duce florile acasă. Oare câte căsătorite care şi-au înşelat soţii au aruncat flori proaspete la gunoi? Flori care aveau încă rouă pe ele şi care s-au contopit cu hârtii unsuroase şi cu cotoare de măr putrezite, cu pieliţe de salam înghesuite în pachete goale de ţigări, mânjite cu muştar.
Mi-am continuat drumul şi am găsit pe marginea uneia dintre cunoscutele fântâni de la Unirii un dulău maro, cu o ureche ciulită, care stăpânea Bucureştii ca un leu de Persia. Am vrut să mă apropii să-i fac poză dar pentru câteva clipe m-am temut de libertatea lui. Privea spre Inter, cu botul în vânt şi nimic nu-i tulbura bucuria de a nu se teme.
Pe aleea care duce înspre Piaţa Constituţiei, pe lângă Librăria Luceafărul, copacii au înmugurit şi au început să înverzească. Lor le făcusem o fotografie cu o zi înainte dar din maşină. Am vrut să surprind lupta asta dintre maro şi verde şi chiar am compus pe loc un scurt poem, spre hazul lui Nea Mihai.
Natura respectă un important criteriu al libertăţii, acela că îşi urmează drumul. E o formă de putere să poţi face ce ai de făcut fără să te înlănţuieşti în compromisuri, în amânări. Amânările nu sunt nici pe departe ale libertăţii. Ele sunt termene de judecată în procesul în care Ne-libertatea încearcă să te înlănţuie, să te condamne, iar tu ceri să amâni prin a nu face ceva ce-ţi place, pentru că ai foarte multă treabă. Ai responsabilităţi şi eşti prins într-un joc fără scăpare. Dimensiunea responsabilităţilor o dai tu, însă . A distinge înlănţuirea de ceea ce este esenţial ţine de capacitatea fiecăruia şi da, este şi o chestiune de context, faţă de care trebuie să găseşti o cale să-l schimbi. Mereu bătălia noastră trebuie să fie pentru schimbare. O schimbare care să ne aducă optimism, o stare sufletească mai bună. În cale ne stau fricile, cei mai mari duşmani ai libertăţii.
Libertatea unui om poate fi măsurată uşor. Se observă la locul de muncă sau când are mai mult timp liber la dispoziţie. Dacă serviciul i-o ia total înainte şi el devine personaj secundar în propria viaţă, înseamnă că nici în particular nu are capacitatea să fie un om liber. N-ai cum să cazi pradă lipsei de timp într-o parte, iar în cealaltă să îl valorizezi. În acelaşi mod, omul care are prea mult timp liber şi nu ştie ce să facă cu el, se înlănţuie în lene şi amânări, care devin mai nocive şi mai apăsătoare sufleteşte decât intervalele de timp mai încărcate de acţiune exterioară individului.
De regulă, oamenii foarte aglomeraţi (pentru că ei sunt diferiţi de cei ocupaţi) au predilecţia de a face abuzuri în timpul lor liber. Unele constând în statul până târziu, băut sau dormit excesiv, chiote şi declaraţii în care să cuprindă verbal că ei îşi trăiesc viaţa sau abuzuri de altă natură. Toate acestea nu sunt altceva decât forme de protest ale unor oameni care nu sunt liberi. E ca un spectacol la puşcărie pentru mulţi, falsa interpretare a libertăţii, pe care în mod clar mulţi nu o înţeleg, căci altfel s-ar lupta pentru ea.
Lipsirea de libertate, din perspectivă poetică şi nu juridică, este un contrast pe care, spre deosebire de latura concretă care ţine de drept, aici s-ar putea să nu fie conştientizat. Mulţi oameni confundă concesiile care se fac cu rolul de a fluidiza comunicarea suflet-suflet, cu tolerarea unor agresiuni constante la adresa libertăţii individuale, din punct de vedere sufletesc. Din păcate şi foarte mulţi dintre cei care generează astfel de agresiuni, nu conştientizează că o fac, iar hotărârea şi persistenţa lor în greşeală legitimează de fapt un mod de raportare la oameni şi viaţă total greşit.
Agresiunile asupra sufletului se vindecă foarte greu, de cele mai multe ori niciodată. Tocmai de aceea psihologii fug în copilărie când ne evaluează. Acolo, în copilărie, noi n-am avut cum fi liberi, ci am fost organizaţi ca mod de viaţă de nişte oameni mai mari care ne aveau în responsabilitate. Influenţa lor asupra spiritului nostru încă neformat a rămas decisivă pentru evoluţia ulterioară şi raportarea noastră la libertăţile sufleteşti.
Ca o paranteză, uneori, când „mă războiam” cu câte un nene, n-aveam cum să nu râd şi să nu-l privesc chiar cu o anumită simpatie, pentru că, dincolo de răutate şi invidie, lupta unuia sau a altuia cu mine, era o formă de libertate, pe care poate nici nu o conştientizau. Eu râdeam însă de mulţi dintre cei care mă duşmăneau, ştiind că acasă ei nu sunt liberi. Dacă ar fi fost liberi, în mod sigur nu m-ar fi privit ca pe un duşman, pentru că Libertatea este ca o femeie frumoasă care are ochi şi numai pentru tine, îţi aduce bucurie în suflet. Oamenii care au bucuria aia unică în suflet, despre care nu de puţine ori ne-a vorbit Mântuitorul, nu se mai războiesc pentru fleacuri ci se bucură pur şi simplu de viaţă.
Da, într-adevăr, răutatea este în opoziţie totală cu Libertatea…

Bucureşti, 11aprilie 2013