Archive for iulie 2013

Povestea 6, Aţel, 2013

30 iulie 2013

20130615_214221

Povestea 6, 2013
Se făcea că eram la Aţel. Plecasem de la Rădeşti, unde abia ajunsesem de la Târgu Mureş. Întâlnirea cu poezia fusese un succes. Oamenilor le-a plăcut să asculte trădarea propriului intim în formă poetică.
Era o zi superbă de iunie. Pe drum, înainte de Blaj, am acordat primul ajutor unor oameni care, pentru a evita un tir, au căzut cu maşina într-un hău. Plouase torenţial şi remorca tirului a derapat. I-am lăsat pe mâini bune şi am plecat după o oră.
În frumosul Aţel nu ploua, însă. Era un soare pârguit pe jumătate, cu frunze de cireş la subsuoară. O biserică fortificată tăcea cu înţeles, în timp ce o bătrână care stătea în poartă şi-a aşezat năframa tocmai când am trecut prin dreptul ei. Nici nu mă observase, dar eu îi văzusem părul alb ca floarea de vişin. Avea în gesturi şi-n fizionomie ceva din bunica universală. Nimeni n-ar fi putut juca acest rol mai bine. Ea era potrivită tocmai pentru că-l trăia şi nu-l juca.
Am intrat şi am urcat mica golgotă spre casa Ioanei. Acolo se juca un film. Domni şi domniţe, cavaleri şi menestreli se învârteau ritualic în jurul unui foc năzdrăvan de cireşar. Vinul rece aburea frumoasele pahare de Mediaş, strânse în grabă din vitrine, aşa cum îi șade bine aţeleanului, să dea întotdeauna ce are mai bun şi mai frumos. Dacă tăceai se auzea zdrăngănit de sabie şi oftat de domniţă.
Dintr-o dată, noaptea cu stelele mari ce se înşurubaseră pe ascuns în cerul ca o cuvertură, şi cântecul. Nemţii care au emigrat în Aţel cântau şi se bucurau de fiecare gest românesc, înrămându-l ca pe icoană şi punându-l în suflet cu grijă. Îşi spuneau între ei, în limba lui Holderlin, că n-au mai văzut aşa ceva. În timp ce Ioana, care a jucat atât de bine rolul Anei, în filmul Ion, făurit după cartea omonimă a lui Rebreanu, se uita la noi şi se încărca bucuroasă cu toate zâmbetele noastre.
„Uite ce stele mari, cad pe noi! Doar asta am vrut să-ţi arăt, n-am altceva să-ţi spun!” Atât au auzit greierii, care dimineaţa adormiseră cu viorile pe piept, în timp ce eu am plecat pe vârfuri, încât nici cireşii scăldaţi în rouă nu m-au văzut. M-am oprit la ieşire din Aţel să scriu o poezie. Nu reușeam să-i găsesc un final şi mă opream, ba la Mediaş, ba la Copşa Mică, ba la Blaj şi în cele din urmă la Aiud, de unde am cules şi un mac, pe care mai apoi l-am presat într-o carte. Am scris-o şi-am aşezat-o în paginile aceleiaşi cărţi.
Aşa s-a scris cronica sufletească a uneia dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit anul ăsta. Zi curată, alb de stea, roşie ca o cireaşă, verde ca un guler de cosaş, rătăcit prin iarba mare. Oameni faini, vă mulţumesc la toţi pentru cum v-aţi jucat rolurile. Toţi în rolul principal, cu sufletele la vedere…

Bucureşti, 30 iulie 2013

Reclame

Unde este viitoarea doamnă Predescu?

29 iulie 2013

Nu este un strigăt de ajutor. Nici o formă de eliberare de stres. Cu atât mai puţin n-aş vrea să stârnesc milă prin scrierile mele despre suflet. Este pur şi simplu o chestiune de statistică faptul că sper ca, mă car în partea a doua a vieţii să nu mai cunosc cruntele efecte ale singurătăţii fizice, din punct de vedere al planului personal şi nu al prieteniei, de care mereu am avut parte şi cred că voi avea.
Aceasta şi nu alta este adevărata boală a mileniului în care trăim. Lipsa corespondentului sufletesc ne ţine într-o rătăcire extenuantă. Singurătatea este un dăunător sufletesc ce ne strică seri, dimineţi, vacanţe, bucurii, sărbători, reuşite, planuri, sănătate şi orice altceva. Ne dezechilibrează din punct de vedere al comunicării, ne face să direcţionăm sentimente în mod greşit şi să facem investiţii sufleteşti proaste. Speranţele sunt mari consumatoare de energie sufletească.
„If God has a master plan/ That only he understands…” cam cu acest vers al celor de la Depeche Mode mă consolez uneori. Probabil asta să fie. Un plan care cere sacrificiile lui. Când, însă, preţul este căutarea sau singurătatea sufletească, parcă nu mai este chiar atât de uşor. Şi culmea, am primit în aceşti ani încurajări de la oameni care, într-un fel, erau mult mai singuri decât mine, din punct de vedere intim. Gestionau chinuit relaţii proaste sau brăzdate de cangrena singurătăţii în doi. Când aflau din imediata lor apropiere despre singurătatea fizică, din punct de vedere intim al unui om palpabil, se repliau şi-şi reconsiderau poziţia. Începeau să comunice cu un strop mai bine din acea zi. Nu era nu ştiu ce dar oricum se gândeau la asta, acordau o secundă în plus introspecţiei, de teamă să nu rămână singuri. Mă bucur şi vă mărturisesc faptul că de-asta şi public. Nu de-asta şi scriu, de-asta şi public ceea ce scriu. Vreau să ajut cumva prin semnalele de alarmă pe care le trag şi să fac în aşa fel încât mai mulţi oameni să conştientizeze cruntul pericol al singurătăţii intime.
Este oare singurătatea fizică mai apăsătoare decât singurătatea în doi sau decât rătăcirea? Depinde ce structură sufletească ai. Poţi foarte bine să duci pe picioare o singurătate în doi şi să te minţi constant, prin amânări, făcând recurs la amintiri frumoase. E drept, mai este un aspect care poate menţine o stare de singurătate în doi, şi anume responsabilitatea, mila sau exemplul unui conservatorism extrem preluat din familie. Abia acestea sunt cu adevărat gratii care împrejmuiesc natura unui suflet condamnat la resemnare.
Sunt oameni care găsesc formule de evadare din propria singurătate. Îşi construiesc alte relaţii şi merg în paralel cu formule sexuale sau amicale, ce suplinesc anumite neîmpliniri. Cumva, în uriaşa naivitate de care văd că nu pot scăpa, tind să cred că societatea înspre asta se îndreaptă. Cred că este cea mai extinsă formulă şi un antidot la nemulţumirile cronice, cauzate de uriaşele aşteptări pe care le avem de la ceilalţi. Este dificil dar se pare că este adevărat.
Noi românii suntem şi foarte interesanţi ca popor. Dacă ne analizăm puţin comportamentul observăm că nici nu suntem duşmani pe viaţă, nici loiali desăvârşiţi. În psihologia noastră se frământă o dualitate pe care D. Drăghicescu a analizat-o extins în „Din psihologia poporului român”. Argumentele istorice vin să susţină ideea că suntem un popor oscilant, nestatornic, neîncrezător dar pe de altă parte ospitalier, indulgent (mai ales cu noi înşine), tolerant etc. Pe mine însă mă preocupă aspectele care ţin de cuplu. Caut epuizat, de ce să nu recunosc, o formulă cât de cât suportabilă a intimului propriei vieţi dar încerc să fiu implicat, comunicativ şi în rezonanţă cu toate vieţile din jurul meu şi dacă se poate şi din cercurile doi, trei şi aşa mai departe, formate din oamenii care îmi citesc scrierile.
Mereu a trebuit să fac menţiunea, dacă nu în scris, după câte-o scriere, în mod direct, vorbind cu câte-un cititor, că nu parafarea unei relaţii fizice este în opţiunea mea antidotul singurătăţii. A fost una timp de patru ani şi ar mai fi fost până acum cel puţin încă vreo şase „doamne Predescu” , dintr-un casting mult mai extins. N-am mai făcut paşi atât de hotărâţi dar nici n-am fost aventurier. Asta oricum nu este o chestiune care ţine de opţiune, ci de fel de a fi. Revolta mea provine din nenorocul, căci până la urmă este nenoroc, de a întâlni persoana cu care să rezonezi sufleteşte şi mental. Redundant să mai combat clişeul cu căutarea perfecţiunii şi cu mulţumitul cu puţin. Nu este nici pe departe vorba despre aşa ceva. Din acest punct de vedere pot răspunde că, dacă vrei să fi bine, n-ai cum să te mulţumeşti cu cineva cu care simţi din start că nu ai cum să rezonezi, dintr-un motiv sau altul. Mai simplu, n-ai cum să scazi un anumit tip de exigenţă(faţă de tine însuţi) în evaluare doar de dragul de a nu fi singur. Până la urmă acestea sunt lucruri care se simt şi nici nu trebuie făcută atâta analiză pe tema asta.
Din anumite puncte de vedere sunt nedrept. Ştiu asta. Am avut ani foarte frumoşi, mai ales ultimii. M-am bucurat de oameni pe care i-am cunoscut şi care mi-au oferit lucruri frumoase. Faptul că am sporit exigenţa a fost de bun augur. N-am mai pierdut timpul cu oameni care să mă facă să consum un anumit tip de energie ca să-i înţeleg. Cei care au fost, atât cât au putut, fie că separarea s-a produs din cauza mea sau din a lor, mi-au adus multe clipe de bucurie şi rezonanţă cu care m-am încărcat pozitiv. Cu toate acestea, în pauzele intime şi când spun intim, mă refer în primul rând la sentimentul de iubire, sufăr. Aceste pauze sau perspectiva lor este chinuitoare pentru mine. Incertitudinea în iubire mă face să mă chinui. Sunt un om chinuit din acest punct de vedere. Am memorie bună, chiar şi afectivă şi ştiu foarte bine ce este iubirea. Nu există un sentiment mai frumos. Este supraomenesc, este ceva aproape ireal, într-o legătură extraordinară cu divinitatea, pe care, de câte ori ne enervăm, o blamăm.
Iubirea este de fapt cronicizarea emoţiei numită dragoste. Multă lume sare să spună că de fapt dragostea ţine o anumită perioadă şi apoi dispare. Eu cred că dragostea se transformă în iubire. Probabil la mine şi nu numai la mine, ruptura s-a produs atunci când mi-am dat seama că un anumit tip de dragoste pe care îl simţeam, nu a mai fost întreţinut şi nu a mai avut cum să se transforme în iubire.
În rest, cred că fiecare dintre noi s-a îndrăgostit de mai multe ori în viaţă. Alteori am fost doar plăcut impresionaţi de felul de a fi al unui om pe care l-am întâlnit, iar nu de puţine dăţi, din dorinţa de a suprima singurătatea, am început să „vedem” numai calităţi. Probabil că aceasta este şi problema poeţilor, cum bine a surprins Vasile Dâncu la o lansare de carte, că pun lumină acolo unde de fapt nu este şi apoi se miră chiar ei de lumina pe care au pus-o. Când acea lumină nu este întreţinută de căldura sufletească a celui asupra căruia a fost pusă, tot poeţii cad într-o adâncă tristeţe şi „cântă” dintr-o altă perspectivă neîmplinirea în iubire.
În concluzie, dragii mei, poeţii nu sunt nici visători, nici nebuni, nici aiuriţi şi nici împiedicaţi, cum încearcă mulţi să-i definească. Poeţii sunt nişte oameni ca oricare, cu mâini şi picioare, cu cap, cu nevoi materiale şi sufleteşti, cu dorinţe şi cu dezamăgiri. Un singur lucru îi diferenţiază de ceilalţi, percepţia realităţii în profunzimea ei. Ca să dau un exemplu mai tehnic, aş spune că au un zum mult mai dezvoltat decât a unor oameni obişnuiţi. Chiar şi latura „tehnică” a statutului poetic, adică pe lângă aspectul care ţine de inspiraţia divină şi de cântecul propriu zis, ingredient decisiv al poeziei, mai există efortul de a căuta cea mai bună formulă pentru a exprima sentimente, vine să confirme autenticitatea unui om de ţinută. Efectele acestui exerciţiu se răsfrâng în absolut tot ce este felul de a fi al celui care este capabil să fie şi poet.
Poet nu eşti neapărat toată viaţa. În orice caz, incapacitatea de a te descurca nu este un criteriu ca să fi poet. Cu atât mai puţin constanţa unei anumite stări sufleteşti mai depresive sau rătăcirea constantă. Văd puturoşi care nu scriu poezii şi sunt doar puturoşi, văd depresivi care nu scriu poezii şi sunt doar depresivi şi tot aşa. Poet poţi să fi şi pentru o perioadă scurtă de viaţă, în tinereţe sau la bătrâneţe. Eu sper ca la bătrâneţe, dacă voi cunoaşte această stare, să nu mai fiu poet. Printr-o convenţie, statutul rămâne odată dobândit, nu şi capacitatea.
Rafinamentul sufletesc este principala caracteristică a poetului puternic, iar găsirea unui suflet compatibil şi educat, o da, mai ales educat, cu care să-şi împartă viaţa la doi, este o chestiune de mare noroc.

Bucureşti, 29 iulie 2013

Povestea 5, 1996

29 iulie 2013

Eram într-a VIII-a şi mă îndrăgostisem de o fată. Îi trimiteam scrisori prin bunul meu prieten şi coleg de clasă, Iulian. Astăzi aşa, mâine aşa, Iulian era mesagerul meu în relaţia cu ea.(Dragi copii, pe atunci nu erau telefoane mobile, cât de simplu vă este astăzi să vă comunicaţi sentimentele  ).
Bulevardul din Cugir a fost întotdeauna un loc de pelerinaj. Toată lumea „dădea ture”, mai schimba câte un zâmbet şi câte o privire, se evalua o situaţie. Cred că, din acest punct de vedere, pietonalul din Cugir are ceva unic în lume. (Corsso, cum ar zice Profesorul.)
Într-o seară de vineri, domnişoara venea împreună cu prietenele ei din sens opus. Se opreşte şi mă întreabă zâmbind: „Ce faci, Flaviu?”. Eram în al nouălea cer. „Bine!”, îi răspund fericit. Nu îmi venea să cred. După un moment de linişte îmi spune: „Să nu îmi mai trimiţi niciodată scrisori!” Şi se aude hohotul de râs al prietenelor ei. A fost pentru prima dată în viaţă când am simţit că voi cădea de pe picioare. Îmi era o ruşine îngrozitoare şi îmi venea să intru în pământ, să nu mă mai vadă nimeni. „Bine!” i-am răspuns cu lacrimi în ochi şi mi-am continuat drumul. N-am mai scris nicio scrisoare de dragoste de-atunci. Din acel an am căutat diverse „scheme” de a-mi exprima în scris sentimentele. Aşa s-au născut primele schiţe de poezii, adaptate realităţilor personale. Astăzi îmi este clar că nu aveam de ce să mă simt ruşinat. Nu este o ruşine să iubeşti şi să spui deschis ceea ce simţi. Iubirea nu va trebui să fie niciodată banalizată şi sistematizată, ci lăsată să se exprime exact aşa cum vrea să se exprime. Şi da, uneori lovită violent, iubirea ia formă de poezie. Iată, cum s-a transformat o posibilă scrisoare de cândva:

Era o gradină de trandafiri,
Petec între betoane,
Iubire,
Duminici şi seri de vineri…
Pe mese, mirosul palmelor tale
Şi vorbe…

29.07. 2013

Povestea 2, 1997

26 iulie 2013

În 1997, la începutul clasei a X-a, m-am transferat la Colegiul “David Prodan”. În prealabil dădusem diferenţe. Diferenţa dintre nivelul meu de studii şi noii colegi era favorabilă lor, nu neapărat şi de inteligenţă. Întărâtaţi de cel care era director pe-atunci, regretatul Ioan Mariş, un excelent profesor de matematică, nu musai şi manager, mai mulţi profesori m-au luat la ţintă.
În prima zi am fost ridicat în picioare de profesoara de franceză, doamna Maria Telescu, care mi-a cerut tema (anul şcolar începuse într-adevăr de
două săptămâni). Evident, n-am avut-o şi mi-a dat nota 2(doi). La ora următoare am mai încasat un 2, după care m-a ridicat în picioare întrebând: „Voi vreţi să mai rămână cu voi în clasă?”. Iar eu mă uitam la ei zâmbind amar. A fost momentul în care m-am simţit cel mai umilit din viaţa mea. O colegă a răspuns: „Da, vrem!” în clasă erau 25 de fete şi patru băieţi. Am rămas în clasă cu ei iar l-a Bacalaureatul din 2000 am obţinut media 9,08, fiind printre mediile superioare din clasă şi liceu. Profesorul care m-a examinat la limba română, domnul Gheorghe Dănicilă, de la Alba Iulia, îmi este astăzi coleg la Uniunea Scriitorilor, reîntâlnindu-ne după 13 ani.

Din viaţă

25 iulie 2013

Începând de azi o să rememorez pe scurt 10 întâmplări importante şi totodată amuzante din viaţa mea.

Întâmplarea 1.
Era în mai 2004. Eram pe locul 11 pe lista de consilieri judeţeni a PSD Alba. Era un loc eligibil. Deşi eu reprezentam şi organizaţia din Cugir şi Liga studenţilor, a cărui preşedinte eram, fusesem dat oricum mult în spate din cauza jocurilor politice şi a vârstei pe care o aveam ( abia împlinisem 23 de ani).
Într-o dup-amiază stăteam în cameră la căminul studenţesc din Ampoi, unde şi locuiam, şi primesc un telefon să mă duc la sediu că a apărut o problemă. Îmi iau inima în dinţi şi mă sui într-un taxi. La radioul taxi-lui încep ştirile: „ Modificare de ultim moment pe listele PSD Alba, liderul studenţilor, Flaviu Predescu, mutat două poziţii mai în spate după semnarea protocoalelor PSD cu CNSRL Frăţia şi Sanitas.” La care taximetristul, un om cu mustaţă care părea de treabă zice nervos: „Tot tinerii, domnule, tot tinerii! De ce l-a dat pe asta de la studenţi, puteţi să-mi explicaţi şi mie?”. Eu, care stăteam în spate am râs din tot sufletul şi i-am zis, încă nu ştiu, dar o să aflu. Nu a înţeles gluma mea şi m-a dus la sediu. Ajuns acolo, m-am întâlnit cu Mugurel Sârbu, preşedintele organizaţiei, care mi-a spus: „tu ce vii râzând, măi? Că despre tine e vorba. Cozmâncă a spus că ai vreme!” (Cel care intervenise la Cozmâncă era nimeni altul decât preşedintele Sanitas, Marius Petcu, actualmente condamnat la şapte ani de închisoare pentru luare de mită.)
Locul 13 nu mai era eligibil, jignit era cât pe ce să-mi retrag dosarul, nu am făcut-o însă şi pe 14 iulie depuneam jurământul, devenind cel mai tânăr consilier judeţean din România.(se retrăseseră trei colegi din faţă, imediat după alegeri)

Scrijeliri

21 iulie 2013

Fata care făcea dragoste
Din tot sufletul
Şi pe care ochii o trădau
Ca nişte iude mari şi jucăuşe,
Avea surâs lacom
Ce nu putea fi ascuns,

(Muncea enorm,
Până la epuizare,
Era sârguincioasă)

Seara însă,
îţi părea că
umerii şi genunchii îi vor ieşi
Prin carne şi prin piele
De-atâtea smucituri

Şi cum îşi mai muşca pumnul mic
Şi cât se dedica,
Privindu-te câte-o fracţiune de secundă,
Ca pe un zeu,
Şi ce zgâria…

21.07. 2013

Drepturi

19 iulie 2013

În mod normal, celui căruia
I se cuvine sufletul
I se cuvine şi trupul,
Şi amintirile
Chiar şi mirosul de balsam
Şi ochii mari, surprinşi,
Te miri de ce reflex spontan

Ca nişte hiene, bărbaţii,
Trag din tot ce-i femeia.
Unul vrea trup, altul prezenţă,
Unul minciuni, amânare,
Răzgândire, companie, orice…

19.07. 2013

Adevăruri modificabile

15 iulie 2013

De când mă ştiu mă confrunt cu o anumită prejudecată. Vorbitul meu mai pe nas, desele trimiteri la poezie şi o anumită timiditate care mă face să nu pot privi insistent în ochi, îi determină pe unii congeneri, de regulă cei mai puţin experimentaţi într-ale vieţii, să mă perceapă drept naiv.
Alteori, ca şi cum o anumită energie s-a acumulat prea repede, mă face să simt să ripostez peste medie din punct de vedere al replicii. Adică dur. Se întâmplă să regret tot mai rar pentru că fac acest lucru tot mai puţin, cum şi oamenii în ochii cărora nu mă pot uita cu uşurinţă s-au rarefiat din preajma mea. Rămâne încă un criteriu simţul meu, cum criza interioară, tensiunea aceea sufletească, despre care D.D. Roşca a spus că poartă o încărcătură eroică, dacă este pusă în slujba vindecării unor suflete, este necesară.
Astfel, din ce încercam să-mi înving stările proaste sau să mă uit forţându-mă la oameni, am ajuns acum nu mă mai cert, eu pe mine însumi, pentru feluritele reacţii pe care subconştientul mi le dă, folosindu-se de corp. Dacă îmi vine să plâng, şi dacă pot, voi plânge, dacă am o tensiune sufletească n-o să caut în niciun caz să iau distonocalm.
Despre suflet şi poezie vorbesc doar cu anumiţi oameni. La mine nu este o diferenţă între deschidere sufletească şi nedeschidere pentru simplul fapt că nu îmi propun să-i tratez diferenţiat, din punctul de vedere al sincerităţii, pe cei cu care interacţionez. Nu prea fac „diplomaţii” ieftine, care oricum ar fi percepute negativ într-un final.
Simt. Simţul sufletului îmi place să cred că are la bază o destul de profundă cunoaştere a spiritului uman, mă face să mă poziţionez într-un fel sau altul faţă de oameni. Nu este deci o mare filozofie.
De multe ori stau şi mă gândesc la această lume, pe care Dumnezeu a creat-o şi pe care ne-a dat-o în gestiune. Cât de mult ne salvează spectralul, fie că este vorba de cel uman, fie de cel al naturii care ne înconjoară. Toate reflexiile unor comportamente sau a unor fenomene dau practic un ritm infinit spaţiului nostru de viaţă. Nu mă miră vorba lui Vasile Dâncu spusă într-un interviu recent cum că i-ar amenda s-au aresta pe cei care se plictisesc. Este desigur o figură de stil dar una cât se poate de ancorată în realitate. Pare inutil să o mai susţin cu argumente, este limpede că în condiţiile în care ştim atât de puţine despre cine suntem şi unde trăim, să ne mai şi izolăm prin ignoranţă faţă de Universul zilnic, este o mare greşeală.
Şi expunerea sincerităţii este de multe ori un fapt greşit. Cred în această idee cu cât văd mai mulţi oameni nepregătiţi să integreze adevărul. Mulţi fug din propriile vieţi taman în pădurile mlăştinoase ale minciunii, acolo unde nu se vede nici soarele şi unde izolarea îi va anonimiza şi îi va ucide cu fiecare secundă care trece. Ce pot să le cer eu, deci, celor care vor să-mi dea nesinceritatea ca monedă de schimb?
Sunt unul dintre cei mai comparaţi oameni cu alţii dinaintea mea care au minţit sau au profitat după care şi-au făcut coada colac, dispărând şi lăsând în urma lor dezamăgire. Cu toate astea, când alte motive intervin în evaluarea per ansamblu a vieţii, fostele victime devin mai exigente, inclusiv cu sinceritatea mea şi încep să caute motive fictive ca să mă banalizeze, iertată fie-mi „aroganţa”, întocmai ca pe albatrosul lui Baudelaire, pe care „jos pe pământ, printre batjocuri şi ocări, aripile-i imense îl împiedică să meargă”.
Aici la Bucureşti m-am maturizat cu adevărat. Aici am învăţat să fac adevăratele diferenţe între oameni, chiar dacă memoria m-a salvat în multe momente, când întristat, îmi găseam consolare în câteva amintiri pitite printre blocurile de la Cugir. Aici am luat cele mai importante decizii ale începutului meu de tinereţe şi când mi-a fost mai greu, am dat telefon acasă şi am încercat să-mi schimb tonul vocii într-unul optimist, iar maică-mea sau taică-meu s-au prefăcut că mă cred când le-am spus că totul e bine. Împins de context, exilat de bună voie, cum s-a autointitulat recent Cărtărescu, am simţit ce înseamnă cu adevărat comunicarea reală şi cât de mult cântăreşte în sens pozitiv sinceritatea pentru eliberarea de aproape ucigătoarele presiuni sufleteşti.
Presat de un context în care a trebuit să-mi gestionez bine emoţiile, rodat de nişte interacţiuni sufleteşti amărui, din punct de vedere caracterial, am devenit un om al nuanţelor şi un chibzuit din punct de vedere al acordării încrederii. Cu toate acestea, faţeta negativă a responsabilităţii m-a tras în jos atunci când n-am renunţat, fiindu-mi milă de oameni care n-ar fi gândit aşa. Era o vreme când şi în mintea mea „gura lumii” cântărea mult, pentru că, de mici am crescut cu această tribună alături: „nu fă aia, nu fă cealaltă pentru că se supără nenea, ce zice domn’ Părinte dacă te-aude, ne văd oamenii, ne facem de râs etc”.
Ajunşi maturi am rămas în subconştient cu aceste frici inoculate de deficitul de pedagogie familială. Îmi asum spusa că generaţia părinților noştri, cu rare excepţii, a fost una care a eşuat din punct de vedere al comunicării. Contextul lor de viaţă a fost unul cu mult mai dificil, cuprins undeva între ruperea de o altă generaţie, şi mai oropsită şi impregnată cu un conservatorism inutil şi anii de îndobitocire ai comunismului, care chiar dacă „a dat generaţii de oameni serioşi comparativ cu ce este acum”, a menţinut o stare de prosteală şi falsă pudoare în relaţia părinte-copil.
Practic acele generaţii de oameni serioşi n-au nimic în comun cu pedagogia familială, ci s-au creat prin impunerea unei discipline în familie şi în şcoală, din punct de vedere al studiului şi al integrării unui anumit cod al minimelor bune maniere. Forţa pudorii are din punct de vedere social beneficiile ei colective.
O comunicare deficitară în familie afectată şi de o stare conflictuală, în care valorile sunt oricum grav vătămate, n-a făcut decât să dea naştere unei alte generaţii, care acum în postmodernism, supravieţuieşte bolnavă sufleteşte şi neîncrezătoare în şansa ei. Există o falie de generaţie, o mulţime dispersată de tineri, frumoşi şi inteligenţi, care nu înţeleg să accepte mental ideea că menţinerea sincerităţii şi în situaţiile mai complicate este o calitate şi un test care se validează prin dificultate şi confruntare.
Pe molozul acestui semieşec sufletesc şi mental, încă vindecabil, stă clădit un imperiu al negaţiei şi al minciunii, o altă lume, care fie solicită menţinerea unei memorii a nesincerităţii, fie generează noi contexte de minciună prin diviziunea şi continua regenerare a altor minciuni. Practic, cel care nu mai crede în sinceritate, ajunge să creadă cu convingere că adevărul este de fapt modificabil în funcţie de interes şi începe să apere aproape inconştient o evaziune din realitate, convins fiind că fiecare om duce cu sine un adevăr al său, care chiar minciună fiind, e bun pentru că îşi are justificarea sa.
Dacă şi-ar începe autoanaliza în sens invers, cei afectaţi de această maladie, ar declanşa un prim semnal de vindecare. Când te raportezi numai la istoria recentă sau când o modifici în funcţie de ceea ce-ţi convine sau nu, n-ai cum să te poţi salva. Ar înţelege că viaţa lor nu trebuie interpusă şi intercondiţionată cu o altă viaţă dacă ei nu se simt bine sufleteşte prin această interacţiune.
De ce ar fi necesară o salvare atâta timp cât tu poate te simţi bine în mlaştina minciunii? Chiar nu este. Cine se simte bine în acel context nu va avea nevoie niciodată să fie salvat. Îşi va căuta refugii în vieţile altora şi va trăi fărâme din vieţile altora, în timp ce a lor se va scurge în pământ ca o dâră de sânge pe care prima ploaie o va spăla.

Bucureşti, 15 iulie 2013

Întoarcerea soldaţilor

14 iulie 2013

Ca într-un film întors, soldații uneori
Trist se ridică, se desprind din flori,
Și-ncheie rănile, aleargă tare
Sărind înspre tranșeea de plecare,
Își regăsesc ținuta militară,
Bat pas de front, în sunet de fanfară
Și se întorc, cu spatele, acasă,
Spre-o mână de femeie- de mamă, de mireasă,
Termină câte-o școală, fumează nepermis,
Bat mingea pe maidane și râd într-un cais,
… Sunt duși apoi de mână, poartă breton și basc,
De-a bușilea se urcă în paturi și se nasc…

Marcel Mihalaş

Seară de iunie

11 iulie 2013

Era iunie şi ploaia spăla,
Pe asfalt picături strivite,
Pe câmp şi pe acoperişuri,
Ploaia spăla
Ochi, suflete şi frunze de cireş

Ţi-am spus: „n-aveam nimic important,
Priveşte cerul, doar…
Cad stelele pe noi”

Totul era, de fapt, un cer,
Cântec de greieri şi speranţă.

11.07. 2013