Archive for august 2013

Concluzie

29 august 2013

A fost o vară bună
Frunzele de cireş le-am ascultat
Ca pe o simfonie.
Am înotat în mare,
Ca pe o fustă bleu
Prin care coapse vii
Abia se-ntrezăreau

Şi am ţinut de mână
Şi am privit în ochi…

29.08. 2013

Reclame

Cuplu

27 august 2013

Ea îşi arăta afecţiunea
Gătindu-mi ceva.
Eu, citindu-i poezii sau eseuri
Ea, mereu îmi gătea
Mâncăruri de-o seară
Specifice generaţiei noastre
Care nu ştie ce-i oala şi frigiderul.
Eu, poezii care se vor eterne.
Ea se plictisea şi dădea din picior
Eu, preferam să facem dragoste
Decât să-mi gătească.

Stai să-ţi citesc…
Stai să-ţi gătesc…

27.08. 2013

Recital la Vălenii de Munte

19 august 2013

946703_578226482212278_54464766_n

Mâine, 20 august 2013, ora 19.30, în cadrul Cursurilor de Vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga” la Casa de cultură ”Dr. Constantin Găucan”. după prelecţiunea “Securitate culturală şi securitate identitară”, prezentată de conf. univ. dr. Mireille Rădoi, directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I” din Bucureşti, voi susţine un recital de poezie din volumul aflat în lucru – „La obsesia gesturilor”. Vă aşteptăm să ne bucurăm împreună. Iată un „megamix” poetic, extras din „La obsesia gesturilor”:

Eu eram în pijama şi în halat
Toată lumea absolvise facultatea
Numai eu te absolvisem pe tine
Pe mormântul meu
Plantaţi, vă rog,
Rubiacee plante de cafea
Mă lăcomesc la amintirea
În care-ți prinzi cercelul
Și din ușă îmi vorbești…
Suferinţa era o industrie
Lacrimile erau prilej de descătuşare
Şi s-a făcut amiază
În timp ce valurile calde moţăiau
Top Ten – Femei care nu ne-au știut aprecia
Top Ten – Iubiri răvășite
Eram un „singur” care rătăcea
Pe uliţe şi-n case memoriale
Toată lumea caută pânză nouă, însă
Nimeni nu vrea mătase veche
Vreau să recondiţionez amintiri,
Asta să-mi fie meseria
Ard ca o lumânare.
Care nepoţi şi case de vacanţă?
Ce seminarii ţinute-n aule
Şi-aniversări de generaţie,
La Neptun?
Sunt tânăr.
Mărturiile tinereţii stau împrăştiate prin casă:
Acum, străinele sunt în literatură
Şi-n fine…tu, model, care-mi striveşte viitorul
De câte ori m-apropii firav de iubire
Totul a trecut atât de repede,
Există numai ce-a existat
Dar nici nu ştiu,
A fost şi toamnă
în anul acela?
Aşa cum înfloresc
cireşii într-o noapte,
Sunt victima Şeherezadei
Femei ne-tinere
Muze nepătrunse
Ajunse la zenit
Numerele vor îmbrăca nume şi prenume
Nu prescurtări şi nici formule de alint
Tristețea ta
A-nlocuit tristețea ei
Eu încă mai eram tânăr
La ea era o certitudine
Zeiţele şopteau că vor eternitate
Iar poeţii-sex. Şi ploua cu roluri inversate…
Am consolat-o şi ea mă privea
Ca pe-un actor în rolul
Celui de atunci…
Era o gradină de trandafiri,
Petec între betoane,
Ca un val, te retrăgeai
Şi îmi era dor
De gleznele tale…
Te sunasem şi vocea ta schimbată
Îmi săgeta trupul
A fost o vreme când credeam
că e de-ajuns să dorești cu ardoare ca să ai.
Se pare că şi florile se-mpart
În vii şi-n oferite cu un gând
Tu la o cafea cu mine,
Peste ani
Cu-atâtea amintiri ţinute-n viaţă
Din nimic…
Sub lumina difuză
Erai doar femeie
Oare cum va arăta garsoniera mea,
După mine?
Ți-am acoperit coapsa
Cu privirea
Și am plecat într-o discreție
Care până și mie
îmi era străina…
Nici cireșii nu m-au văzut plecând
Devin bărbat, căci văd
Am învățat să tac…
În nopțile tinereții
N-am somn
Vin valuri line,
Fără să te aștepți
Spontana lor ridicătură
Îți udă părul prins la spate…
În celula reprimării
Nopţile-mi sunt albe.
Val cu val, vara a venit
Vara s-a retras.
Să ne despărţim,
Dar putem?
Era iunie şi ploaia spăla,
Pe asfalt picături strivite,
La mare, mămici cu tatuaje nu se mai feresc
Albaştri fluturaşi indică
Seara asta seamănă c-o seară
De vara trecută
Fata care făcea dragoste
Din tot sufletul
Şi pe care ochii o trădau
Punctuală vara răsare
Şi tot aşa, uitându-se în urmă,
Va pleca
Soarele nu va mai avea răbdare
Cu valurile şi cu dragostea mea
Nesingurătatea
are miros de femeie
Va veni o vreme
Când amintirea
unui simplu gest de drag
Va fi avere
Ştiu cât valorează în aur
O simplă zi de vară
Cu toate astea, asist la risipirea lor
Şi tot aşa, amintirile
Îmi fac mai mult rău decât bine…

De ce doare fizic suferinţa în iubire

18 august 2013

Până la urmă capacitatea de rezistenţă şi de adaptare se aplică şi în iubire. Cu toate că, aşa cum am mai spus-o, ea, iubirea, se raportează diferit la fiecare individ în funcţie de complexitatea şi de sensibilitatea lui.
Cine poate suporta mai uşor suferinţa în iubire are capacitatea de-aşi menţine o decizie care poate fi percepută de către cel care o ia sau de către partener drept dură. Această putere conservă psihologia deciziei, care bună sau rea, este preferabilă labilităţii. Probabil că labilitatea iubirii este eficientă numai în poezie. Ea înseamnă contrast, element de care poemul bun are adesea nevoie.
Pentru a-şi putea duce la îndeplinire un mesaj, de multe ori, omul nu numai că face un compromis cu mediul în care vrea să transmită mesajul respectiv dar face un compromis şi cu el însuşi. Compromisul este de două tipuri, în acest caz: fizic şi psihic. Spre exemplu, omul face un compromis fizic, spunând ceva zâmbind, atunci când poate sufletul simte contrariul. Sau când răspunde pur şi simplu cu un surâs unei răutăţi sau unei jigniri, doar pentru a da un mesaj de putere. În alte situaţii, omul îşi schimbă vocea, şi-o îndulceşte sau şi-o subţiază, căutând tonul adecvat pentru a-şi putea transmite mesajul.
Compromisul de ordin psihic, atunci când se face cu propria persoană, are o conotaţie mai gravă. Amânarea remedierii, în acest caz, poate crea mai târziu grave probleme de percepţie a realităţii. Mai simplu spus, compromisul cu tine însuţi poate fi considerat o minciună pe care ţi-o autoserveşti, pentru a putea suporta o situaţie. El este diferit de compromisul obişnuit, pe care îl faci în cunoştinţă de cauză, vrând să atingi un scop.
Am pornit această scriere după ce în ultimele ore m-am tot întrebat de ce suferinţa în iubire doare fizic. Am căutat un răspuns care să mă ajute să înţeleg, atât pe mine cât şi pe cei din jurul meu care poate se confruntă din când în când cu astfel de probleme.
Cred că suntem de acord cu toţii că suferinţa psihică este mai mare decât cea fizică, sens în care o durere fizică, efect al suferinţei în iubire, ar fi preferabilă. Nu este doar atât. Suferinţa în iubire nu se rezumă doar la o traumă psihică. Durerea fizică vine ca un efect al primei suferinţe. Este durerea unei cărni a sufletului, derivată din durerea sufletească.
Cu ajutorul unei digresiuni spun că singurătatea fizică, dar nu neapărat numai aceasta, creează un cadru propice pentru introspecţie. Alteori comunicarea greşită şi raportarea eronată la mediul din care faci parte are efecte mai apăsătoare decât singurătatea fizică. (În timp ce scriam, mintea mi-a fugit înspre o altă idee.) M-am gândit la cei excesiv de pudici care pe anumite paliere sunt de o duritate dusă în extrem. Oare acest exces de pudicitate, izvorât dintr-o hiper – timiditate, nu este în fapt un supliciu sau o boală de care te-ai lăsat învins? Nu este oare o fugă din faţa unei lupte pe care eşti obligat să o duci şi tu refuzi să faci aceasta? Dar cât de corect este când, foarte pudic fiind, îţi aplici efectele bolii pe copiii tăi? Poate că ar trebui reflectat mai mult la aceste aspecte atunci când intervenim educaţional în viaţa copiilor noştri.
Tot ca un fapt derivat din excesul de timiditate putem să analizăm de ce unii părinţi, în loc să-şi încurajeze copiii să aibă personalitate, îi determină să şi-o suprime? Oare nu din aceste considerente, pornite din complexe grave de inferioritate, multe fete ajung să se ofere trupeşte şi uneori sufleteşte, aproape oricui şi oriunde, sau mai grav, unor parteneri cu comportamente ciudate, afectaţi psihic sau sub valoarea lor (a fetelor respective) din punct de vedere intelectual. Este un aspect care merită o reflecţie mai atentă.
Acest vagabondaj trupesc şi emoţional nu este numai o chestiune care ţine de o dereglare hormonală sau o lipsă de caracter şi gata, am clasat cazul. Este un fenomen psihologic care trebuie combătut dacă vrem să îmbunătăţim percepţia faţă de tot ceea ce cuprinde noţiunea de familie. Cert este că dacă acest fenomen va lua amploare vom deveni o societate care produce pe bandă rulantă generaţii de curve (nu prostituate), de distruse, afemeiaţi şi bădărani. Aceasta este numai vina părinţilor, care fie au fost foarte nepăsători în ceea ce înseamnă educarea corectă a propriilor copii, fie au fost excesiv de duri sau au aplicat măsuri greşite. Nimic nu este mai elocvent decât comportamentul resentimentar al unor generaţii care se manifestă împotriva ideii de familie, asociind-o cu chinul sau privarea de libertate.
Când mai stau de vorbă cu câte-o fată, aflată la vârsta la care în mod natural omul se gândeşte să-şi găsească un partener stabil, şi ea îmi spune cât de „naşpa” este să-ţi faci familie, zâmbesc sincer. Mai demult mă enervam şi mă încruntam, căutând argumente să le schimb părerea. Eram copil, vorba lui Lucian Blaga. Acum, când aud spunându-mi-se cât de rău este să îţi faci o familie, aştept să se deruleze firul narativ şi dacă este o discuţie sinceră, să aud odată când mi se povesteşte fie despre căsătoria excesiv de timpurie a părinţilor lor, fie despre desele certuri dintre ei, despre felurite nepotriviri sau chiar despre duritatea lor, confundată uneori, vai, cu educaţia. Mai simplu spus, vorbind ne cunoaştem.
Suferinţa în iubire doare fizic şi se activează la amintiri, locuri, vorbe, asocieri de oameni şi lucruri, tocmai pentru că iubirea, ca fenomen, este de sorginte divină. Iubirea este creştină. Creştinismul are la bază agresiunea răului faţă de bine, blând, curat, şi care bine, sprijinindu-se pe iertare şi clădindu-se pe iubire, caută mereu să învingă. Iubirea este aceea blândeţe răstignită care învie a treia zi (mai nou o dată la trei secunde) şi care se înalţă la ceruri, nu înainte de-aşi lăsa apostoli propovăduitori. Numai ea dă valoare tuturor celorlalte fenomene, pentru că numai ea are puterea de a schimba în bine percepţiile. De aceea soarele străluceşte altfel când eşti îndrăgostit, oamenii îţi par mai buni şi albastrul cerului îţi dă fiori. Frângerea acestui sentiment, suprimarea iubirii, doare fizic.
Nobilă şi divină este şi iubirea unidirecţională, chiar dacă neîmpărtăşită, ea are o nobleţe, prin curăţenia ei. Să nu confundăm însă iubirea cu patima, cu gelozia nejustificată şi drasticele lor efecte, hărţuirea sau traumatizarea celui luat în colimatorul dorinţelor.
Iubirea curată este non-agresivă pentru că este ombilical legată de căutarea înţelegerii sentimentelor şi acţiunilor celui care este iubit. Tocmai de aceea, cei care iubesc cu adevărat se retrag din a o mai clama. Puteţi considera acest gest, retragerea, drept o formă de iubire şi nu o slăbiciune, atunci când îl întâlniţi în viaţa de zi cu zi. Cu precizarea că, desigur, nu toate retragerile înseamnă iubire.
Da, sufletul are şi o componentă fizică şi ea doare atunci când acesta suferă. Că este sau nu justificată suferinţa, acest aspect nu mai contează. Dezmeticirea din direcţionarea greşită a sentimentelor, este, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, o chestiune de timp şi putere. Dar ce putere să ai când sufletul tău o ţine una şi bună pe-a lui şi când prezentul îi oferă exemple diluate în comparaţie cu motivul lui de iubire?

Bucureşti, 18 august, 2013

Tacerea mea

12 august 2013

Tacerea mea e cea mai buna scrisoare,
Are ceva de dovada in ea,
Poate acum, punand in balanta,
Vei aprecia cuvintele spuse candva…
Vei reciti emailuri,
Vei depana amintiri
Poate acum, cand tac,
Sa m-auzi insfarsit

12.08. 2013

Echilibre

9 august 2013

Nu c-ar mai conta,
Dar infidelitatea a lucrat
Şi în favoarea
Şi în defavoarea mea…

Trădările m-au ajutat
Să supravieţuiesc,
Sau m-au salvat, aflându-le,
Să pot să redescopăr, să iubesc

Reflexul de exclusivitate al unor femei

5 august 2013

Când eram copil îmi doream foarte mult să fac parte din gaşca fratelui meu. Mi se părea cel mai tare lucru. Erau mulţi, destul de mari, vorbeau tot felul de lucruri, râdeau mult şi mergeau în diverse locuri.
Uşor, uşor, fiecare dintre ei a început să-şi găsească prietenă. Atmosfera a devenit şi mai plăcută. Ei îşi găseau timp de petrecut în continuare, incluzându-le şi pe ele, iar de câte ori simţeau, se vedeau numai ei, băieţii.
Peste ani, după sute de momente plăcute, gaşca s-a risipit. Fiecare a luat-o pe drumul lui sau cel mult frumosul grup de prieteni s-a spart în una două „bisericuţe”.
De-atunci, ca un bătrânel, de câte ori are ocazia, frate-meu, care suferă din cauza lipsei unor prieteni activi, îmi dă următorul sfat: „Fra, să nu te contrezi cu prietenele prietenilor tăi, sau, prietenilor, să nu le reproşezi vreodată ceva, pentru că uite, aşa s-a destrămat frumosul nostru grup!”. Eu mă uit la el şi zâmbesc. Îi recunosc autoritatea în materie şi ştiu cât de multe m-a învăţat, inclusiv cum să fiu un bun prieten, dar în cazul acesta nu are dreptate.
Un grup de foarte buni prieteni se sparge de la natura posesivă iraţională a unor femei, combinată cu slăbiciunea partenerului ei. Întrebându-mă holderlinian: „La ce bun prietenia cu nişte băieţi dacă ne-am găsit prietenă?”. Păi răspunsul diferă şi depinde de la om la om.
Gândirea multor femei e calată pe exclusivităţi – Ori ea, ori ceilalţi. Fie că nu este antagonică, ci complementară cu ei. Adică, de multe ori, unele femei au pornirea să se contrapună părinţilor prietenului ei, prietenilor lui, colegilor sau te miri cui, oameni cu care băiatul are un total alt tip de relaţie.
Aici, femeia, trebuie ajutată să conştientizeze că prietenul ei a existat ca persoană şi înainte de ea. (dar du-te şi stai cu ei, că n-am nicio treabă, ar zice acum, fluturând dosul palmei în aer, o femeie care ar lua-o personal, în loc să caute să înţeleagă că totul e şi spre binele ei). Cumva femeia are un reflex al exclusivităţii.
Cred că fratele meu şi prietenii lui şi-au pierdut prietenia printr-o vină colectivă. Slăbiciunile interioare, împărtăşirea tainelor prieteniei şi amestecarea lucrurilor, au dus, mai întâi la conflicte încrucişate (pe faţă sau îngheţate) între ei şi unele dintre femeile partenere, apoi la cedare din partea băieţilor şi căutarea unor alternative la prietenie. Asta este interesant, că prietenia adevărată nu solicită exclusivitate, nici nu-şi pune această problemă, dar apropierile sau constanţa întâlnirilor se produce în mod natural. Este absolut normal ca fiecare să facă şi altceva. Prin asta se validează şi prietenia constantă.
Ce ar trebui să ştie femeile dar mai ales ce ar trebui să înţeleagă, ca să poată accepta şi să nu se chinuiască. Că iubitul lor nu le va fi răpit niciodată de către prieteni. Că dacă îşi iubesc prietenul îi respectă şi îi acceptă istoricul şi inclusiv interferarea lui cu prezentul, adică acceptă ideea că prietenul lor a existat şi înainte de ele şi că, la ceea ce este el astăzi, un om frumos şi experimentat, au contribuit şi prietenii lui.(pe când ea habar nu avea de existenţa lui)
Ar trebui să ia, de asemenea, în calcul şi sentimentele prietenilor iubiţilor lor, şi să se gândească mult că, aşa cum lor nu le-ar plăcea ca o prietenă de-a lor, să nu le mai bage în seamă de când şi-a găsit prieten, aşa şi prietenii iubitului se pot simţi jigniţi, fie de slăbiciunea sau compromisul lui, fie de spiritul ei posesiv şi expansionist.
Acordarea libertăţii nu se face, vai, cu ochii pe cronometru. Femeia este datoare să-şi încurajeze prietenul (dacă acesta cade în Doaga lui Petrarca) să se mai vadă cu prietenii lui sau să-i reamintească, dacă el uită, să le mai dea câte-un semn de viaţă, chiar şi atunci când aceştia se aşteaptă mai puţin. Prin asta, acea femeie ar avea şi un prieten viu, racordat şi la alte surse de energie sufletească şi mereu cu subiecte noi, nu doar o legumă prezentă fizic şi conformistă dorinţelor ei.
Oricum, din motive de timp şi responsabilităţi de familie, prietenii nu vor mai fi niciodată, procedural şi confesiv ceea ce au fost. Dar măcar să păstreze prietenia, nu la fără frecvenţă, care este un lucru atât de frumos şi de rar. Nu ştiu dacă mai este necesar să o spun, dar o spun. Ca să respecţi şi să ajuţi la cultivarea unei prietenii, trebuie să înţelegi în general prietenia.
Multe femei se aşează sub pomul fericirii şi ajung să-l iubească pentru că le-a schimbat viaţa şi le-a făcut fericite, dându-le umbră şi roade, încercând să-i anuleze, poate inconştient, pe cei care sunt crengile lui înfrunzite.

Bucureşti, 5 august 2013

Risipă de vară

4 august 2013

Ştiu cât valorează în aur
O simplă zi de vară
Cu toate astea, asist la risipirea lor
Aşa cum apa scursă dintr-o conductă spartă
Inundă un subteran şi nimeni nu observă

Apoi, la suprafaţă, bălţi,
Sub ochii mei,
În timp ce arşiţa ucide
Spărtura conductei permite trădări şi risipiri

Ajung instalatorii, într-un final,
Şi după ce-au săpat o groapă
Pun capăt risipirii de apă şi de vară,
Bătând cu plictiseală ţăruş
Pe post de dop, în rana conductei ruginite
Prin care, cu intermitenţe,
Curge soare…

4.08. 2013

2 august 2013

Vezi, Taina , de răuvoitori – tu s-o fereşti!
Şi chiar şi de privighetori – tu s-o fereşti!
Ai grijă cum te porţi cu ceilalţi! Să n-ajungi
de ochii altor muritori – să te fereşti!

Omar Khayyam