Archive for septembrie 2013

Revoluția aurului, a divorțului și a spovedaniei

29 septembrie 2013

Mă frământă mai multe gânduri. De ce Chirilă, de la Vama, îşi foloseşte capitalul de imagine dobândit prin efort creativ – muzical, în scopuri politice, agitând lumea să iasă în stradă împotriva proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană? La fel mă întrebam dacă o făcea şi în favoarea exploatării? Este prezent (mai mult declarativ) la mitinguri şi în spaţiul virtual, îndemnând la ieşit în stradă. Nu sunt pro ieşiri în stradă atât de simplu? În primul rând pentru că o mulţime poate fi provocată şi apoi pentru că nu poate fi controlată. Pentru că acţiunile ei pot degenera, se pot abate de la scopul lor, putându-se ajunge foarte uşor la o „Revoluţie furată”, cum a spus Troţki. Adică să se întâmple alte lucruri mai rele decât scopul iniţial al ieşirii în stradă, care poate a fost bine intenţionat.
Un alt aspect la care mă gândesc este nunta lui Slav cu Drăguşanu. Primul, un personaj semi-monden, iar cel de-al doilea, excesiv de „mondenizat”. N-am chef să fac morală, pentru că ăştia fix asta urmăresc, imagine, care mai poate fi adusă în atenţie prin scandal, prin contrariere, care naşte audienţă şi care aduce publicitate, deci bani. Dar ce naiba fac ăştia? Slav era la meteo, la Pro TV, iar tipesa, la Capatos, unde parcă nu mai este. În fine, să zicem că într-o gândire pe termen mediu şi lung (mira-m-aş) tămbălăul acesta le va aduce rating. Dar urât… Urât, să fi în centrul atenţiei într-un mod atât de negativ, cu meniuri şi cu înlocuitori care cerşesc invitaţia, în lipsa celorlalţi, cărora li s-a părut prea scump. Eu rar comentez aspecte de genul acesta, însă acum mă simt împins de nişte emoţii ciudate, de jenă, să scriu. Oamenii ăştia sunt, până la urmă, modele pentru copiii de azi. Într-o societate care luptă să se construiască, după gravele atrocităţi şi agresiuni la adresa mentalităţii din perioada comunistă. N-am ce comenta despre acest caz. Mă mir, ca un simplu necunoscător al dedesubturilor, ce sunt. Lumea e tentată să spună: „Ce mai modele…” Eu am însă curaj să spun că, aşa cu nu ştiu câte operaţii e fata aia, ea are o frumuseţe anume, pe care nu i-o mai poate lua, probabil, nimeni în afară de timp, dar nici aşa nu e sigur. Iar el, aşa neoperat, arată bine. Este un bărbat înalt şi simpatic. În schimb, tămbălăul este urât mirositor.
Noi ceilalţi, muritorii, fiii celor care au ştiut şi mai puţin decât noi despre intim, avem o slabă cultură de cuplu. Atâta timp cât suferinţa în iubire este considerată o ruşine, iar separarea este supusă unei gândiri generalizante şi considerată o vină, orice ar fi (fie că n-ai prevăzut, fie că s-a ajuns la asta) n-avem cum să ne îmbogăţim cultura de familie. Este dificil în primul rând să ne convingem pe noi înşine că în societate se mai poate schimba ceva.
În materie de familie încă nu a fost o revoluţie în România. Numărul mare, şi progresiv, de divorţuri, de după 1989, nu este semnul unei revoluţii. Acele divorţuri sunt doar efectele unor mentalităţi total greşite ale părinţilor. Aceştia, dacă n-au avut, i-a apucat dragul de materialism, dacă au suferit din cauza unor vicii, cum ar fi alcoolul, au căpătat reflexul discriminatoriu împotriva alcoolului, indiferent de cantitate şi deci au etichetat nedrept şi au băgat în aceeaşi oală pe unul căruia îi place să bea un pahar (fie şi frecvent) cu un alcoolic agresiv, de care ei au avut parte cândva. O precauţie nefastă care se răsfrânge pe mai multe paliere, în funcţie de ce traume a trăit fiecare în prima, şi cea mai importantă parte, din punct de vedere educaţional şi ca formare a caracterului, a vieţii.
Mă gândeam şi la spovedanie zilele astea. Chiar am şi scris o poezie în care am cuprins diverse forme de mărturisire, altele decât confesiunea directă, la un preot. Şi a ieşit bine poemul, pentru că aşa este, când nu mai repetăm greşelile părinţilor, când alegem calea cea dreaptă, deşi ar mai fi variante, mai lejere, când plângem, când iubim, toate sunt forme de spovedanie. În primul rând, aceasta este o relaţie între om şi Dumnezeu, preotul având doar rolul de îndrumător, pe care nu de puţine ori l-a deturnat, fie din lipsă de chemare, fie în mod intenţionat, fie din ambele motive.
Şi m-am trezit chiar într-o noapte, recent, cu o întrebare legată de spovedanie şi care este rolul preotului în acest demers extrem de intim. Mi-am dat, într-un final, răspunsul. Rolul preotului a fost de îndrumător şi factor declanşator al comunicării. Dacă aţi observat, oamenii comunică, sau se pornesc să comunice, foarte greu. Apoi, unii dintre ei, ajung să-şi aerisească sufletul, deschizându-l, şi să înceapă să se vindece, sau cel puţin să scape de o apăsare care poate fi chinuitoare pentru suflet.
Dacă am ajuns la concluzia că şi comunicarea poate fi forţată stau şi mă întreb dacă liniştea pe care, personal, am dobândit-o în acest moment de viaţă, va deveni ceva obişnuit şi nu o excepţie, cum a fost cândva. Eu cred că da, însă pentru asta am nevoie şi de nişte noroc. Am considerat întotdeauna că norocul care ajută sufletul ţine de divinitate şi este total diferit de alte tipuri de norociri. El trebuie conştientizat şi apreciat, pentru a putea fi păstrat. Norocul, ca orice şansă, trebuie păstrat prin înţelegerea faptului că este o excepţie. Dacă am accepta că binele şi oamenii buni sunt o excepţie şi ne-am raporta la ei ca atare, am face deja un mare prim pas înspre vindecarea noastră şi a mediilor pe care le frecventăm. Din lipsă de cunoaştere însă, noi fie nu facem diferenţe între un om bun şi unul mai puţin bun sau chiar rău şi prefăcut, fie considerăm că viaţa va mai oferi ocazii şi atunci ar fi bine să extragem de la cel bun cât se poate de repede ce credem că ne-ar fi folositor la momentul acesta.
De ce face Chirilă dintr-o revoluţie a iubirii, cum este muzica pe care cu mare efort a creat-o în aceşti ani, o revoluţie politică, mascată de dreptul al liberă opinie, e greu de înţeles. La fel de greu cum a fost să-i înţelegem pe actorii şi cântăreţii care au semnat adeziuni la partide politice, devenind militanţi. Rolul lor este, în opinia mea, de a echilibra o societate, nu de a o agita într-o direcţie sau alta, tocmai prin faptul că talentul i-a adus în postura de mediatori de facto, în cadrul unei societăţi.
De ce Bianca Drăguşanu şi Victor Slav îşi sacrifică intimul pentru nişte imagine? Iarăşi e greu de înţeles, tocmai pentru că viaţa ne-a arătat că banii n-aduc fericirea, şi că ea, fericirea, poate fi înfrumuseţată de nişte bani, dar numai împreună cu nişte creier, nu şi fără.
În fine, și spovedania, despre care am spus că mă pune pe gânduri. Ea are rol eliberator sufletește dar, fără urmarea unor proceduri, multe dintre ele foarte bine surprinse de Biserică, poate să ajungă să n-aibă valoare și după confesiune, omul să se reîncarce și să facă aceleași greșeli. Poate că este o bună soluție ca atunci când nu știm cum să ne rugăm și ce să cerem cu adevărat pentru noi, să o facem din suflet pentru alții. Ar fi un început de vindecare și o revoluție a sufletului.

București, 29 septembrie 2013

Reclame

Jazz şi Poezie

29 septembrie 2013

_MG_2815

_MG_2994

_MG_3075

Rampa de Jazz şi poezie, BCU

27 septembrie 2013

_MG_3062

O poză ilustrativă de la concertul şi recitalul de aseară! Cu Mike Godoroja, Marcian Petrescu& Trenul de Noapte! Mulţumesc tuturor care aţi fost şi celor care nu aţi fost! În special mulţumesc prietenei Mireille Rădoi şi prietenului Mihai Zgondoiu. Vă pup, drăguţiloooor! Pe curând!

Spovedania după mine

24 septembrie 2013

Când n-am mai repetat greşelile părinţilor, m-am spovedit
Când am iertat, deşi aveam dreptate, m-am spovedit.
Când mai aveam variante, dar am ales-o pe cea dreaptă,
Şi-atunci m-am spovedit.
Când îmi venea să-njur, dar am tăcut, iarăşi m-am spovedit.
(Nu numai la biserică, la un necunoscut. Nu prin mărturisire neapărat.)
Când am iubit m-am spovedit.
Şi când am plâns, m-am spovedit.
Chiar şi când a fost musai să mă spovedesc, m-am spovedit.

23.09. 2013

Amintire 8

22 septembrie 2013

Nimic din ce-am fost în trecut nu-mi mai aparţine
Am aparţinut celor care m-au privit la vremea respectivă,
Celor care mi-au vorbit,
Am aparţinut celor care m-au ascultat,
Celor care m-au iubit sau urât,
Am aparţinut celor care au sperat să mă aibă definitiv,
Celor pe care i-am vizitat sau m-au vizitat,
Adierilor care mi-au mângâiat chipul,
Am aparţinut ploii care mi-a atins părul,
Sacoului care mi-a acoperit umerii,
Am aparţinut paginilor care mi-au atins mâinile,
Mării, care m-a primit în valurile ei,
Vinului, care mi-a atins buzele,
Fumului, care mi-a inundat nările,
Am aparţinut gândurilor, care mi-au dominat zilele,
Degetelor, care mi-au ţinut delicat palmele
Ţi-am aparţinut până şi ţie, care nu-mi aparţineai…

Recital Flaviu Predescu

22 septembrie 2013

???????????????????????????????
Joi, 26 septembrie 2013, începând cu ora 20.00, în rampa de Jazz şi Poezie a BCU, situată pe strada Boteanu, partea cu Comitetu Central, unde a vorbit ultima dată Nea Nicu, voi susţine un recital. Poeziile pe care le voi citi sunt noi şi vor face parte din următorul meu volum. Muzica live: Marcian Petrescu&Trenul de noapte. Vă aştept în număr cât mai mare. O să ofer şi nişte Chezăşii şi Secrete ale secretelor 🙂

Rolul gurii lumii în deciziile care se iau în viaţa de cuplu

20 septembrie 2013

Multe fete, femei, au un reflex în a menţiona că iubitul sau bărbatul lor este lipsit de sensibilitate. „Nu le are cu florile sau cu spusul cuvintelor frumoase”. Cu toate acestea, se complac, în mod pragmatic, din punct de vedere relaţional, cu situaţia în care el rămâne în viaţa lor deşi nu este vreun profund. Dacă şi ele ar fi la fel, n-ar fi o problemă, însă multe dintre ele simt, îşi doresc şi vor să aibă parte de gesturi care sunt generate de sentimentul de iubire.
Foarte multe relații se trăiesc fragmentat. Unul din parteneri sau ambii își caută sentimente în altă parte. Procedural își duc viața împreună și fac lucruri separate, generate de gânduri separate și au așteptări separate pe care le pun mecanic sub cupola vieții comune. Spre exemplu, unul își asumă un fapt pe care îl face celălalt dar cu toate astea își creează culoare paralele în ceea ce privește filonul real al vieții de zi cu zi – iubirea.
Mai este un reflex în a căuta argumente împotriva iubirii sau a reușitei în cuplu. Ceva de genul că oricum se ajunge la neiubire și la o distanțare sentimentală. Se argumentează că o mare victorie ar fi ca până la urmă, din ceea ce a fost cândva o iubire, să rămână o prietenie. Probabil că în multe cazuri așa o fi şi nu este un lucru rău deloc.
Acum, în timp ce scriu, simt cum septembrie mușcă din ceea ce a mai rămas din vară și nu-mi vine să cred cum lumina și-a pierdut din intensitatea care ne făcea să o căutăm și să ne umplem de energie. Iubirea seamănă mult cu lumina și dacă am avea puterea să-i acceptăm intermitențele, am putea să o păstrăm.
Și eu duc lupte, uneori obsesive, în propria-mi minte, chinuindu-mă să ajung la o înţelegere a iubirii. Îmi este greu să descopăr și îmi dau seama că uneori singurul lucru care m-ar putea salva este o comparație. Aceea că iubirea pentru o femeie, în cazul meu, seamănă cu prietenia, de care din fericire am avut și am pe deplin parte în această viață. Prieteniile mele au apărut neprogramat și au crescut pas cu pas, susținute de o acumulare a amintirilor comune și a dovezilor de loialitate.
Cred că și iubirea are o importantă componentă care ține de şansă. Probabil norocul de a întâlni pe cineva similar în gândire și în sentimente cu tine, pentru că totul ține până la urmă de o acceptare reciprocă. Apoi de context, care poate fi subordonat norocului, pentru că, dacă omul pe care îl întâlnești nu este în aceeași situație cu tine, sau într-un punct vecin cu situația ta, este foarte dificil să se înfiripeze ceva. Și mai este o chestiune de potrivire a percepțiilor, iubirea. Adică, celălalt să te recepteze aproape de ceea ce vrei tu să-i transmiți, pentru ca mesajul tău să aibă relevanță sau un anumit răsunet în inima lui. În linii mari, compatibilitatea are și ea nevoie de noroc, în primul rând norocul de a te întâlni, de a fi la fel și apoi de a te percepe corect unul pe celălalt.
Cu resemnare este dusă una dintre marile bătălii pe care o duc cei care sunt preocupați de fenomenul iubirii și care fac și altora uriașul serviciu de-ași dezvălui sentimentele sau de a căuta formule reale de comunicare.
Resemnații nu trebuie să facă mare lucru. Ei nu au nevoie să argumenteze ci doar să se ofere pe ei înșiși drept contraexemplu pentru reușita în iubire. Din păcate în această situație sunt foarte mulți. Ei nu au mai avut curajul să lupte să admită că au făcut o greşeală, sau pur şi simplu să accepte că lucrurile s-au consumat din punct de vedere emoţional şi atunci, în loc să tacă naibii, măcar, otrăvesc mediul din jurul lor cu păreri în favoarea resemnării şi acceptării unor situaţii mincinoase, numai pentru că nu le-a reuşit lor în dragoste. Pentru a putea trăi cu aceste eşec.
Ori iubirea tocmai de aceea este un sentiment atât de special şi un dar, până la urmă. Pentru că nu e la îndemâna oricui şi nu apare oricând. Dacă n-ar trebui să orbecăim după el şi să acceptăm şi eşecul, în drumul nostru spre iubire, suferinţa n-ar fi o atât de mare problemă. Cu toate acestea, compatibilitatea în iubire există. Chiar dacă nu este o chestiune de logică sau de aritmetică, ci de noroc şi potrivire, aşa cum am mai spus, dar şi de stare sufletească la un anumit moment. Lipsa temporară a acestui noroc poate pune pe noi o presiune injustă. De această lipsă de şansă de care în mod normal nu suntem responsabili.
În răutatea lor, unii oameni, consideră ca fiind o culpă singurătatea. De multe ori se întâmplă să fie aşa. Mulţi dintre cei care astăzi sunt singuri au avut una sau mai multe şanse cărora le-au dat cu piciorul. Sunt însă şi foarte multe cazuri în care unii au trecut printr-un purgatoriu al nepotrivirilor, care au reuşit să fie menţinute în viaţă numai de efemere dorinţe sexuale, frici sau speranţe deşarte şi care până la urmă au dus la aceeaşi concluzie: mai bine singurătate un timp, până la limpezire, decât nesfârşite încercări sau tendinţe de „reîncălzire a ciorbei”. Timpul a dat tuturor răspunsuri în funcţie de câtă minte au avut şi cât suflet au pus.
În aceste condiţii am ajuns să trăim sub dictatura percepţiilor. Pe mine, spre exemplu, dacă cineva mă interpretează doar prin ceea ce scriu în eseuri sau în poezii, se află din debut pe un drum greşit. Creaţiile literare sunt doar nişte „vârfuri de sarcină” din punct de vedere emoţional sau al unei anumite tensiuni sufleteşti, dar nu sunt oglinda felului de a fi pe care îl am.
Omul îşi caută, prin ceea ce este şi prin modul în care se reinventează, mereu şansa unui nou început, cu experienţele pe care le acumulează. În funcţie de inteligenţa şi tăria interioară a fiecăruia, unii pot să se reinventeze emoţional, iar alţii nu învaţă nimic. Este, probabil, o situaţie similară cu cea din comerţ, unde unele societăţi comerciale se transformă sau trec printr-un faliment şi devin mai puternice, iar altele „mor definitiv”, iar unele stagnează sau merg liniar, fără mari bucurii sau fără un eşec total. Subzistă.
Aşa sunt, din păcate, foarte multe familii. Pe fondul resemnării sau al nepotrivirii, cu sau fără sprijinul supapelor extraconjugale, îşi menţin un ritm anost, care nu este nici moarte, nici viaţă. Cu toate acestea, fie rahatul şi până la gât, de faţă cu ceilalţi, avem o mândrie să ne etalăm verigheta sau să vorbim despre anii de căsnicie, ca despre o mare reuşită, semn al consecvenţei noastre sau, de ce nu, în sprijinul celulei numită familie sau pentru că, este singurul lucru pe care îl mai avem. Multe din supraeurile semenilor sunt încărcate cu un moloz realmente putred, pornit de undeva din copilărie, cu grave consecinţe asupra vieţii de familie din zilele noastre. Sunt mulţi oameni care se căsătoresc dar nu au o cultură a familiei sau au imaginea familiei grav vătămată în interiorul sufletului lor.
O relaţie de cuplu poate avea adesea şi o componentă importantă de milă, unidirecţională sau reciprocă, fapt care o poate ajuta să trăiască artificial. De aici porneşte defectul nostru major, care însă ar putea fi eliminat dacă ne-am cunoaşte mai bine şi dacă ne-am evalua corect. Neavând curaj sau generalizând, amânăm mereu nu reuşita ci şansa unei noi iubiri. Şi ca să fiu cinstit, fie şi lipirea unor începuturi frumoase, este de mii de ori preferabilă unei băltiri lipsită de viaţă, în care, aşa cum am mai spus, fiecare partener aşteaptă să dea un camion peste celălalt, numai să nu-i revină lui responsabilitatea de a lua o decizie care să le facă bine amândurora. Încercarea este preferabilă platitudinii sau minciunii.
Fiecare om are dreptul, fără să fie judecat de gura spurcată a lumii, să lupte pentru o viaţă sentimentală mai bună. Pe noi însă, un anumit tip de presiune, pe care mentalitatea societăţii comuniste a pus-o pe bieţii noştri părinţi, ne ţine azi într-un context dezastros. Nu, dragilor! Inerţia şi mila, frica de gura lumii sau a părinţilor, nu sunt semne de preţuire pentru celălalt, ci o butaforie penibilă din care ambii parteneri au de pierdut. Spun asta cu aceeaşi convingere cu care îndemn la curajul de a face demersuri maritale numai în baza unei compatibilităţi a sentimentelor.
Dau un nou exemplu personal care să ajute la înţelegerea acestei ştafete a greşelilor pe care o preluăm de la familie, care a preluat-o la rându-i de la bunici şi tot aşa. Dacă eu i-am văzut pe ai mei având fiecare pilota lui, o viaţă, sunt vinovat sau nu că prima dată când m-am mutat sau am dormit cu o fată am propus ca fiecare să doarmă acoperit cu pilota lui? Probabil că nu. Aş fi meritat să văd expresia de şoc şi groază a persoanei oripilată de această propunere criminală de fragmentare a intimului nocturn? Probabil că nu. Şi atunci de ce zic să nu fim extrem de exigenţi cu noi înşine în timpul procesului de cunoaştere şi coagulare a vieţii de cuplu? Pentru că şi celălalt, fie le are pe ale lui, fie, dacă se potriveşte cu noi, din punct de vedere al gândirii sau al temperamentului, ne ajută să înţelegem zâmbind, de ce este mai bine cu o pilotă pentru amândoi, fie ea şi una mică.
Practic aici este norocul, nu în a întâlni un om ai cărui părinţi dormeau fiecare cu pilota lui, ci a întâlni pe cineva care să caute să te înţeleagă, dacă un crez al tău este nepotrivit. Când cineva caută cu adevărat, nu superficial, să te înţeleagă şi să se pună în locul tău, înseamnă că începe să te iubească sau măcar este impulsionat de acest sentiment.
Vreau să mai spun că nu cred în ideea că cineva a pierdut iubirea vieţii. Iubirea vieţii nu se pierde. Nu există o vinovăţie sau ceva de genul acesta, dacă despărţirea nu s-a produs prin moarte sau dispariţie sau te miri prin ce context extrem de ciudat. Pur şi simplu nu aceea a fost iubirea vieţii. Jelirea la nesfârşit a unei persoane care nu ne răspunde la sentimente este o jignire pe care ne-o adresăm nouă înşine. Sunt doar emoţii întârziate sau alimentate de speranţe nejustificate, regrete inutile sau interpretări eronate, provenite din frica de singurătate sau te miri ce alt motiv. (De exemplu, reacţie la şopârle băgate de pe margine ca: „vai ce om ai pierdut, trebuia să lupţi mai mult pentru el).
Părerea apropiaţilor contează mult când cineva îşi caută partener de cuplu sau când a găsit unul. Din păcate, de multe ori părerile apropiaţilor sunt greşite sau subiective.
Vorba unui apropiat de-al meu, care însă rareori m-a sfătuit ceva greşit, când mi-am exprimat a nu ştiu câta oară sentimentele faţă de el într-un interval scurt (aveam motive şi eram sincer): „Te cred şi apreciez, dar vezi că dacă o ţii în ritmul acesta cazi în idolatrie şi ne face rău la amândoi!”

Bucureşti, 20. 09. 2013

Început de vindecare

17 septembrie 2013

Să-ncep să uit,
Să mă uit în week-end
Şi în week-endul week-endului,
În faţă şi în spate,
În stânga şi în dreapta

Să spun şi nimeni
Să nu mă certe,
Să tac şi nimeni să nu-mi ceară
Să vorbesc.
Probabil aşa va arăta
Un început de vindecare

17.09. 2013

Flaviu

17 septembrie 2013

IMG_7565

În centru la margine

16 septembrie 2013

aici la marginea imperiului sovietic/ am văzut
cum un copil a sărutat un pepene/ aici la marginea
ortodoxiei/ am văzut un cerşetor/ mâncând lumânări/
aici la marginea imperiului habsburgic/ am văzut
cum un ţăran/ a răstignit pe gard/ mâinile victimei sale/
şi capul decapitat/ i l-a expus/ într-o găleată/
de zinc/
aici/ în plină republică/ am văzut un om/
mâncat de viu/ de câini/
aici la poalele kogaionului/ şezum şi plânsum/

Ioan Chichere (1954-2004)