Archive for octombrie 2013

Copacul și poetul, retezați

26 octombrie 2013

image

Reclame

Grigore Vieru

26 octombrie 2013

image

Octombrie

26 octombrie 2013

image

Fericire

26 octombrie 2013

Și n-o să mai fiu liber,
O să fac doar lucruri de dinainte știute și planificate
O să am bagaj ordonat și mâncare gătită în frigider
O să fie în casă curat și ordine, mai ales ordine
O să fie.
Nu poze împrăștiate pe desktop
Ci pe perete, eu și cu ea, într-o fotografie
De la ora patru o să fiu acasă
Pentru că ea nu poate sta fără mine la masă

Verile vor fi predictibile,
O să fie diabet pe bază de stres,
Cauzat, probabil, de reprimare
Iar ea o să aibă grijă să-mi iau medicamentele la timp,
Ca să trăiesc și să fim bine, în continuare.

O să facem sex cu prezervativ,
Duminica, după masa de prânz,
Căci după, ne întâlnim cu nașii,
Iar lunea, abia ieșiți din casă, ne vom da mesaje
Urându-ne o săptămână bună
Exemplele noastre preferate vor fi,
Cu bătrânii care încă se mai țin de mână.

Când voi fi întrebat,
ea va răspunde în locul meu la întrebare
“Da, suntem fericiți!”, va spune,
Iar eu voi da din cap, a aprobare,
Sub privire ei severă dar ocrotitoare…

26.10. 2013

O nouă carte predesciană

23 octombrie 2013

• Principala unealtă a iubirii este cuvântul. Depinde cum îl foloseşti. Cu acest mijloc poţi cuceri sau dărâma un om. Iubirea trăieşte prin cuvinte, prin feedback-uri şi prin speranţe. Într-un fel, iubirea se planifică. Mulţi nu m-au crezut când am spus asta, dar orice relaţie începe cu o planificare. (Iubirea şi despărţirea se planifică)

• Frunzele mici şi verzi, foştii muguri izbucniţi de curând, au pus stăpânire pe Bucureşti. Pretutindeni sunt numai frunze noi de culoarea lăcustei. Dezarmant spectacol în lupta cu răutatea şi neghiobia. (Plasticul, celuloza sau simbolul?)

• Ca să fiu sincer, uneori aş fi tentat înspre aventuri sexuale. N-am abilităţi însă. Sunt prea sobru în exprimare, orgolios şi uneori moralist. Nu-mi place să fiu băgat la grămadă şi să încep relaţionarea printr-un nesfârşit şir de justificări. Mi se pare că deja se pierde poleiala începuturilor, care de obicei sunt frumoase şi emoţionante. E greu să începi o relaţie de tip anchetă. (Eu lucrez la un proiect sufletesc)

• Eu nu mi-am propus să fac din eseurile mele un rechizitoriu al faptelor părinţilor mei şi ai părinţilor altor foşti adolescenţi, dar am nişte întrebări. Vă mai aduceţi aminte dragi părinţi, cum aproape că mă scăpaserăţi din mână, în toamna lui 1997? Pe atunci uitam de mine la „Semiluna” la „lăutari” şi cu lacrimi în ochi ţineam mâna pe mâna unei fete care „nu mă merita”. (Adolescenţi, vă ordon: Treceţi Bac-ul!)

• Să nu vă pierdeţi încrederea în voi! Să nu cădeţi sub tirania mediului în care vă aflaţi, dacă el nu vă aduce bucurie sufletească. Speraţi! Doriţi-vă mai mult şi mai frumos!Asumaţi-vă bârfele care vă vor umple viaţa şi ceafa de flegme! Prima ploaie de vară vă va spăla. (O definiţie pentru ezitare)

• Mama se împrumutase de 200 de euro ca să pot merge în acea excursie. Nu pot uita chipul ei de mulţumire pentru faptul că reuşise să-mi asigure primul meu mănunchi de amintiri în afara ţării. (Grecia în criză-privită prin ochi poetici)

• Sub toate acestea stă ascuns şi călcat în picioare, ţinut în întuneric şi întemniţat – adevărul. Istoria părinţilor, cea reală, nu numai că nu o ştiu nici copiii, dar aproape că şi-o refuză şi părinţii. Şi ei sunt nişte foşti copii cărora li s-a inoculat că a greşi sau a avea şi experienţe negative este o mare ruşine. În loc să tragă învăţăminte din aceste lucruri, ei se ascund de copiii lor şi nu vorbesc aproape nimic despre ceea ce este propriul trecut. (Corigenţi la „Istoria părinţilor”)

• Bărbatul care are conştiinţă poate deveni complex abia în jurul vârstei de treizeci de ani. Până atunci, deşi poate fi matur, nu are cum să aibă o cuprindere care să-i ofere răspunsuri asupra propriilor trăiri. (Bărbatul la treizeci de ani)

• De ce mi-a fost frică n-am scăpat. Aproape fiecare relaţie pe care am avut-o, a fost pigmentată cu câte un „fost” mai puternic sau mai puţin puternic. Mai concret, aproape fiecare domnişoară care are ceva de oferit, are un „fost” latent sau activ care fie că este sclav al „sindromului agendei” (adică nu ţine neapărat să reintre cu ea în relaţie dar din lipsă de altceva sau când se simte singur, butonează agenda şi o găseşte pe ea), fie că regretă despărţirea sau o consideră injustă. (“Foştii” din viaţa femeilor )

• Există nişte extreme ale generaţiilor. O generaţie este prea pudică şi uneori aproape resemnată. O alta cade în extremă şi se pupă pe gură la propriu, indiferent de tipul de relaţie dintre cei doi, bulversând auditoriul şi determinându-te să-ţi imaginez inclusiv faptul că ar putea avea atâta dezinvoltură, încât o tipă din gaşcă, chiar dacă are prieten, nu l-ar lăsa la greu pe un altul(…) (Similitudini şi diferenţe între adolescenţă şi criza la treizeci de ani)

• Când îi era mai greu omului pe pământ şi nu ştia ce să mai facă, a venit Iisus şi l-a ajutat. Mântuitorul este înainte de toate un profesor de viaţă. O personalitate uriaşă care vine să vorbească oamenilor despre iubire şi despre sens. (Iubirea care ne dă sens )

• Este năucitor de cald într-o vară care trece foarte repede. Mă apasă capul de oboseală şi de incertitudine. Mă irită spaima nejustificată a unora, după ce scriu câte ceva, că cine ştie ce am şi ce urmează să păţesc. Nu mă simt în apele mele. De multe ori simt că trăiesc în amorţeală. La concursul de „prinţi pe cai albi – viteză” mai particip şi eu din când în când, fără să ştiu, evident. Mă ia câte una în „colimator” şi îmi vede numai părţile bune. După un timp începe să le vadă numai pe cele care nu-i plac. (Mai bine să vă mint decât să vă spun adevărul!)

• Soarele şi aerul, cele mai importante lucruri de pe Pământ se materializau în mintea mea. Mă făceau să simt asta şi să conştientizez că le pot atinge. Am atins cu palmele nisipul rece şi picioarele mă trăgeau cu putere în sus. Poate chiar Soarele mă trăgea înspre el, poate acele raze care mă învăluiseră şi care mă prinseseră în mreaja lor. Mă străduiam să rămân cât mai mult, să pot trăi primul meu apus sub apă. (Fundamentalismul domestic şi parental, moartea speranţei şi a pasiunii)

• Îi arăți iubitei sau iubitului că îl iubești, lăsându-l să fie așa cum l-ai cunoscut și încurajând-ul să fie așa cum este. Este singura cale de-al păstra lângă tine și de-al face să te iubească. În rest, suntem o țară de cupluri care se iubesc ”la bine’“.(Împreună la bine și la bine)

• Pentru mine este foarte clar că unul din sindromurile pe care îl lasă despărţirea, şi de-o parte şi de cealaltă, este labilitatea. Imposibil să te desparţi şi să nu rămâi cu o doză de labilitate, cel puţin o perioadă (Vindecarea în iubire, o chestiune de inteligență)

• Lipsa conştiinţei dezvoltă un sentiment de egoism. (Mi-e milă de o fată care îmi spunea cândva că ar trebui să fiu mai egoist). Egoistul se şi bucură fără ruşine dar şi suferă înmulţit cu o sută. Vă imaginaţi ce am fi fost noi astăzi dacă am fi avut un Hristos egoist? (Re-iubirea)

• Aşa a fost să fie, să mai apuc şi eu să urc scările cu adevărat poleite cu mister şi istorie ale acestei clădiri. Erau impresionante toate tablourile înfăţişându-i pe cei mai importanţi scriitori la o vârstă tânără. Ele erau puse pe interiorul şi exteriorul balustradei, într-un cerc. (Poet toată viaţa şi toată moartea)

• Noi oamenii nu ne asumăm plânsul. E privit ca o formă de ruşine, ca o slăbiciune. Ţinem în noi, plângem pe ascuns, nu vorbim niciodată despre asta. La un moment dat, după mai multe experienţe, ajungem să nu mai plângem, nu pentru că ne impunem asta sau pentru că am devenit insensibili. N-o mai facem pentru că începem să depistăm din timp semnalele, codurile comportamentale ale celuilalt, care ne pun în gardă. (Nu există cimitir pentru iubirile care au murit)

• Nu există o şcoală a iubirii. Nu se poate învăţa din lecţiile iubirii, pentru că iubirea este mereu alta iar omul nu va ajunge niciodată să cuprindă toate iubirile. Şi aşa, tot n-ar învăţa nimic, pentru că sufletul îşi va cere mereu, cu sete, dreptul la o iubire care nu poate fi calculată. (La ce ţi-a folosit suferinţa mea?)

• Poeţii se mântuiesc prin îndoială şi singurătate. Nu înseamnă că din viaţa lor lipsesc momentele frumoase. Aş spune că, sprijiniţi de un senzorial mai aparte, viaţa poetului este, pe cât de grea, pe atât de frumoasă. Sensibilitatea se bifurcă perceptiv atât spre frumos cât şi spre urât, dar culmea, de multe ori poetul a ştiut să pună într-o lumină aparte urâtul, care luminat s-a metamorfozat în frumos. (Iubirea ca subdiviziune a feminităţii)

Pe 21 noiembrie, la ora 18.00, în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, în Pavilionul Central Romexpo, la standul editurii Eikon, lansez: “Poetul merge mai departe (68 de eseuri despre iubire)”. Următoarea lansare va avea loc la Cugir în preajma datei de 1 decembrie.

Așa au fost începuturile, mai grele vor fi încercările

22 octombrie 2013

20130914_081749Ieri noapte am visat că țineam un curs și mă străduiam să le explic studenților despre rolul comunicării și faptul că ea, comunicarea, înseamnă parteneriat. Apoi, dimineața, am intrat pe blog și am văzut, că cineva mi-a lăsat un comentariu la postul cu recitalul de poezie, în care mă felicita, dar considera emoțiile ca fiind un minus. Emoțiile sunt de nedorit, în opinia mea, abia atunci când te împiedică să îți duci mesajul până la capăt. Am răspuns că, după mine, emoțiile sunt o formă de respect.
Apoi, mi-am răsfoit caietul de poezii, și am găsit notate câteva idei pe care mi-am propus să le abordez în scrierile viitoare. Cum ar fi: „Particularizată iubirea doare”. Dar până la asta, în timp ce m-am apucat să scriu, mi-a săgetat o amintire. A fost o vreme când mersul la cantina Universității, la Alba Iulia, era un lux. Și chiar dacă singurele costume pe care le aveam ni se umpleau cu miros de ulei prăjit, masa de acolo era o sărbătoare. Să nu uităm niciodată asta, Luciane și Cătăline. Să nu uităm că viața noastră socială a început cu mult voluntariat și cu covrigi. Aceste amintiri ne vor apăra ca niște câini loiali, ca niște lei, ce ne vor sta la poarta sufletelor, tocmai atunci când credem mai puțin că cineva ar mai putea interveni pentru noi. Așa au fost începuturile, cum poate mai grele vor fi pe viitor încercările.
Câteva pagini mai încolo, printre alte încercări de poezii, am scris că, menirea noastră pe pământ este să ne distingem prin ceva, chiar și prin discreție și modestie. Apoi, că și pentru a fi bun, și pentru a fi rău, îți trebuie o anumită putere. De aceea, nu-i subestimați pe cei care vă pizmuiesc. Rugați-vă, întotdeauna, pentru temperarea urii lor. Ce altceva, dacă nu ura, a avut puterea să nimicească trupuri și suflete în istoria umanității?
Răsfoind, am găsit notat că: „viciul este și libertate și condamnare”. Dacă aș sta să mai dezvolt toate aceste subiecte, mi-ar lua foarte mult timp. Tocmai de aceea prefer ca unele idei să le comprim în mesaje poetice.
Ieri noapte am schițat o poezie despre rugăciune. Mă preocupă constant găsirea unor forme de rugăciune sub formă poetică. Maică-mea ar trebui să fie mulțumită pentru că a crescut un creștin. Bun, rău, nu mai pot să fiu altfel decât preocupat de îngrijirea sufletului meu și al celorlalți, chiar dacă asta înseamnă uneori contradicție ideatică și nu numai.
În poezia amintită mă străduiesc să cuprind mesajul că rugăciunea nu înseamnă cititul unui text, ci rugăciune poate să fie și un simplu gând, mutat alternativ de la bucuria pe care o simți tu, într-un anumit moment, la durerea și tristețea celorlalți. Dacă poți să faci acest lucru cu inima curată, se poate considera că te rogi, pentru tine și pentru ceilalți.
Un fior mi-a trecut prin trup când, fără să vreau, mi-am adus aminte de o fată condamnată la minciună, „înzăbrelită” în frici și în proceduri. Oare tot cu reflexul minciunii își trăiește zilele? Oare tot cu credința că minciuna nu-i minciună, în așteptarea momentului perfect, în care va apărea cineva care o va crede și va face exact ce își dorește ea? Dar ea se roagă. S-ar putea să conteze și rugăciunile mincinoșilor. Dar chiar, oare cum vede Dumnezeu lucrurile? Spre exemplu, există un om ce minte de îngheață apele în chestiunile esențiale de viață, inducându-i pe alții în eroare și bulversându-i, dar, să presupunem că se roagă sincer pentru cineva. Oare este posibil ca Dumnezeu să ia de bună acea rugăciune, sau unora pur și simplu nu li se activează cartelele, n-au semnal de la bun început, în relația cu Dumnezeu. Când încearcă să se roage, ca și cum ar apela, se aude: „ne pare rău dar nu aveți suficientă credibilitate pentru a apela la acest număr”. Cine știe…
Oamenii vor să se valideze unul în detrimentul celuilalt. Parcă nu am fi toți în aceiași barcă, din punct de vedere al sorții, și ceea ce mă doare cel mai tare pe lumea asta cred că este invidia celorlalți. Asta pentru că este o formă gravă de boală sufletească. O maladie oarbă care poate să facă ravagii și în sufletul celui care o poartă și în inima celui invidiat. Apoi, pe locul doi, la atitudini sau trăiri care mă dor, este ura, care mi se pare mai gravă decât invidia, însă pare mai asumată, prin constanță și expresivitate, decât invidia care poate sta ascunsă și sub un zâmbet.
Brusc m-am gândit la mare. Mi-am amintit de o stradă din Constanța, într-o dimineață ploioasă de septembrie. Ploaia era călduță dar cerul era atât de plumburiu și norii atât de jos, încât aveai impresia că era seară. Degeaba, nimic nu putea să-mi strice bucuria de a avea marea în preajmă. O vedeam și respiram cu adevărat, mă bucuram. Dimineața mă plimbasem pe țărm, printre pescăruși. Eram în tălpile goale și, din când în când, câte un val rece îmi uda gleznele. Semăna totul cu o lună mai, și tind să cred că lunile septembrie și mai sunt cumva într-o oglindă, din punct de vedere al percepției vremii. Asta, probabil, pentru că ele sunt lunile care străjuiesc vara. Iubita vară, cu lunile ei, ca trei fiice de an, care se petrec, uneori cu o viteză uluitoare, încât nici nu știi când a izbucnit primul mugur și când a fâșâit, balansându-se, prima frunză galbenă. Sau, alteori foarte greu, ca în acea dup-amiază, în care aveam totul, numai nu și cu cine merge la mare, și am scris poezia „Risipă de vară” , poezia mea preferată din volumul ce va să vină:

Ştiu cât valorează în aur
O simplă zi de vară
Cu toate astea, asist la risipirea lor
Aşa cum apa scursă dintr-o conductă spartă
Inundă un subteran şi nimeni nu observă

Apoi, la suprafaţă, bălţi,
Sub ochii mei,
În timp ce arşiţa ucide
Spărtura conductei permite trădări şi risipiri

Ajung instalatorii, într-un final,
Şi după ce-au săpat o groapă
Pun capăt risipirii de apă şi de vară,
Bătând cu plictiseală ţăruş
Pe post de dop, în rana conductei ruginite
Prin care, cu intermitenţe,
Curge soare…

București, 21 octombrie 2013

Adu-ţi aminte!

21 octombrie 2013

Când am fost eu însumi
S-a scris o biblie a iubirii

Nu-i da foc numai pentru
A-ţi încălzi o clipă orgoliul
Răsfoieşte-o,
Adu-ţi aminte de mine…

16 octombrie 2013

Accident

14 octombrie 2013

Oprit, într-o coloană de mașini,
Citesc pe una din multele cruci
De pe marginea drumului
(Care parcă duc înşiruite,
Ca niște balize,
Spre o nouă cruce)
Numele cuiva,
Mâncat de rugină.

Şoferi şi pasageri putreziți
Iude şi Cristoşi, morţi la grămadă…

Din viteză, crucile
La violente opriri, numele…

13 oct. 2013

Tot concertul

13 octombrie 2013