Archive for decembrie 2013

La mulţi ani 2014, adio 2013!

31 decembrie 2013

1526460_690051724363086_674332405_n

Îmbrăcaţi-vă cu haina cea frumoasă, sunaţi-vă prietenii şi familia şi spuneţi: “iartă-mă” şi „te iubesc”! Indiferent sub ce formă. Ciocniţi la ora 12.00 şi în cinstea celor care v-au ajutat peste an, turnaţi o picătură pentru cei ce nu mai sunt! La mulţi ani, cu iubire!

Parcă am fi putut fi mai buni
Cu începuturile care acum
S-au învechit…

(Amintire 9)

Reclame

Vreau şi poate, în 2014

29 decembrie 2013

2014 vreau să fie un an al adevărului. Al corectitudinii profunde în relaţia cu prietenii şi familia, cu oamenii în general. E anul în care împlinesc 33 de ani. Tot ce fac şi spun, tot ce creez, vreau să nu mă rupă de ceilalţi, ci să mă facă mai bun, mai înţeles şi mai înţelegător.
Aş vrea să conştientizăm şi scoatem adevărul la lumină, în primul rând în vieţile noastre. Dar adevărul este succedat de multe ori de perioade de singurătate şi de aparentă incertitudine, de care noi oamenii, în general, ne temem.
Aş vrea ca anul 2014 să fie şi unul al acumulării sufleteşti şi intelectuale, al reflecţiei, al aducerii la lumină şi impunerii unor teme care pot vindeca suflete. Aş vrea să comunicăm mai mult, nu ca intensitate neapărat, ci mai profund, pentru că adevărul este neperisabil şi n-are nevoie să fie explicat.
Ştiu că deciziile bune se iau greu. Sunt supuse mereu presiunii ezitării sau răzgândirilor. Cu toate astea, aş vrea să am tăria să pot lua decizii bune, atât pentru mine, cât şi pentru cei pentru care am datoria să o fac.
Dacă tot este la modă termenul, aş vrea o „amnistie” pentru cei care ispăşesc pedeapsa apăsării sufleteşti. Şansa unui nou început pe care o poate primi un om eliberat de suferinţă este cel mai frumos sentiment. Puterea de a te bucura din nou de razele soarelui fără ca gândul să-ţi fie captiv fricilor sau să fii prins în consumul unor responsabilităţi inutile. Eliminarea presiunii falselor modele şi a adevărurilor convenite, acceptate la o bursă a „gurii lumii” şi eliminarea „listei ruşinii” stabilită formal sau informal în anii comunismului, pentru a ţine în frâu spiritul liber al generaţiilor. Vreau ca părerea mea să nu nască ură, ci să pună pe gânduri.
Nu propun o anarhie a comunicării sau a sentimentelor, ci o aducere la lumină a trăirilor, în primul rând în ochii noştri. Eliminarea dublei măsuri în relaţiile interumane, fie că este vorba despre comunicare, fie că este vorba de trăiri.
Aş vrea ca în 2014 să nu fac risipă de emoţii şi să pot înţelege care sunt adevăratele motive de bucurie şi care sunt doar iluzii deghizate, născute din entuziasmul unora sau chiar al meu.
Vreau mai multă dreptate. Vreau ca în jurul meu să fie mereu oameni dornici să se bucure de viaţă. Vreau ca fiecare anotimp să fie valorizat în funcţie de frumuseţile lui şi să fie trăit aşa cum se cuvine, împreună cu cei dragi. Vreau să fiu un şef şi un subordonat corect, loial şi omenos. Vreau să fiu deschis la minte dar şi prudent. Vreau să schimb în bine vieţile celor care au nevoie de asta. Vreau să am puterea să spun „da” şi „nu”, precum şi răbdarea să spun „o să mă gândesc”. Vreau să nu mă pripesc să interpretez trăirile şi modul de a gândi al celuilalt şi să iau decizii în funcţie de ce cred eu că ar putea simţi, dacă eu iau o anumită decizie. Vreau să nu mai simt să mă justific pentru hotărârile pe care le iau şi să elimin treptat sentimentul de a da explicaţii pentru intimul meu. Vreau să accept multitudinea de percepţii faţă de frumos şi dacă se poate să diluez din sentimentul de revoltă, pe care îl simt când cineva mă face să sufăr.
Vreau să nu cad în greşeala generalizării. Vreau să am răbdarea de a mă pune şi în locul celuilalt înainte să îl judec. Poate, vreau, poate, vreau, vreau, poate, vreau…
Vreau, însă, ca nimic să nu fie obligatoriu, ci din suflet. Vreau să „rumegăm” mai bine ceea ce spunem dar şi să avem puterea să ne cerem scuze sau iertare în mod conştient, nu din reflex sau ca urmare a unei presiuni, atunci când greşim.
Vreau ca fiecare om să conştientizeze cu adevărat ce înseamnă să stai departe de casă, abia apoi să poată vorbi despre dor.
Vreau un 2014 care să fie începutul unei infinite perioade în care să nu ne mai fie jenă sau frică de consecinţe, dacă ne exprimăm sentimentele. Mulţi zâmbesc atunci când divulgi părţi din sufletul şi mai ales din durerile tale, însă de multe ori o fac pentru că se regăsesc. Te admiră pentru curajul pe care îl ai şi se pun, în gândul lor, în locul tău. Unii continuă să tacă, alţii iau decizii radicale, alţii schimbă un element. Conturarea indiferenţei de către ceilalţi, devine apăsătoare chiar şi pentru cei mai indiferenţi oameni.
Vreau să avem un 2014 cu cât mai puţină indiferenţă şi cu multă iubire. Cum ce este iubirea? Iubirea este orice tip de bucurie şi de speranţă pe care îl poate simţi un om.

29.12. 2013

Dilematica stare

29 decembrie 2013

Femeie care furi priviri
Şi care-n sine îţi zâmbeşti,
N-am să lovesc la temelia sufletului
Cu gesturi sau cu vorbe,
Să te impresionez

Caut să nu mă joc
Cu sufletul, atunci când îţi vorbesc,
Dar nu-mi reprim nimic din ce-i frumos
Cu toate astea sunt atent şi conştient
Că nefăcându-te să suferi
Şi pedepsit, nu pot plăti,
Mai mult decât greşesc…

Despre mai multe tipuri de a percepe Crăciunul

25 decembrie 2013

Ca să fii nefericit de Crăciun nu trebuie să fii nebun. Este vorba de altceva. O activare a resentimentelor în faţa falsităţii şi a formalismului. Spre exemplu: mesaje trimise formal, mai ales celor cu care nu ai nimic în comun, cu care ai un interes sau chiar te-au enervat. Prima categorie, a oamenilor cu care ai un interes sau cu care vrei să menţii o relaţie, că „nu se ştie niciodată”. Apoi, colegi care pe parcursul anului te-au bârfit şi săpat, care vor să-ţi arate că ei sunt ok sau invers, tu vrei să le arăţi lor.
Deci, din punct de vedere al comunicării, Sărbătoarea, e în mare proporţie perimată. Cred că mult mai bine şi-ar face oamenii, cei care au intenţii formale, să se lase reciproc în pace în această perioadă. Ar fi un semn de sinceritate şi de respect. Sunt de preferat mesajele sau telefoanele date din interes, deschis. Ele sunt, într-un fel, cereri de ajutor (realiste sau nu) care pot activa pornirea de a face bine a celor la care se apelează, o nevoie realmente creştină a multora dintre noi.
Din punct de vedere culinar, o predispoziţie la abuzuri şi exagerări, cu care în mod normal organismul nu este obişnuit. (Tocmai acum când scriu, un ateu mi-a dat mesaj cu „Crăciun fericit, etc”. Cu un an înainte el îmi mărturisise sincer că este ateu convins, cu toate astea se pare că formalismul este mai puternic decât o convingere veche). Ce zice lumea dacă nu dau sau nu răspund la mesaje? Tocmai de aceea, mă formalizez şi eu, încercând să le mai personalizez cât de cât.
Cei care te ştiau om de treabă sunt şocaţi când eşti sincer sau când le sancţionezi formalismul. Tocmai de aceea, mulţi dintre noi, nevrând să rănească, se adaptează şi îşi tratează interlocutorii diferenţiat, în funcţie de toleranţa fiecăruia la sinceritate. Este un semn de diplomaţie dar nu aduce transformări în mai bine celor cărora se aplică.
Aşa. Vorbeam despre abuzuri culinare. E o aniversare, nu sunt abuzuri, ar trebui să spună cineva. E o zi de naştere (ziua lui Isus de naştere), ea trebuie sărbătorită. M-aş supăra să văd că la ziua mea, cel mai de preţ semn că te bucuri că m-am născut este că bagi mâncare pe gât cu două mâini. M-aş bucura mai mult să-mi ceri să-ţi spun ceva din istoria mea personală. Asta, încă, mai reuşesc să transmită colindele. (Partea cu urşii, caprele şi alte orătănii n-o înţeleg, cum nu înţeleg dansurile barbare, în această perioadă.)
Rolul prohibiţiei sexuale în post iarăşi îmi scapă. Nu comentez mai mult. „Bine” că este permis făcutul de dragoste fix în ziua pentru care se ţine post o lună jumate.
Nu înţeleg presiunea pusă pe cei singuri(mai ales de către ei înşişi), descoperirea bruscă a orfanilor şi a bătrânilor, abuzul lexical, cu predilecţie spre„lumină”, obsesia pentru zăpadă. Mi-e urât de negocierile locative, care trebuiesc purtate, pentru că ai ei vor la ea şi ai mei vor la mine.
Cum văd eu lucrurile? Fiecare să decidă la sfârşitul anului când a fost Crăciunul pentru el în anul respectiv.

25.12. 2013

Despre iubirile şi pasiunile mele

21 decembrie 2013

Are dreptate un prieten când spune că totul este în mintea noastră. Nu mai departe de acum câţiva ani, mă frământam sufleteşte pentru nişte frici care nu trebuiau lăsate să persiste. Dar ce ştiam eu? Eram un om care vroia să îşi rezolve problemele interiorului sufletesc prin diverse prezenţe fizice. Deşi suferisem, nu învăţasem din suferinţă. Repetam greşeli. Îmi menţineam percepţii greşite, în loc să caut să aflu care este cauza gândurilor mele apăsătoare. Fricile mă determinau să iau decizii în pripă.
Un alt foarte bun prieten foloseşte adesea formulele: „îmi place” sau „nu mă pasionează”, semn că maturitatea lui s-a rafinat atât de mult încât îl ajută să aibă percepţii cât mai corecte. Poate părea un truism dar modul lui de a gândi e dovada cu o biblică vechime că dacă te cunoşti bine pe tine, te poţi apăra de rău şi de suferinţă în primul rând pe tine. De-asta încă mă oftică amintirea unei „căcăcioase” care printr-o abilitate extraordinară a reuşit să-mi înşele, pentru scurt timp, e drept, percepţiile, şi să mă facă să cred că îmi transmite sincere coduri de iubire. A fost ultima dată când am mai pus botul. După acea experienţă şi după zeci de mii de oare consacrate cercetării iubirii, am ajuns la concluzia că dragostea este o chestiune de noroc. O potrivire nerostită a felurilor de a fi a doi oameni care se plac şi gândesc la fel.
Suntem o societate de „săritori în apărare” de profesie. Face unul o boacănă, se găsesc alţii, care realmente n-au nicio treabă, nici cu ăla, nici cu domeniul în care s-a făcut boacăna, nici cu cel care trebuie să corecteze prejudiciul cauzat de boacănă. Cu toate astea îi sar în apărare, pentru a-şi valida anumite reflexe paternaliste (chiar şi în cazul unor femei), pentru a-şi face un posibil aliat din cel care a făcut boacăna, pentru că este un bun prilej să-i arate celui care a suportat prejudiciul boacănei că ei îi sunt ostili.
Ce te faci însă cu nebunii? Cu aceia oameni care deşi respectă normele obişnuite de convieţuire, au sănătate afectivă şi mintală precare. Oameni care se mişcă liber în societate şi care iau decizii sau au păreri pe care şi le susţin cu convingere. Apropos de frecvenţa susţinerii cu convingere a propriilor puncte de vedere. Faceţi acest exerciţiu de monitorizare şi urmăriţi persoanele în funcţie de gradul cultural şi de nivelul intelectual pe care îl au. O să constataţi că tocmai cei mai frustraţi nu au îndoieli (din punct de vedere al mecanicii gândirii) când susţin cu fervoare puncte de vedere de foarte multe ori greşite. Omul cu bun simţ, intelectual sau simplu muncitor, nu va zgâria urechile celor din jur cu susţinerea pe ton sigur a părerilor sale. Într-o succintă concluzie pot spune că, de cei care pot cam puţin dar au o părere extrem de bună despre ei, mai bine fugi sau nu le ceri părerea. Ţine de o anumită dibăcie relaţionarea cu ei. Privind partea plină a paharului, aşa cum tot mesajul creştin ne îndeamnă, am putea spune că e un bun prilej de a ne testa capacitatea de comunicare, de răbdare şi de înţelegere a celor aflaţi în suferinţă.
Războiul pasiunilor. Ceea ce îmi place mie nu este împotriva a ceea ce îţi place ţie şi nici invers. Dacă se întâmplă să ne placă amândurora un lucru, avem un bun prilej să ne bucurăm şi să vorbim despre el. Dacă îmi conteşti o pasiune, doar pentru că nu-ţi place ţie, pot considera că ceea ce spui este echivalentul unei declaraţii de război. De ce? Pentru că eu trăiesc sufleteşte într-o lume frumoasă, pe care mi-am construit-o cu argumente de ordin estetic (literar, artistic, muzical etc) crezuri pe care tu, contestându-le, mă jigneşti. Cumva, dacă ar fi după tine, lumea mea n-ar mai exista, deci nici eu. De aceea, a gândi cu voce tare în ceea ce priveşte contestarea motivelor de bucurie pe care celălalt le are, este echivalentul unei uriaşe jigniri care nu-ţi va întoarce gânduri bune şi pace. Un astfel de comportament abuziv faţă de sufletul celuilalt nu va aluviona petale de trandafir în sufletul celuilalt ci va naşte noi nedreptăţi, pentru că el va fi natural determinat să caute inesteticul din ceea ce-ţi place ţie, pentru a te face să simţi aceiaşi durere. De-asta e bine să-i ocoleşti pe cei afectaţi sufleteşte, pentru că drumurile şerpuinde pot fi o salvare, o necesară amânare de conflict.
Cum să le mai explici necreştinilor despre bucuria luminii şi a cuvântului dacă părinţii lor i-au abandonat afectiv imediat după naştere. Într-un orfelinat al comunicării n-ai cum să creşti cu un anumit simţ al valorii iubirii faţă de oameni.
Spuneam într-o poezie pe care am scris-o la începutul lui 2010: „caut dragoste şi tu n-ai (de unde) să-mi o feri”. Fix acelaşi lucru se aplică şi în cazul celor cu suflete vide care, oricâte cunoştinţe ar acumula, tot nefericiţi şi singuri vor fi, pentru că instrumentul pe care îl cunosc şi de care se tem este răceala atitudinală. O hidoasă unealtă pe care şi ei o urăsc dar pe care o folosesc fără să-şi dea seama în relaţia cu ceilalţi.
Maică-mea avea dreptate când îmi spunea: „omul cu carte îşi anulează tot ce ştie printr-un comportament greşit”. Tocmai de aceea nu-mi dau seama ce simt. Poate că un fel de milă amestecată cu fracţiuni de ură şi dispreţ pentru cei care îmi lovesc pasiunile, unii chiar având obrăznicia curvească de a încerca să mă convingă că, un om care se pretinde de-un anumit nivel (adică eu), nici n-ar trebui să aibă acele pasiuni, pentru că valoarea lor estetică nu există. Ei, de fapt, nedându-şi seama că au devenit nişte simpli propagandişti artistici în războiul de o mie de secole în care se va frământa lumea.
Şi care va fi concluzia acestor războaie care vor transforma totul în moloz? Un trandafir pe care va cădea o rază de lumină. Dumnezeu va surâde şi va da din cap, asemenea prieten bun. Sunt şanse ca de unii dintre noi să-şi aducă aminte.

Bucureşti 21.12. 2013

19 decembrie 2013

Era o perioadă
Când orice era mai bun
Ca nimic

Timp căruia, eu, acum,
Îi spun suferinţă, experienţă,
prostie…

19.12. 2013

Nişte frânturi din mine

12 decembrie 2013

Mi-am privit degetul care ţinea
Întredeschisă cartea
Şi mi s-a părut că e degetul unui bătrân

Aud la radio că la Kiev se vinde
Statuia lui Lenin, la bucată,
Cu excepţia capului, care este
Nepreţuit

Peste nişte munţi de moloz din Bucureştii Noi
Nişte câini se prefac că se muşcă de gât

Eu mă duc să cerşesc încă ceva
Unui om care mi-a dat până acum
Mai mult decât am visat

Oamenii sunt făuritori de secrete a lui
Polichinelle,
Căruia un prieten i-a derivat, în glumă, numele…

Dacă eşti matur, ceea ce crezi sincer
E adevărul gol goluţ

Aşa nebărbierit cum sunt,
Tot cu nevindecatul de acum două veri
Seamăn când mă uit în oglindă

În unele nopţi

11 decembrie 2013

În unele nopţi
Lumina poate părea indecentă
Şi doar un licăr ţinut
în cupa somnoroasei veioze
Poate fi tolerat,
O filă de ziar,
O mână de fată, un umăr
Şi poate o carte, pe care stă pus
Un pahar cu picior

dec 2013

cartea Poetul merge mai departe în librării

11 decembrie 2013

http://edituraeikon.ro/detalii-carte.php?idC=275

Răspunsul unui ţăran pentru o doamnă de Bucureşti

9 decembrie 2013

Dacă vă era dor de mine, iată-mă. M-am întors prin intermediul cuvintelor printre voi. Ochii voştri îmi vor fi pereţii de care îmi voi sprijini trupul proaspăt îmbăiat în cerneală.
Ca să scrii trebuie să te doară. Scrisul este o excrescenţă a durerii şi a orgoliului cultivat. Acum nu mă doare nimic. Absenţa, distanţa, nevoia, îmi sunt impulsuri.
A început o nouă iarnă. Ea succede unei toamne în care s-au întâmplat multe. Unele bune, altele, oarecum, rele. Noi creştinii suntem apăraţi de credinţa că orice lucru care poate părea dificil sau nedrept este o lecţie. Este meritul Mântuitorului. În Creştinism, am sentimentul că şi cei care nu se ştiu ruga sau care nu vor să se roage, sunt apăraţi de puterea rugăciunilor şi a ştiinţei comunicării cu Dumnezeu pe care o au cei din jurul lor.
Acum trei toamne întindeam o mână cuiva aflat într-un moment dificil de viaţă. În căutarea unui loc de muncă, a unui reper, a unei pâini. În definitiv, nu sunt mulţi cei care s-ar să te ajute. Cei mai mulţi nu o fac tocmai pentru că nu pot, alţii pentru că nu ştiu, iar unii pentru că nu sunt interesaţi de binele altor persoane. N-au acest simţ şi nici nevoia de a face bine.
În schimbul binelui meu, la primele critici aduse îndreptăţit, toamna asta, persoana respectivă m-a făcut prost, „prost cu putere”, „şobolan metamorfozat”, „ţăran”.
La Bucureşti, oraş care colcăie de „domni” una dintre cele mai mari jigniri folosite este: „ţăran”. Pe mine nu mă jigneşte foarte tare, eu fiind nepot de ţărani şi fiu de copii de ţărani veniţi la oraş. Practic sunt a doua generaţie „la oraş”. Ca o paranteză, mi-e dor de bunica. De felul în care zicea: „la uăraşi”, urbea era Aiudului pe care îl vizitam după ce mergeam 8 kilometrii cu o cursă a cărei cutie de viteze huruia specific.
De mirosul de vaselină din autobuz, şi de el mi-e dor. Aiudul era oraşul vacanţelor, făurit din piaţă şi din „oameni mari” care mişunau pe lângă tarabe. Aiudul mai era făcut din spitalul pe care l-am vizitat într-un an pe bunicul, dar atunci, eu şi bunica mea, nu ne-am dus cu cursa ci am mers pe la Pod, cu brudina, căreia, paradoxal, deşi e tot în Ardeal, la Rădeşti nu-i zice brudină, ci barcă. O barcă legată de-un cablu gros, care la rându-i era legat de doi plopi, de pe un capăt şi celălalt al Mureşului. Am mers pe scurtătură, pe jos, până în Aiudul pe care acum, în minte îl asociez cu gara şi cu cei doi maici care se clătinau pe linia ferată, despre care mult mai târziu am scris o poezie, dar pe care n-am publicat-o.
Deci „ţăran”, colega, nu are nicio rezonanţă negativă pentru mine. Cu toate că natura m-a înzestrat cu un spirit combativ şi cu replici, cu ironie şi cu forţă ideatică, n-am să te caut de urbanism şi nici de civism, cu atât mai puţin de manierism.
Prost? Da. De multe ori. Mai ales când ţi-am întins ţie o mână, fără să te cunosc, mizând că în CV nu este necesar să fie trecut şi caracterul, pe care, din păcate nu-l aveai. Când te-am găsit sau când m-ai găsit viaţa îţi era blocată în alte vieţi şi nu vedeai ieşirea. Cât despre şobolanul metamorfozat, nu ştiu ce să spun. Este contrastul pe care un blogger l-a făcut pentru a pune în evidenţă altceva. Tu vrând în pripă să-ţi loveşti Binefăcătorul, ai folosit cuvintele altora, considerând că uzezi de o tehnică de comunicare eficientă, atacând cu cuvintele altora şi citând. M-ai supraestimat, pentru că dacă mă consideri prost, ar trebui să-ţi dai seama că n-am cum să mă prind. Se pare că subconştientul tău nu poate face compromisuri, iar uriaşul orgoliu pe care îl ai, nici atât. Deci nu mă consideri foarte prost.
„Stai departe de mediocritate” sau cum sună citatul pe care îl foloseşti ca lozincă? Păi, nu că vreau să te fac mediocră, dar faptul că nu ai capacitatea nici de a juca teatru, nici de a face regie bine, nu te face supra-mediocră. Cei care se lasă duşi de nas de „teatrul” pe care îl joci tu, şi altele ca tine, nu sunt oameni care merg frecvent la teatru. Dacă ar face-o, şi-ar da seama rapid. Joci un „teatru” prost, dar care ţine, cât ţine, căci şi tu ştii, aproape mai bine decât mine, cât de singură şi cât de nefericită eşti. Un om trist, fără credinţă şi fără lecţii de viaţă însuşite, cu o roabă de diplome, total lipsite de valoare, produs al unei goane inutile după apreciere de cândva. E vina părinţilor că ţi-au vătămat copilăria. Nu pot să te îndemn altceva decât ce l-a îndemnat poetul grec Angelos Sikelianos pe Kazantzakis, să-ţi escaladezi (în acest caz, să-ţi învingi şi modifici în bine) propriul eu. (Cât despre cuvintele„teatru” şi „poet”, pot spune că mă doare când românii le folosesc, uneori, ca sinonime pentru prefăcătorie, în cazul teatrului sau spirit nepragmatic, în cazul poetului)
Cam atât am avut de spus. Nu sunt nici vesel şi nici trist atunci când trebuie să conturez cu cretă sau cu stiloul, cadavre caracteriale căzute pe asfaltul drumului meu prin viaţă. Oricum, ura este ca un fel de otravă pe care omul preferă să şi-o menţină în trup. Mai rău decât a trăi cu otravă în tine ce poate să fie? Dar când trăieşti şi cu otravă şi tu nu eşti conştient de asta…

Bucureşti, 9.12. 2013