Archive for februarie 2014

Moartea părintelui Ioan Cândea

27 februarie 2014

Plecarea la ceruri a părintelui Ioan Cândea m-a întristat şi m-a pus din nou în faţa unei întrebări obsesive: de ce oamenii buni, care ajută la vindecarea sufletelor, nu au parte de o viaţă mai lungă, pentru a putea ajuta cât mai multă lume? O întrebare inutilă pe fond, având în vedere că atunci cânt se află în viaţă, puţini dintre contemporani îi caută cu adevărat şi le urmează sfaturile.
Moartea intransigentă, întreruperea firului vieţii, ne dovedeşte cu sau fără boală, de multe ori prin hazard, că nu lasă loc de negociere cu simpli muritori. Neintervenționismul divin în funcţie de dorinţele noastre pământeşti, pe care cei mai mulţi dintre noi îl reclamăm la supărare, este, în fapt, principalul argument pe care ateii îl folosesc în a contesta existenţa divinităţii. Ce dovadă mai bună vrei, ar putea spune un necredincios, decât faptul că până şi omul care a fost în slujba lui Dumnezeu toată viaţa, moare paralizat în chinuri? Ce a putut greşi atât de tare acest om încât, iată, este nevoie ca el să se mântuiască prin suferinţă?
Tocmai aici este întreaga filozofie a creştinismului, în puterea noastră de a iubi, de a ierta dar mai ales de a accepta ideea de despărţire. Viaţa, prin aspectele ei materiale ne arată că până şi ataşarea de timp este, într-un anumit fel, injustă. Dovada cea mai cunoscută este sacrificarea lui Iisus la vârsta simbol, de 33 de ani. Dar câţi oameni tineri şi curajoşi au plecat în aceşti ani… Unii dintre ei mult mai tineri decât părintele Cândea, care slujea cu tot sufletul la biserica „Sfinţii Trei ierarhi” Cugir, cea de pe deal, din vecinătatea cartierului Micro 7 Cugir.
Domnul Cândea era primul exemplu la care sufletul meu fugea atunci când cineva ataca breasla preoţească, generalizând în funcţie de o faptă a te miri cărui preot de prin ţară, şi mă ridicam şi spuneam: „nu este chiar aşa!” Apoi urmau alte exemple, pentru că numai din Cugir aveam deja câteva. Apropo, îi întreb pe cei care atacă în mod constant, vorbind peste umăr, preoţimea, ce aţi vrea oameni buni? Cui să-şi încredinţeze oamenii aflaţi la vreme de apăsare sufletească, gândurile şi sufletul? dacă nu unui spaţiu de rugăciune, ca simbol al triumfului binelui asupra răului – biserica. Dacă nu unui om care cunoaşte cel puţin procedura îndrumării minţii şi a sufletului spre cunoaştere? căci rugăciunea şi tainele bisericeşti sunt forme de profundă cunoaştere. Cum s-ar putea organiza mai bine viaţa spirituală, dacă nu într-un spaţiu comun, deschis tuturor?
Părintele Cândea era mult mai mult decât un slujitor al bisericii. Era un duhovnic şi un pedagog. Eu l-am întâlnit în liceu, într-un moment de răscruce sufletească pentru mine. Ca orice adolescent încercam să epatez. Nu neapărat prin faptul că aveam un cercel în ureche sau fumam excesiv, căci poate uneori e necesar să-ţi consumi anumite curiozităţi la timpul potrivit. Îmi întâlnisem privirea cu privirea părintelui Cândea şi privirea lui nu mă judeca. Adolescenţii sunt, în general, extrem de sensibili în a fi judecaţi de către adulţi. Ei citesc bine felul de a fi al interlocutorului încă de la prima întâlnire a privirilor.
Apoi, părintele Cândea a comunicat cu mine. Ne-am găsit subiecte comune şi motive serioase de a crede. Ca să nu dea impresia că vorbeşte din poziţia unui atoateştiutor şi-a impus să redescopere să creadă împreună cu noi, clasa a X- a F(Filologie) de la Colegiul Naţional „David Prodan” din Cugir. Am simţit asta şi mulţi dintre cei care asistam la ora lui neobligatorie, găseam ceva din Dumnezeu, o stare bună, un mesaj care să ne ţină de urât în singurătate sau care să ne ajute la greu.
Când a murit colega mea de clasă Claudia Petruşel, în 2005, la nici cinci ani de la absolvirea liceului, părintele Ioan Cândea, care a oficiat slujba de înmormântare m-a privit în mulţime şi a vorbit despre orele noastre de religie. Deşi era un om care văzuse atâtea, îi plângea sufletul şi avea lacrimi pe obraji. Era tată, era soţ. De atunci, alţi prieteni sau cunoscuţi au plecat prematur din lumea asta, la fel ca iubita şi curajoasa mea colegă Claudia. Cristian Botean, Ionel Ciobanu şi Răzvan Jurcă, toţi trei la vârsta lui Iisus, cu doi ani în urmă, Toto, pe care l-a plâns un întreg oraş.
Suntem o comunitate care ne iubim locul de unde a pornit viaţa noastră şi cei mai frumoşi ani. Nu uităm nici cele mai mici amănunte, avem în minte un întreg muzeu sufletesc şi arhitectural al Cugirului şi ne mirăm când mergem în alte zone de faptul că de jur împrejur nu sunt dealuri, aşa cum este în Universul nostru. Auzim sunetul trenului, vedem vagoanele lungi şi etajate, chiar dacă ele nu mai există. Ştim să ne aducem aminte de profesorii de matematică Dâncan, Maierescu şi Mariş, dar şi de Olaru Virgil, plecat ceva mai devreme. Ne doare şi ne pasă de cei care ne-au instruit şi nu ne este uşor fără ei. Ne aducem aminte fizionomii şi întrebăm de ele. De multe ori îi descoperim prea târziu. Uneori nu în timpul vieţii. Alteori, când senectutea mai stinge din energia fizică a tinereţii îi găsim pe cei care cândva ne păreau intangibili.
Mi-e greu să închei într-un ton pesimist o scriere despre moartea cuiva care a slujit tocmai ideea că există înviere şi că faptele bune vor fi răsplătite la Judecata de Apoi. Dispariţia fizică a părintelui Cândea ne lasă mai săraci. A plecat dintre noi un reper moral şi un dascăl. Un om care prin ceea ce ne spunea reuşea să liniştească sufletul. Grea meserie, pe care ţi-o alege Dumnezeu, nu tu. Un fel de poet. Un om care a clădit cu suflet şi răbdare biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Cugir, aflată, lângă Pârul Gugului, la poalele unui deal, care în 23 de ani a fost înghiţit pe de-a întregul de marmură.
În „Chezăşie pentru libertate” îl invoc pe părinte cu vorba bună pe care i-o spune mamei mele după ce citise unul din volumele de poezii pe care i le-am trimis. O vorbă care te făcea să conştientizezi o veche spusă, pe care o invocă şi Paler, că oricum ai tăia, fiecare lucru are două feţe. Duhovnicul cugirean a spus atunci: „Doamnă, Flaviu va ajunge departe însă va avea multe obstacole în calea sa!”.
Nu ştiu care va fi drumul meu şi ce va însemna acest „departe” dar pot să îi promit părintelui că mesajul pe care mi l-a transmis încă din liceu, acea lumină, încă nu se stinge şi am de gând să o pun în slujba binelui sufletesc. Cu un zâmbet de drag scriu, aducându-mi aminte că de la biserica în care slujea am plecat în acea duminică de iunie 2000, să văd rezultatele la Bac şi unde, deşi mă trezisem târziu la realităţile scolastice, am avut şansa să văd ca am obținut o notă peste 9. Mulţumesc, părinte Ioan Cândea! Odihneşte-te în pace!

Bucureşti, 27 februarie 2014

Reclame

Lansarea cărții „Eminescu -securitatea și siguranța națională a României”

26 februarie 2014

image

***

21 februarie 2014

Te-ai așezat pe-un zambet
Ca bolta cerului
Pe-o aripă de fluture
Și totuși poate o să mai fie
Motive de senin și zbor

***

21 februarie 2014

În singurătate egoismul a crescut
Ca o buruiană
Sunt amintiri pe care le recunosc
În baza unei convenţii personale cu timpul
Dar pe care nu le mai trăiesc
Ce sunt eu pare a fi
Un ecou, o ştafetă în responsabilitatea
Statisticii,
Confirmarea unei mărturii oculare

21.02. 2014

Unicitatea vocii. Are traducere

19 februarie 2014

Nevoia de o vorbă bună

14 februarie 2014

Unii părinţi se comportă ca nişte impresari de carieră în relaţia cu copiii lor. Au aşteptări. Vor să îi vadă ajunşi cât mai bine. Uneori părinţii sunt şi consilieri familiali sau chiar financiari, mai târziu. Numai ce ar trebui să facă nu fac, uneori, unii părinţi. Să fie părinţi. Pur şi simplu părinţi. Dar necunoscându-şi copiii, căci din păcate nu se cunosc bine nici pe ei înşişi, nu pot fi numai părinţi. Metoda principală de comunicare a părintelui în relaţia cu copilul său trebuie să fie vorba bună. Este valabil şi pentru cei tineri spusa „de-o vorbă bună ai nevoie” , nu numai la bătrâneţe, dar şi la tinereţe. Oricând avem nevoie de o vorbă bună. Atât la bucurie cât mai ales la timp de îndoială sau supărare.
Să facem un joc de roluri şi să spunem că tinereţea înseamnă „vorbă bună” , iar bătrâneţea „vorbă rea”. Se naşte un îndemn: fii tânăr, atât cu tânărul şi fii tânăr şi cu bătrânul, în egală măsură, fără discriminări de vârstă sau de altă natură. Fără false autorităţi, în general de vârstă sau argumente de fapte realizate tot datorită vârstei mai înaintate.
Ca să se înţeleagă, mai simplu spus, nu fii părtinitor faţă de copilul tău, atunci când crezi că a greşit dar nu exclude din medierea pe care vrei să o faci între el şi viaţă, folosirea vorbei bune, doar pentru că tu eşti furios. A, nu poţi? S-ar putea ca fiul tău să fi avut aceeaşi slăbiciune ca tine, atunci când a comis o greşeală.
Nicio situaţie nu seamănă cu alta şi toate sunt identice, într-un fel. Natura umană e aceeaşi dar faptele se multiplică în funcţie de caracterele care se întâlnesc şi conjuncturile care se nasc. Conjuncturilor noi le spunem, poate pe bună dreptate, destin. Conjuncturile sunt expresia destinului şi ţin de ceea ce poate fi reperat, din punct de vedere al percepţiei umane, atunci când se întâmplă ceva. În analizarea unei situaţii, conjunctura este uşor detectabilă şi simplifică mult lucrurile. Cumva, tot ceea ce este de la Dumnezeu nu mai are nevoie de explicaţie. Scepticii îi spun „întâmplare”. Privind macro, aşa şi este, o întâmplare. Faptul că acum cade o frunză într-un parc, fix în acest moment, este o pură întâmplare. Ea este rodul unei „construcţii” mult mai ample şi derivă din ea – natura. Natura per ansamblu, nu mai este o întâmplare, cum viaţa şi diferenţa de sexe, între tot ce este parte bărbătească şi tot ce este parte femeiască a unor fiinţe de pe acest pământ, nu mai este întâmplare. Nimic din ce-i frumos, cum ar fi de pildă apusul sau răsăritul de soare, sentimentul pe care îl ai atunci când iubeşti sau când faci dragoste, nu poate fi întâmplare. Privind micro, chiar şi un fapt cum ar fi căderea unei frunze, poate fi considerat un gest divi, menit a avea o frumoasă sau o tristă semnificaţie, prin asocierea pe care o facem şi dimensiunea pe care o dăm căderii frunzei. Depinde cum privim. Totul stă în percepţia noastră. Ne putem bucura că trăim, că vedem, că asistăm sau putem fi trişti şi depresivi pentru faptul că s-a terminat vara, cea atât de frumoasă, cu litoral şi cu zile lungi, însorite. Acceptarea schimbării sau a ideii de final a ceva ce este bine şi frumos pentru persoană, este unul dintre cele mai mari instrumente de măsurat puterea unui om.
Iisus s-a îndrăgostit de viaţă şi de tot ce însemna ea. El nu avusese parte numai de omagii pe parcursul celor 33 de ani trăiţi. Mulţi îl scuipaseră, îl jigniseră, îl ameninţaseră şi îi dăduseră destule motive să uzeze supraputerea pe care o avea într-un mod distructiv. Aceia erau pierduţi sufleteşte, pentru moment, iar dispariţia lor fizică nu-i făcea misiunea pe Pământ mai uşoară, lui Iisus.
Ce lecţie de viaţă ne dă marele psiholog Iisus Christos? Gestionarea puterii trebuie să fie pusă în slujba unui singur obiectiv, pentru care el, până la urmă fusese trimis pe pământ, Binele. Când conştientizează că viaţa este în sine o Golgotă, indiferent de vârstă şi de vremuri, Mântuitorul îşi doreşte să trăiască, mai ales din dorinţa de a face bine în continuare şi pentru că ştia că devenise într-un fel victima propriei puteri, aceea de a ierta şi de a iubi. Un uriaş vizionar fiind şi implicit un mare vates, Iisus realizează că misiunea sa pe pământ va fi simbolizată ulterior. Sufletele, şi-o fi spus ca pentru sine Christos, vor avea mereu nevoie de simboluri, iar eu sunt pe cale, prin misia mea, să devin unul dintre cele mai importante. Simbolurile înseamnă sensul a ceva. Cu toate acestea mi-e frică şi îmi pare rău. Frică de confruntarea cu procedura morţii, cu meschinăria ei violentă sau sufocantă de a-l lăsa pe om fără simţuri, iar părere de rău pentru tot ce înseamnă această lume, cu bunele şi cu relele ei. Flori şi buruieni, cinstiţi şi hoţi, frumoşi şi urâţi, sinceri şi mincinoşi, frig şi cald, şi absolut tot ce a creat în contrast pe acest pământ, Dumnezeu.
Aş fi vrut să pot fi alături şi să-i spun lui Iisus o vorbă bună, mai ales în momentele cele mai grele sufleteşte pe care le-a întâmpinat. Aşa cum aş fi vrut să pot fi lângă Eminescu, tocmai când unii şi alţii îl atacau cel mai mult. Să luptăm, măcar din punct de vedere psihologic cu mârşăvia naturii umane care ispiteşte uşor şi care caută mereu, cred că inconştient, limite ale răului. O întrebare la care nici până azi n-am găsit răspuns, este aceea legată de motivaţia unora de a face rău. De ce face un om rău sau dacă are conştiinţa că face rău. N-am acest răspuns. Pot însă afirma cu tărie că terapeutul social Iisus, ajutat de Dumnezeu în momentele esenţiale, e adevărat, a modificat prin felul prin care a comunicat, conştiinţele oamenilor. Atât a celor din vremea respectivă, cât şi a generaţiilor care au urmat. A făcut-o prin vorbe bune. Iar crucea, nu a mai fost o simplă unealtă de tortură, ci a devenit simbol sfânt şi graniţă, pe harta dintre bine şi rău.
Iisus a fost un sacrificat de Dumnezeu şi vândut procedural de un apropiat, care era om. Se poate spune oare că Dumnezeu a fost nevoit să uneltească cu un om pentru a-şi sacrifica propriul fiu? Probabil că da. Mulţi au analizat mai amplu această chestiune cheie, tocmai prin caracterul ei sensibil şi ipoteza că Iisus s-ar fi putut simţi jignit de modul în care a ales Dumnezeu să-l sacrifice. În această situaţie se pare că Dumnezeu a acţionat compartimentat, Iisus neavând cunoaştere totală şi nici garanţia că dacă moare El va fi mai bine pe Pământ. Evoluţia lui umană îl împiedica să ştie cu precizie ceea ce este după cortină, dar simţea puterea pe care o are vorba bună şi exemplele, care îi dădeau credibilitate în acţiunile sale puse în slujba binelui şi interpreta corect mesajele primite de la Dumnezeu, cu care comunica.
Mereu le-a oferit vorbe bune celor din jur, acestea ţinând în primul rând de partea lui umană. Aşa era El, dar e adevărat, bunătatea Lui nu era o întâmplare. Nu era un profet arogant, deşi conştient de puterea Sa, sau distant. Nu exista suficient timp pentru El, câtă disponibilitatea de a oferi bunătate avea. Până la urmă El a fost cel care s-a dat la o parte, spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei, 26) „Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.”(Matei, 27-29).
Simbolurile lui Iisus rezistă şi astăzi pentru că au fost transmise cu sinceritate de către Dumnezeu prin intermediarul său, căruia i-a dat faţă umană şi pe care L-a lăsat să evolueze ca pe oricare.
Dumnezeu a fost impresarul de carieră a lui Iisus? Probabil că nu. În evoluţia firească pe pământ, ca om, Iisus şi-a consumat îndoielile în ceea priveşte rolul său strict social. A dat întâietate imboldului sufletesc al bunătăţii şi sincerităţii, iar minunile au izvorât din ceea ce era El, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care L-ar fi putut trăda.
Asta trebuie să înţeleagă şi părinţii noştri pământeşti şi îndrumătorii profesionali şi de viaţă. Faptul că pe Pământ există valori mai presus de tot ce este material, iar cel care este sincer nu se va teme niciodată să o ia de la început, pentru că simte acel sprijin divin, care îi aduce voioşie sufletească. Şi în locul exprimării unor îngrijorări de ordin tehnico-tactic, în abordarea vieţii, ar trebui să aleagă cea mai simplă şi mai eficientă metodă, vorba bună. Să o ofere şi să o pretindă. (Flaviu Predescu)

Pe jos, prin București. Februarie fierbinte

11 februarie 2014

image

***

11 februarie 2014

Prin gratiile acestei cuşti
Intră lumină
Şi umbra îi face pe cei de afară
Să creadă că eu
Când stau de vorbă cu ei,
Jumătate-s din gratii,
jumătate lumină,
jumătate urât,
jumătate frumos,
jumătate diavol
jumătate Christos

11.02. 2013

O melodie pe care oamenii dragi din viaţa mea aş vrea să danseze

10 februarie 2014

***

9 februarie 2014

Cu genele umane şi cu căldură
Se joacă Dumnezeu
Nici urâţi, nici frumoşi
Nici cald, nici frig
………………………………….
Cine sunteţi voi să mă faceţi urât?
Cine sunt eu să cer frig pentru voi?
Astea sunt treaba lui Dumnezeu

9.02. 2014