Archive for aprilie 2014

de pe corabie

30 aprilie 2014

vine o vreme a cireşelor putrede
vine un timp al augustei antoniana
timp nesfârşit indecent
de pe corabie fă-mi semn ultima oară

noi avem dinţi falşi ei au numai şi numai
dinţi adevăraţi – ei au întotdeauna dreptate
şi ne vor roade oasele ca şi cum ar mirosi pe îndelete
patru cinci petale de trandafir în aprilie

dacă aş putea să-ţi spun cât de mult te iubesc
nu ştiu nimic despre tine „aliorul şi mătrăguna
îmi sunt mai aproape” un timp nesfârşit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară

Virgil Mazilescu (1942-1984)
(din volumul „Va fi linişte va fi seară)

Reclame

Tablouri

27 aprilie 2014

Când ieşim noi de prin cuşti
Te miri prin ce-ntâmplare
Şi-ncepem să ne judecăm părinţii
Ca foste autorităţi
Căzute-n revoluţia maturizării noastre,
Îi acuzăm de „învechire” şi
„nesincronizare în idei”
Schimbăm tablourile lor,
Punem tablouri noi, cu noi
În camerele celor mici,
Care preferă însă, cu cât cresc,
Tablourile lor
Şi-apoi copiii lor,
Tablourile noastre

27.04. 2014

***

27 aprilie 2014

Ce-i dacă-i noapte
Un măr a-nflorit
Are o creangă
Ca o limbă de ceas
Una se-nvârte în cerc,
Alta se mişcă în vânt
(Tic-tac, tic-tac)
Măsurătoare-i tot
În noapte,
În om

26.04. 2014

„Inamica publică” Marion Cotillard

26 aprilie 2014

Marion_Cotillard_(July_2009)_1

Pildă

24 aprilie 2014

Un citat pe care mi-am permis să-l adaptez:
„Un poet, mergând odată pe stradă, a întâlnit un orb cu binecunoscuta-i plăcuță atârnată de gât pe care scria: „Sun orb”. Întrebându-l cât câștigă, orbul i-a răspuns că extrem de puțin. Atunci, poetul l-a întrebat dacă n-ar vrea să câștige mai mulți bani, și, la răspunsul afirmativ al orbului, i-a luat plăcuța de la gât, a scris ceva pe ea, i-a pus-o la loc și a așteptat. Surpriza a fost enormă: în șapca orbului au început să curgă o mulțime de bani. Ce scrisese poetul pe plăcuța orbului? Următoarele cuvinte: „Afară este primăvară dar eu nu o pot vedea…””

Sfântul Gheorghe

23 aprilie 2014

Pentru mine Sfântul Gheorghe înseamnă de la an la an tot mai mult. George este cel de-al doilea meu prenume. Mi-a fost adăugat spontan de către tatăl meu, imediat după naștere, ne mai consultându-se cu maică-mea, care alesese deja să port derivatul numelui ei. Le mulțumesc amândurora.
Din copilărie până în adolescență i-am apostrofat pe cei care îmi ziceau George, în fața blocului sau la școală. Un coleg mi-a spus odată Jurjac (așa cum i se spunea lui Enescu în copilărie) și era să mă bat cu el. Eram mici.
Cei care își aduc aminte de mine din viața publică, din perioada 1999-2007, fie că am fost lider al studenților, consilier județean sau senatorial, n-au știut de existența acestui prenume, pentru că nu m-am prezentat niciodată cu el. George a apărut public odată cu prima mea carte – „Început de drum”, în 2004, iar în decembrie 2005, când am debutat cu volumul de poezii „Răsfoindu-mi adolescența” am stat în cumpănă dacă să-l pun pe copertă sau nu, apoi mi-am dat seama că cel care m-a încurajat și susținut să debutez cu versuri, purta același nume. Din acel moment n-am mai renunțat niciodată la el.
Mulți din prietenii sau cunoscuții mei poartă numele Sfântului. Le doresc sănătate și să poată birui, așa cum sfântul martir, ucis sălbatic la 24 de ani pentru că nu s-a dezis de credința în Hristos, a făcut cu necredința, simbolizată în iconografie de balaur.
La mine în birou am două icoane pe sticlă, primite în dar de la talentata artistă plastică aiudeană, Adelina Sasu, care îl reprezintă pe Sfânt. Cred că și ele îmi poartă noroc.

*

22 aprilie 2014

“Când pierd speranţa, îmi aduc aminte că de-a lungul istoriei calea dreptăţii şi iubirii a învins întotdeauna. Au existat tirani şi criminali, şi pentru un timp pot părea invincibili, dar până la urmă se prăbuşesc. Gândiţi-vă la asta. Întotdeauna.” (Ganhdi)

**

21 aprilie 2014

Sunt dimineți
care-s doar dimineți
Nu cer nimic la schimb,
Nu întreabă
Doar înnoiesc speranța,
Ca pe-o lenjerie de pat
Doar dau o șansă
Unui nou început…

Hrisos a Înviat!

19 aprilie 2014

image

„O să îţi pară ţie rău!”

18 aprilie 2014

„Mai binele a fost întotdeauna duşmanul binelui!”. A zis un adevăr cel care a inventat această vorbă.
Oamenii acceptă doar efectele pozitive ale sensibilităţii. Pe cele negative le consideră tare şi slăbiciuni.
Şi în viaţa de zi cu zi, chiar şi în poezie, omul are parte de o evaluare juridică a comunicării şi exprimării sentimentelor şi nu per ansamblu, a ceea ce este el ca persoană. Mai concret, dacă te enervează cineva, cu greu stai şi spui: „e acelaşi om care mi-a adus bucurie!” De regulă, binele făcut se uită uşor şi ultima faptă, interpretată negativ, poate cântări cât istoria unei întregi relaţii. Ulterior, trecerea timpului corectează multe din greșelile pe care le facem uni faţă de alţii în războiul emoţiilor.
Spre exemplu, unii părinţii cred că fac bine dacă îşi îndoapă copiii cu mâncare. Fiind o generaţie care trăieşte şi azi cronicitatea efectului lipsei resurselor materiale, au suportat modificări psihologice pe care încă nu le conştientizează. Din omenie se greșește mult. Când nu înţeleg ceva, oamenii simplifică, trag concluzii pentru a se pune la adăpost de extenuanta frământare mentală, în viziunea unora o posibilă călătorie fără sfârşit. A te gândi unde ai greşit nu este însă o călătorie fără capăt.
Tatăl lui Albert îi spunea lui Albert în adolescenţă, când se supăra pe el, că este un copil care nu ar merita să aibă părinţi, pentru că îi face să sufere. Neconştientizându-i dimensiunea reală, concluzia părinţilor lui Albert era cea mai aspră sancţiune morală care îi poate fi aplicată unui copil: „o să îţi pară ţie rău, când n-o să mai ai părinţi…”. Adică predicţia condamnării la suferinţă pe viaţă. Drama de a-i fi subliniat că prin moartea lor (moment extrem de important prin şocul pe care îl produce în psihologia unui copil) va trăi tristeţea apăsătoare a regretului. Dar Albert îşi iubea părinţii şi greşelile pe care le făcea nu erau dintr-o lipsă de recunoştinţă faţă de ceea ce reprezintă ei ca părinţi în viaţa lui. Erau pur şi simplu greşeli, proprii unui copil sau adolescent. Era rău, deci, să-i fie inserat în subconştient că o să vină o vreme când n-o să mai aibă părinţi şi tot ce a făcut rău se va deconta atunci, prin suferinţă.
Timpul a trecut şi Albert a crescut mare. Treptat le-a adus multiple motive de bucurie părinţilor. Evident că şi motive de îngrijorare, că deh, asta-i viaţa. Cele mai multe însă au izvorât din temperamentul dar mai ales din personalitatea lui Albert. Se spune, însă, că cel mai mult din felul de-a fi al unui om tot din familie provine. Astfel, multele mituri în care creatorii nu şi-au mai putut controla creaţiile, au la bază adevăruri de nezdruncinat. Aş îndrăzni să-l pun în fruntea listei chiar pe Dumnezeu.
Părinţii, mulţi dintre cei care şi-au alungat inconştient copiii prin diverse colţuri de ţară şi lume, cât mai departe de casă, fie au sentimentul că încă pot controla ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu renunţă în mod voit la un anumit tip de comportament în relaţia cu copiii lor, de unde şi vorba că pentru părinte eşti copil toată viaţa. (Mai degrabă eşti fiu sau fiică). Mai este situaţia când nu au o soluţie de comunicare în relaţia cu copilul, ajuns matur, şi cu personalitate deja formată. Atunci comunicarea devine negociere.
Dacă sunt opțiuni diferite cu privire la anumite crezuri de viaţă, sensibile, şi perioada în care trebuie să petreci timp împreună cu o durată limitată, tind să cred că arta comunicării ar consta în evitarea subiectelor reci şi căutarea, de comun acord, a unei a treia căi.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţi mimează că acceptă felul de-a fi al celeilalte sau pur şi simplu nu îl înţelege. Mai mult decât atât, cercetătorii (tot mai ştiinţifici) ai sufletului spun că prima autoritate pe care o contestă copilul este chiar părintele. Aviz bunicilor, mulţi folosiţi ca „refugiu” în faţa autorităţii parentale. Totul „bine şi frumos” până aici, dar ce ne facem atunci când copilul creşte şi nu mai este „cel mic”, rod al creaţiei părinteşti, ci un om, cu crezuri şi idei proprii dar şi cu un subconştient în care stau depozitate problemele trecutului, cu un conştient în care se găsesc argumentele unei evoluţii superioare, fireşti, mai ales prin tandemul cu realităţile vieţii cotidiene.
Părinţii au, la rândul lor, înserat în minte un „nomenclator” de fapte bune, crezuri proprii, cu privire la viaţă. Dacă vreunul din ele este contestat, îşi simt lezată autoritatea şi personalitatea, sistemul de valori şi chiar identitatea. O să râdeţi dar, simpla insistență a părinţilor ca tu, atunci când ajungi acasă, să-ţi schimbi drastic din punct de vedere cantitativ regimul alimentar, poate produce un conflict zguduitor. Asta i s-a întâmplat lui Albert. „Psihologia insistenţei” acceptării valorilor părinteşti poate exploda în orice moment în comunicarea dintre părinţi şi fiul devenit adult. Nu bunătatea este cea contestată sau demersul pozitiv înspre hrănire, ci insistenţa sau perturbarea liniştii ritualului de luare a mesei.
Care este concluzia părinţilor dacă, fapt rar, e drept, copilul, întrerupt după prima lingură cu un alt polonic plin, gata să umple „obiectul de faianţă cu marginile puţin ridicate şi cu fundul plat” ia acel obiect umplut cu tot cu „felul de mâncare ce constă într-o zeamă (acrită) preparată cu legume şi (cel mai) adesea şi cu carne” şi şi-l pune în cap? Şoc şi groază, consternare, nebunie, fel de-a fi, lipsă de credinţă, ne-educaţie (culmea). Ori Albert, căci despre el este vorba, şi-a pus farfuria cu ciorbă în cap, nu pentru că era nebun, şi nici lipsit de cuvioşenie.
Împins în mod spontan de temperament, a ales să „o ia pe scurtătură” şi să lucreze cu imagini. Poate imaginea farfuriei pusă cu adâncitura înspre cap şi cu conţinutul minus o „lingură” să creeze un link psihologic şi ideea că la masă trebuie să primeze bucuria mâncatului şi comuniunea, statul împreună ca prilej de comunicare, vezi „Cina cea de Taină”, moment sublim din istoria creştinătăţii, în care Iisus alege să comunice că va muri şi că va învia. Putea să o spună în orice alt cadru dar alege să o facă la masă şi chiar să se folosească de exemple materiale ca vinul şi pâinea, pentru a înrădăcina în mintea apostolilor simpla filozofie a vieţii şi a sacrificiului pentru ceilalţi. Legătura dintre om şi Dumnezeu, mijlocită de pâine şi vin, hrana spirituală dar şi trupească.
Iisus a lucrat cu imagini iar Albert, nu atât de calm ca Iisus, a făcut la fel. Nu vreau să fac o glumă pe o temă atât de serioasă şi să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă fix în momentul în care Iisus vorbea despre însemnătatea pâinii şi a vinului, unul dintre ucenici sau cineva cu autoritate, îl întrerupea cu un tip de propunere total nepotrivit pentru contextul respectiv. Probabil că s-ar fi enervat.
Concluzia trasă subconştient asupra comportamentului lui Albert a fost „o să îţi pară ţie rău, când nu o să mai ai părinţi! O să îţi fie dor să te mai îmbie cineva!”. Este o concluzie cu o puternică rezonanţă în sufletul unui om care îşi iubeşte familia şi părinţii. Este o concluzie-reflex, pentru că succede fiecărei contradicţii cu crezurile unui părinte. Deci: „noi îţi vrem binele şi tu faci ca naiba, Albert!” sau „Mărită-te şi nu mă fă de ruşine, că ai o vârstă, Albertina!” sau „Nu divorţa, că ce zice lumea, Albertina!” De ţi se întâmplă să dai chix profesional şi ajungi iarăşi în ograda părintească, îmi iau câmpii şi plec unde şi-a dus mutu’ iapa, Albert!”
Dacă, dacă şi iar dacă şi tot aşa cum, în era digitală, un anumit „click” greşit poate declanşa un război planetar, în comunicarea de familie un polonic (sau polo-click) poate porni resentimente greu de imaginat.
„Păi cum, că noi ţi-am vrut binele!” Nu binele enervează, cu toate că un burdihan mai plin nu e musai „binele” ci enervează nepotrivirea logică şi psihologică a momentului, excesul de grijă, care în copilărie era privit ca o regulă destul de aspră. Şi o grămadă de alte „chestii”…
Mă întreb, oare vorba spusă la supărare „eşti un copil care nu merita să aibă părinţii!” nu poate fi spusă şi invers, uneori?

Bucureşti, 18 aprilie 2014