Archive for iulie 2014

31 iulie 2014

image

Reclame

30 iulie 2014

„Mai bine să aprinzi o luminiță decât să blamezi întunericul” Confucius

Mon jardin

27 iulie 2014

image

Rural transilvan

27 iulie 2014

image

Domnul Raţ

23 iulie 2014

M-am gândit mereu la domnul Raţ ca la cineva din familie. Mă făcea să râd, glumea cu mine şi îşi punea mintea cu copilul care eram. Primele amintiri cu el le am de la vârsta de trei-patru ani. Despre doamna Raţ nu mai spun, la fel, aceleaşi sentimente calde. Ea este vecina despre care am scris în „Poetul merge mai departe” că doresc să o revăd ieşindu-mi în cale, deschizând uşa şi măturând „formal” pragul uşii. Cât bun simţ…
Cu alte cuvinte blamam bătrâneţea pentru că împreună cu boala ne face să ne simţim mici, urâţi, inutili, însinguraţi şi fără speranţă. Mă revoltam că ne ucide zi cu zi aşa cum moartea subită sau de boală, în floarea vârstei, ne contrariază pentru dreptul la viaţă pe care îl răpeşte. Bătrâneţea ucide lent, nu atât prin boli, cât prin degradarea fizică pe care generaţiile mai tinere o resping atitudinal.
În formarea mea ca om, domnul Raţ a jucat un rol important, chiar atunci când era mai mare nevoie – în adolescenţă. Atunci, după o rătăcire şi un semn de la viaţă am revenit în Cugir şi m-am transferat la Grupul Şcolar Industrial Nr. 2, actualmente „Colegiul Naţional I.D. Lăzărescu”.
Domnul Raţ fusese maistru la acel liceu o viaţă şi chiar în acel an, 1997, se pensionase. Eu nu prea aveam treabă cu tehnicul, îmi plăceau doar fotbalul şi cititul. Fotbalul se dusese pe apa sâmbetei, cele două nume importante ale generaţiei 80-81, Mutu şi Niculae, de care pe-atunci nu se ştia la televizor, erau deja la naţionala de juniori.
Am „debutat” cu practică, într-o iarnă ceţoasă de 97. Într-o simbolistică cu valenţe personale, atelierele erau în curtea Colegiului Naţional „David Prodan”, unde chiar din clasa a X-a urma să mă mut după susţinerea unor diferenţe. Motivul pentru care mă transferasem la G.Ş.I nr 2 era de ordin afectiv, acolo aveam doi prieteni foarte buni. Pericolul de a nu trece clasa era însă unul real ca şi profilul.
La atelier, în prima săptămână se prezintă şi adolescentul Predescu, plin de coşuri, dintre care unul mare pe nas, pe care pusesem un plasture. Am crezut că nu văd bine. Într-un mediu întunecat, unde era plin de sârme şi menghine puse pe bancuri, mult ulei şi ghilotine pentru tăiat tabla. Colegii m-au primit însă prietenoşi şi unul mai îndrăzneţ, m-a întrebat ce e cu plasturele. I-am explicat. M-am intimidat însă şi mai tare şi apoi fiecare am mers să ne vedem de ale noastre. Era ianuarie 1997, încă nu împlinisem 16 ani.
Am primit fiecare câte o bucată de tablă pe care în baza unei schiţe trebuia să o tăiem, să o găurim şi îndoim apoi să facem piese din ea. Nu era balama, era ceva un pic mai complicat. N-aveam nici cea mai vagă idee cum se face. Colegii erau preocupaţi de activitatea lor şi cei doi prieteni pentru care mă dusesem la Industrial erau în alte grupe.
Am greşit prima operaţie, am greşit-o şi pe a doua şi am rămas fără tablă. Pe maistru ia-l de unde nu-i. Era un bărbat mic de statură, cumsecade, cu părul dat peste cap. Chiar îmi pare rău că nu îmi mai aduc aminte cum se numea.
M-am învârtit prin atelier, am mai întrebat un coleg ce să fac dacă mi-am tăiat greşit tabla. A ridicat din umeri apoi mi-a zis să fac rost de alta. M-am dus, am căutat într-un fel de debara şi am găsit nişte „coli” de tablă. Am tăiat fix cât îmi trebuia după care, mobilizându-mă, am refăcut piesele. La final mi-am predat „realizarea” bucuros că nu au fost consecinţe şi m-am dus acasă cu gândul că nu era de mine acolo, pentru că nu mi se potrivea.
A doua zi, întorcându-mă de la atelier, la mine acasă erau atât domnul, cât şi doamna Raţ. Nu era ceva neobişnuit. Erau vecinii noştri de la etajul unu, cu care întotdeauna am fost în relaţii foarte bune. Îmi las rucsacul pe fotoliu din hol, îmi sprijin cu „şpiţul” drept spatele „adidasului” stâng şi îmi trag piciorul afară, apoi mă descalţ tacticos şi de celălalt, salut şi dau să mă strecor la mine în cameră. Dintr-o dată aud vocea domnului Raţ: „Flaviu, tată, vrea nen’t-o Sâvu (prenumele lui era Iosif) să vorbească ceva cu tine!” Ştiind că de regulă vorbea deschis, de faţă cu ceilalţi, iar tonul, deşi cald, era un pic schimbat, m-am speriat. „Despre ce este vorba? am întrebat”. A insistat că vrea să vorbim între patru ochi şi mi-a zâmbit. La mine îmi cameră îmi spusese că noul meu maistru, fost coleg cu el, i-a povestit despre boacăna mea. S-a interesat cum mă cheamă, a făcut conexiunea că suntem vecini şi l-a rugat să mă atenţioneze să nu mai fac aşa ceva niciodată. Eu i-am explicat domnului Raţ că omul fusese plecat şi că nu ştiu cum şi-a dat seama pentru că în locul de unde am luat eu tablă erau zeci de „coli” şi că „important este că mi-am făcut piesele”.
Domnul Raţ mi-a descris cu calm care erau posibilităţile ca el să îşi dea seama: să îi spună un alt elev, să difere calitatea tablei, să, să, să. Apoi mi-a spus că nu întotdeauna e important să atingi obiectivul, cât să nu iei decizii de capul tău. M-am uitat lung la domnul Raţ, proaspăt pensionar, care îmi explica o chestiune de etică, exact când aveam mai mare nevoie de ea, în adolescență.
Acum îmi dau seama că sfatul lui era un fel de „contra-machiavelism”, pentru că realizarea piesei mele nu ar fi salvat lumea sau ţara, dar îmi descuraja ideea de a lua decizii de capul meu mai ales în atelier, unde era plin de pericole. Îmi argumenta de ce e mai bine să iei o notă mică decât să trișezi.
Apoi mi-a spus concret că ceea ce m-a „trădat” a fost grosimea tablei, care era mai mică decât cea a materialului primit inițial şi m-a asigurat că maistrul nu îmi vrea răul.
O „piesă” cu suflet m-am privit pe mine însumi şi n-am mai vrut să trişez pentru a-mi atinge obiectivul. Apoi, treptat, în viaţă, alţi oameni m-au modelat voit sau nu.
Domnul Raţ a trăit bucuros şi moralist. N-o spun doar afectat de moment. A fost un om căruia i-a plăcut viaţa în cel mai bun sens, liber, pasionat şi iubitor. Niciodată n-o să-mi dispară din minte imaginea zecilor de ori în care l-am văzut cu câte două portocale în mână, pentru el şi pentru „Lenuţa” cum îi spunea doamnei Raţ.
Chiar aşa, cam două portocale înseamnă viaţa asta, alteori o floare e viaţa, două bilete la film e viaţa, o plimbare e viaţa, o călătorie, o supă în doi, atât e viaţa. Rămâi cu bine prieten drag şi deşi ştiu că te băteai în paralel atât cu bătrâneţea cât şi cu boala, spiritul tău viu şi orgoliul n-au lăsat să se vadă o clipă acestea. Testu-l puterii trecându-l, Dumnezeu te-a luat subit, într-o miercuri de vară.
Mă bucur că ai apucat să vezi din cărţile mele şi să fii mândru că, deşi ştiai că respect tehnica, materia mea primă era de fapt hârtia şi sufletul…

Bucureşti, 23 iulie 2014

Bulb contra rachetă

20 iulie 2014

O nouă nedreptate. Un avion de pasageri este doborât cu racheta. Tot unei naţiuni civilizate i s-a întâmplat să piardă cei mai mulţi oameni – Olanda. Civilizaţii ezită şi să plângă parcă dintr-o anumită jenă. Ei se îndepărtează comportamental de tot ce seamănă a instinct. Într-o catedrală superbă, înşiruiţi, depun lumânări parfumate şi jucării de pluş.
„Chec cu dulceaţă” de prim-ministru al Olandei a avut o replică tare ca un bulb de lalea: „Bă, nu le mai da la ăia arme!” Ptz…
Pe Glob domneşte cinismul. Recent scriam două articole despre un autor român care conştientizează importanţa păcii. Unul a apărut în ziarul Unirea şi altul în România literară. Cei mai mulţi oameni nu conştientizează însă că este cea mai mare valoare pe care o poate avea o ţară. Pace pentru ţară, pace pentru om. Pacea este şi o regulă şi un produs al unui uriaş efort intelectual şi material.
Abia de la pace în sus se poate construi ceva, orice. Dacă ai pace în ţară mai poţi spera. Dacă în ţara vecinilor tăi e pace, poţi călători şi schimba mărfuri. Dacă ai pace în relaţiile de muncă poţi munci, dacă ai pace interioară poţi iubi. Pace, pace, pace.
Cade preşedintele Poloniei cu tot guvernul, în 2010, într-o fatalitate uluitoare. Mergeau să comemoreze masacrul de la Katyn. Nu vreau să insinuez nimic dar nici adevărul nu se ştie, în 2014 se doboară cu rachetă super performantă un avion de linie, plin de pasageri.
Acum rudelor celor morţi nu li se dau trupurile morţilor, nu li se spune nimic şi te miri la ce concluzie se mai ajunge. Ori „avionul apărea ca fiind de război”, ori „un insurgent nebun de care ceilalţi insurgenţi se dezic”, ori, ori, ori…
Am rămas totuşi cu imaginea bogaţilor(în sens bun spun bogaţi) şi civilizaţilor. Sunt lipsiţi de instincte de apărare. Sunt frumoşi, pieptănaţi, muncesc, au valori şi când li se întâmplă ceva protestează cu lumânări şi jucării de pluş. Glasul celor care-i reprezintă este şoptit şi nu învârte nici pala unei mori de vânt. Dacă avioanele rămân una din ţintele favorite ale terorismului atunci trebuie găsite mijloace ferme de contracarare a acestuia. După strângerea dovezilor, cei care au tras şi cei care au dat ordin să se tragă, cu tot cu cei care s-au prefăcut că nu ştiu sau n-au prevăzut, trebuie prinşi, aduşi în tribunale internaţionale, apoi judecaţi şi condamnaţi.

20.07. 2014

Obiectivitatea eului: intuiţie şi umor

17 iulie 2014

Socrate spunea că pentru a realiza o viaţă bună există o regulă absolută: să te cunoşti pe tine însuţi. Aceasta este o sarcină uşoară. Santayana scria: „Nimic nu pretinde un eroism intelectual mai rar decât bunăvoinţa de-aţi vedea ecuaţia transcrisă”. Lord Chesterfield era poate prea satisfăcut de el însuşi când i-a scris fiului său: „Mă cunosc (nu e vorba de o cunoaştere comună, lasă-mă să ţi-o spun). Ştiu ce pot, ce nu pot, în consecinţă, ce trebuie să fac.”
Majoritatea oamenilor cred că posedă o intuiţie de sine bună. La diverse cursuri de psihologie, 96 % din studenţi au pretins că au o intuiţie medie sau mai bună decât media, numai 4% admiţând o deficienţă posibilă. Întrucât ne gândim la noi o atât de mare parte din timp este confortant să afirmăm că gândirea noastră este veridică – că într-adevăr ne cunoaştem.
Termenul intuiţie (adesea numit autointuiţie) provine din utilizarea în psihiatrie, conform căreia un bolnav mintal, care ştie că el (şi nu altcineva) suferă de dezorientare, i se atribuie intuiţie. Extinzând această utilizare la populaţia normală, putem spune că o autocunoaştere exactă este o dimensiune în care oamenii ocupă poziţii care merg de la o autointuiţie mare până la una mică sau care lipseşte total.
Autobiografiile oferă un studiu interesant în legătură cu acest subiect. Unii autori îşi fac un ţel, chiar o virtute din recunoaşterea defectelor lor şi îşi scriu confesiunile „în mod obiectiv” pentru a le citi lumea. Există şansa ca ei să păstreze unele sanctuare secrete faţă de ochii curioşi – chiar faţă de ai lui proprii. Sunt unele incidente de josnicie sau de ruşine care ar fi prea umilitoare pentru a le dezvălui sau chiar pentru a le privi în faţă. Şi, desigur, multe autobiografii sunt ceva mai mult decât autojustificări minuţioase.

Cum poate un psiholog să spună dacă un individ are sau un intuiţie? Conform unei vechi zicale, orice om are trei caractere:

1. Cel pe care îl are;
2. Cel pe care crede că îl are; şi
3. Cel pe care alţii cred că îl are.

În mod ideal, intuiţia trebuie măsurată prin proporţia dintre al doilea item şi primul, căci ceea ce crede un om că este, în relaţie cu ceea ce el este într-adevăr, oferă o definiţie perfectă şi un indiciu asupra intuiţiei sale. Practic, totuşi, este greu de obţinut o dovadă pozitivă despre ceea ce un om este în sens biofizic. De aceea, în cele din urmă, indiciul cel mai utilizabil devine proporţia dintre al doilea şi al treilea item – relaţia dintre ceea ce crede un om că este şi ceea ce alţii (mai ales psihologul care îl studiază) cred că este. Dacă omul obiectează că toată lumea, inclusiv psihologul, greşeşte în ceea ce-l priveşte, el nu poate fi combătut. Într-un asemenea caz evaluarea intuiţiei sale trebuie lăsată cerului.
Psihologii ştiu că există anumite corelative ale intuiţiei. De exemplu cei care sunt conştienţi de unele calităţi proprii antipatice sunt mult mai puţin înclinaţi să le atribuie altor oameni, adică se „proiectează” mai puţin decât cei care sunt lipsiţi de intuiţie.
De asemenea, persoanele cu o intuiţie foarte bună judecă mai bine pe ceilalţi oameni şi probabil că sunt acceptaţi de aceştia. Există, de asemenea, dovada că cei cu o intuiţie bună au, în medie, o inteligenţă relativ superioară. De asemenea, ne amintim că studenţii apreciaţi ca superiori în „normalitate” aveau o intuiţie superioară.
UMORUL. Poate că corelativa cea mai izbitoare a intuiţiei este simţul umorului. Într-un studiu publicat în care subiecţii se evaluau între ei în funcţie de un mare număr de trăsături, corelaţia dintre aprecierile pentru intuiţie şi umor a reieşit că este 0,88.
Un asemenea coeficient mare înseamnă fie că personalităţile cu intuiţie marcată au de asemenea o mare doză de umor, fie că evaluatorii mu erau capabili să distingă cele două calităţi. În ambele cazuri rezultatul era important.

Personalitatea lui Socrate arată strânsă dintre cele două trăsături. Legenda ne spune că la o reprezentare a piesei „Norii” de Aristofan, el s-a ridicat în picioare pentru ca auditoriul amuzat să poată compara mai bine faţa sa cu masca care intenţiona să-l ridiculizeze. Posedând o intuiţie bună, el era capabil să privească caricatura în mod detaşat şi să ajute gluma, râzând de sine însuşi.

Ce este atunci simţul umorului? Romancierul Meredith spune că este capacitatea de a râde de lucrurile pe care cineva le iubeşte (inclusiv, desigur, propria persoană şi tot ceea ce ţine de ea) şi totuşi să le iubeşti. Umoristul adevărat percepe în spatele unui eveniment solemn – el însuşi, de exemplu – contrastul dintre pretenţie şi realizare.
Simţul umorului trebuie distins net de simţul mai brut al comicului. Acesta din urmă este un apanaj comun al aproape tuturor oamenilor, copii ca şi adulţi. Ceea ce este considerat de obicei hazliu – pe scenă, în benzile comice, la TV – constă, de obicei, din absurdităţi, glume grosolane şi jocuri de cuvinte. În cea mai mare parte comicul constă în degradarea unui aparent imaginar. Impulsul agresiv este doar uşor deghizat. Aristotel, Hobbes şi mulţi alţii au văzut în această „glorie bruscă” a ego-ului propriu, secretul râsului. Legat de inteligenţa agresivă (care ia în derâdere pe celălalt) este râsul declanşat de ceea ce este picant, râs ce pare să se datoreze relaxării reprimării. Agresiunea şi sexul stau la baza a mare parte din ceea ce numim comic.
Un copil are un simţ ascuţit al comicului, dar rareori sau niciodată nu râde de sine însuşi. Chiar în adolescenţă tânărul îşi priveşte eşecurile mai degrabă cu o acută suferinţă decât râzând. Există dovada că oamenii care sunt mai puţin inteligenţi, care au valori estetice şi teoretice scăzute preferă comicul şi sunt lipsiţi de un simţ al umorului bazat pe relaţii reale de viaţă.
Motivul pentru care intuiţia şi umorul merg mână în mână este probabil faptul că la bază ele constituie un singur fenomen – fenomenul obiectivării eului. Persoana care are simţul cel mai complet al proporţiei în ceea ce priveşte propriile sale calităţi şi valorile îndrăgite este capabilă să perceapă dezacordurile şi absurdităţile lor în anumite situaţii.

Ca şi în cazul intuiţiei, aproape toată lumea pretinde că are un rar simţ al umorului. Aceloraşi studenţi care şi-au apreciat propria intuiţie în comparaţie cu cea a altor oameni li s-a cerut să-şi aprecieze simţul umorului. Nouăzeci şi patru la sută au răspuns că e la fel de bun sau mai bun decât media.
Stephen Leacock a observat aceeaşi vanitate. În My Discovery of England, el scrie: „Un interes special este întotdeauna ataşat umorului. Nu există o calitate a minţii omeneşti faţă de care posesorul ei să fie mai sensibil decât simţul umorului. Un om va mărturisi nesilit că nu are ureche muzicală sau gust pentru literatură sau chiar nici un interes pentru religie. Dar chiar aş vrea să văd omul care să anunţe că nu are simţul umorului. De fapt fiecare om este apt să gândească despre sine că e posesorul unui dar excepţional în această direcţie…”

E doar corect să afirmăm că până acum psihologii au avut prea puţin succes în măsurarea atât a intuiţiei, cât şi a simţului umorului. E vorba aici de regiuni mai subtile ale personalității – un teritoriu pe care sperăm că psihologii îl vor explora în viitor cu mai mult succes decât în trecut.
AFECTAREA. Opusul exact al criteriului pe care-l descriem este tendinţa unor oameni de a părea, exterior, drept ceva ce nu pot fi. Persoana afectată nu e conştientă că minciuna sa este transparentă sau că poza sa este deplasată. Am vorbit de înclinaţia adolescentului de a încerca să adopte tot felul de „identităţi”. Persoana matură, dimpotrivă, dacă nu joacă teatru în mod deliberat pentru distracţie, ştie că nu poate contraface o personalitate.
Este adevărat că majoritatea dintre noi încercăm să punem în valoare partea noastră cea mai bună şi chiar pretindem că avem virtuţi şi realizări care exagerează adevărul. Dar persoana matură nu lasă acest efort social să contrasteze prea serios cu natura sa adevărată. Intuiţia şi umorul ţin un astfel de egotism în şah.
……………………………………………………………………………………..
Personalitatea matură:

1) Va avea un simţ extins al eului;
2) Va fi capabilă să se raporteze cu căldură la ceilalţi atât în contacte intime, cât şi neintime;
3) Va avea o securitate emoţională de bază şi se va accepta pe sine;
4) Va percepe, va gândi şi va acţiona cu interes în conformitate cu realitatea externă;
5) Va fi capabilă de autoobiectivare, de autointuiţie şi umor;
6) Va trăi în armonie cu o filozofie de viaţă unificatoare;

Gordon W. Allport – Structura şi dezvoltarea personalităţii

Teoria şi practica puterii

16 iulie 2014

Motto: „Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui” (Rainer Maria Rilke)

Prin reeditarea, după cinci ani a cărţii „Incertitudine – gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI”, editura Rao, 2014 (299 p.) profesorul George Cristian Maior, adaogă subtil literaturii de specialitate un profund şi misterios eseu despre putere. De altfel, atent analizate, demersurile creative şi ideatice ale autorului, ilustrează două importante laturi ale personalităţii sale: spiritul vizionar şi discreţia. Ambele capacitarăți n-ar fi putut fi dezvoltate fără un uriaş efort de acumulare intelectuală şi experienţă, sedimentate în ani şi ani de cercetare şi de exersare a deciziei executive şi strategice.
Puterea scrierilor de acest tip ascunde în subteran şi o anumită doză de reprimare. Omeneştile tendinţe de exercitare „la vedere” a puterii, aptitudini care de regulă apar odată cu evoluţia persoanei, nasc, prin suprimarea lor, dogme sau chiar mari poeme.
Autorul pare că şi-a sacrificat îndreptăţita nevoie de recunoştinţă publică şi scrie într-un limbaj pe cât de atent elaborat, pe atât de misterios, despre o teorie unificată şi definitivă a relaţiilor internaţionale. Deşi nu apare scris în literă nici măcar o dată, pacea este laitmotivul scrierilor şi acţiunilor lui George Maior. Un cuvânt cu un caracter poate mult prea larg pentru limbajul ştiinţific, dar cu o forţă valorică şi semantică echivalentă cu libertatea şi iubirea.
Profesorul Maior, în prezent director al Serviciului Român de Informaţii, îşi axează eseul pornind de la faimoasa trilogie „Fundaţia” („Fundaţia” , „Fundaţia şi Imperiul” şi „A doua Fundaţie”), povestiri ştiinţifico-fantastice create de omul de ştiinţă american, Isaac Asimov (1920-1992). Acestea au apărut între anii 1942-1950, în revista „Astounding Science Fiction”, astăzi „Analog Science Fiction and Fact”, scrierile având la bază idei din „Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman” capodoperă de secol XVIII a istoricului englez – Edward Gibbon.
În psihologia clasică, mecanismul înţelegerii are la bază un anumit cuplaj informaţional, oamenii fiind consideraţi „agenţi” activi ai cunoaşterii, rezolvând probleme înţelegându-le şi invers. Să caute oare autorul un termen cheie, de legătură, în noul său eseu din „Incertitudine” şi psihoistoria lui Asimov? Această ştiinţă care provine dintr-un raport între istorie, psihologie şi statistică matematică se vrea a fi şi un procedeu de anticipare a unor fapte şi evoluţii cu impact asupra relaţiilor interumane dar mai ales internaţionale. Aici, profesorul Maior, caută un punct de legătură între ştiinţa relaţiilor internaţionale şi o ecuaţie generată de puterea creatoare a minţii dar ajutată de date şi mecanisme concrete, o formulă aproape algebrică, dar de necontrazis, ca o lege fizică. Ea ar trebui să fie capabilă să depăşească limitele gândirii umane, mergând chiar şi pe tărâmurile neexplorate ale fantasticului pentru a putea găsi soluţiile cele mai corect aplicabile în relaţiile inter-statale şi deci în sprijinul armoniei.
Nu întâmplător, atât în carte, cât şi în eseul ambasadorului Maior, este evidenţiat, prin particularizare, caracterul individual al cunoaşterii. În povestirile lui Asimov personajul central este cercetătorul aproape necunoscut Hari Seldon, cel care propune o teorie generală de înţelegere a lumii, fiind totuşi singurul depozitar al acesteia şi de aici concluzia că, netransmisă, aceasta ar dispărea odată cu el.
Spre deosebire de istorie, literatura ştiinţifico-fantastică deţine acest „lux” al unei evaziuni mai curajoase. Prin intermediul ei, viitorul, cu cât este fixat temporal mai departe, cu atât mai impredictibil se dovedeşte a fi. Libertatea îi dă autorului un anumit confort de-a crea, ajutat, e drept, de evoluţia celor mai importante manifestări caracteriale exprimate politic de-a lungul timpului. Toate acestea propun un fir ideatic care cu greu poate fi contrazis.
Simplificându-ne analiza, ştim că istoria se repetă tocmai din cauza comportamentelor umane care nu se pot schimba structural, iar memoria colectivă se erodează. Putem deci presupune că cel mai mare adversar al unei generaţii devine, într-o logică a evoluţiei, chiar generaţia imediat următoare. Sub aspect negativ, de multe ori dorinţa de legitimare şi ambiţiile persoanei făcând să se ajungă la repetarea unor greşeli cu consecinţe, de cele mai multe ori foarte grave, pentru oameni şi state.
Vibraţia individuală, care diferenţiază persoanele de atomi, nu este altceva decât impredictibila componentă afectivă, care face ca totul să devină imprevizibil şi să strice sau, de ce nu, să ducă lucrurile într-o direcţie mai bună decât cea pe care ar oferi-o ipoteza unei teorii-calcul, fie ea şi aparent perfectă. Mă întreb, astfel, ce tip de raport ar putea avea psihoistoria lui Asimov cu „Efectul butterfly” a lui Lorenz şi dacă sunt într-o reală contradicție sau coexistă într-o bipolaritate ideatică?
În cartea omului de ştiinţă american, scopurile psihoistoriei au ca obiectiv prezervarea imperiului, consolidarea ordinii imperiale, preîntâmpinarea unor evenimente grave, crize economice şi războaie civile, deci păstrarea şi exercitarea puterii. Nimic nou, am putea spune la prima vedere. Deloc întâmplător, George Maior, face spre finalul eseului o trecere din viitor direct în străfundurile istoriei, la Tucidide, Machiavelli şi Clausewitz, subliniind nevoia de gândire realistă, cea a realpolitik-ului. Acest mod de acţiune, care pentru cei neiniţiaţi poate suna dur, dar care pentru un bine comun, împinge spre lucruri care trebuie făcute, chiar dacă uneori sunt în contradicţie cu moralitatea.
Cu toate astea ştiu că George Maior este în egală măsură atât realist cât şi idealist, dificultatea spiritului complex constând, de regulă, cărei concepţii să-i acorzi întâietate, în funcţie de tipul de situaţie pe care viaţa ţi-l scoate în cale. Oricât de realistă ar fi construcţia propriu zisă a teoriei unificate a cunoaşterii, până la validare, ea este şi rămâne un produs idealist, doar spiritul uman având o existenţă reală, toate celelalte reflexii fiind reprezentări ale sale.
În celebra sa carte „Structura şi dezvoltarea personalităţii” Gordon Allport spunea că oamenii nu caută o stare lipsită de tensiune, ci chiar procesul de reducere a tensiunii. Astfel, nu doar eseul şi cartea domnului Maior, care constituie partea teoretică, ci mai ales tandemul lor cu reuşitele practice, ridică ştacheta valorică a gândirii sale moderne, în care schimbul de cunoaştere şi interacţiunea aduc soluţii şi un climat stabil.
Valoroasele idei despre esenţializarea puterii, dar mai ales căutarea poate uneori iluzorie a unei formule de distribuire corecte a acesteia, poate fi interpretat ca un mecanism de diminuare a tensiunii dăunătoare. De fapt, prin demnităţile pe care le-a deţinut, G. Maior s-a dovedit un foarte bun mediator şi pragmatic reprezentant al interesului naţional, diplomat de carieră a ştiut că nu poţi cere ceva fără să te gândeşti ce poţi oferi la schimb. Este unul din numele importante de care se leagă integrarea euroatlantică a României dar mai ales un om curajos. Aş insera o menţiune pentru cei care din lipsă de experienţă de viaţă, fac adesea confuzii între sensibilitate şi ezitare, că neînfricarea este apanajul sensibililor şi ea se arată doar în anumite momente. De regulă, la greu, când rezultatele nu pot fi anticipate şi mai ales prin dovezi, cum ar fi puterea de a nu-ţi abandona aliaţii şi prietenii, atunci când aceştia sunt în dificultate şi când aparent neutralitatea ar fi preferabilă implicării.
Este practic imposibil ca un spirit lucid să nu fie măcinat de o anumită teamă de trădare, mai ales atunci când gestionează securitatea fizică şi psihică a milioane de destine. Din păcate sau nu, pentru cel puternic, a fi trădat este doar o chestiune de timp. Istoric s-a dovedit că în preajma vizionarului şi deci a puterii, nesprijinite de forţă caracterială, comportamentele umane au devieri inexplicabile. Dar tot dovadă şi încă una decisivă, este şi cea biblică, prin care se arată că trădarea se întoarce în favoarea trădatului şi în defavoarea trădătorului. Dureroase sunt consecinţele trădării, de multe ori catastrofale pentru oameni şi state.
Marele poet vizionar, Rainer Maria Rilke, a lăsat un fel de teorie a relaţiilor interumane într-o singură propoziţie. Cuprinde obositoarea obsesie pentru frumos şi inaccesibilitatea totală la el, epitaful său, pe care l-am ales ca motto. Poetul îndrăgostit de trandafiri, care a murit, spune un mit, din cauza unei infecţii pe care i-a provocat-o înţepătura unui spin. El a avut curajul să prezică într-un poem scris în 1914, după asasinatul de la Sarajevo, care a fost pretextul declanşării primului război mondial, căderea unui imperiu, cel Austro-ungar.
Cartea „Incertitudine – gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI” este de departe „altceva” în literatura de specialitate şi nu doar, tocmai pentru că autorul, un spirit deschis, cu o gândire atipică, nu a pus în ea doar mănunchiuri de petale, ci şi spini. Oare de ce?

Comparaţie între raporturile dintre clădiri şi suflete

12 iulie 2014

Motto: „Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul.” (Ioan, 18-9)

Credinţa este soluţia. Fără voinţă nu se va putea face nimic. Nu înţelegeam prea bine un citat biblic pe care mama mi-l spunea des, încă din adolescenţă,: „Dai voinţă, iei putere!”. Citatul reactualizat de părintele Arsenie Papacioc aparţine prorocului Isaia şi într-o adaptare a părintelui înseamnă: „Mereu voieşti, mereu vine harul.”
Graţia divină dătătoare de sens stă în voinţă. Dar de unde să conştientizăm asta dacă noi nu căutăm să ne poziţionăm mai întâi în interiorul nostru, apoi social şi în cele din urmă devenind intermediari ai lui Dumnezeu în relaţia cu ceilalţi? Asta nu înseamnă că am fura pâinea cuiva. Ba chiar e un fel de sprijin pe care fiecare îl poate da pe „orizontala” sa culturală şi socio-profesională, pentru a atrage nu atât spre clădirea făcută din apă şi nisip, lemn sau piatră, cât spre mesaj. Cel mai valoros lucru divin pe care îl avem este „mesajul!”. El a fost generat de „exemplu”, care exemplu a însemnat sacrificiu. Sacrificiul a însemnat pierdere şi durere, apoi înviere dar şi îndoială şi iar suferinţă şi încercare.
Minunile au atras adoraţie, ironie, teamă şi invidie, la fel ca poemele. De la „purtarea pe braţe” până la „răstignire” nu e decât un pas. Şi ca să revin asupra ideii de „clădire şi mesaj”, spun că ele nu sunt în antiteză. Clădirea „biserică” este o clădire a omului pusă în slujba lui Dumnezeu. Nu toţi „slujitorii” se ridică la un nivel la care ne aşteptăm, fiecare în funcţie de câtă educaţie spirituală şi socială avem. Ce, toţi poliţiştii, magistraţii, funcţionarii s-or ridica la nivelurile la care ne aşteptăm? Unii da, alţii ba. În cine stă îndreptarea? Ce contează pentru mine de ce au venit ceilalţi la biserică dacă nu mă bruiază? Noi nu avem de la început o putere directă asupra mediului în care intrăm. El tinde chiar să ne „rejecteze”. În sedii de bănci oamenii fac paşi mici, chiar din momentul în care ai păşit în interior. Poate îţi fac şi loc dar se şi legitimează ca fiind „dinainte” acolo. Teama îi face să se sistematizeze, în cazul relaţiei tale cu banca şi ghişeul, înşiruindu-se. Şirul, „coada” devine sistem cu caracter de lege nescrisă, unanim sau mai puţin unanim acceptată. La biserică oamenii n-ar trebui să se simtă jigniţi de „înghesuială” ci să se bucure de ea, dacă este o înghesuială „corectă” dar aducătoare de bine. Înţeleg prin asta ca fiecare să beneficieze de condiţii similare şi nu de confort în detrimentul altuia. Atunci, fizic, în biserică, nu ne putem „sistematiza” altfel decât pe unde găsim loc aşa cum a sistematizat arhitectul pământesc al bisericii, biserica. La Împărtăşanie ne înşiruim. E vorba de o ordine care e preferabilă, a bunului mers, pentru ca timpul, răbdarea şi voinţa pe care o are fiecare să fie într-o echitate.
În biserici mai este o urmă de generaţie de „bătrânei”. În rest noile generaţii au ocupat locurile principale. În bănci, la coadă, la ghişeu, nu mai prea sunt „bătrânei”, în schimb sunt mulţi grăbiţi nejustificat, needucaţi, neghiobi, „suficienţi” şi aroganţi. Poate sunt şi în biserică dar nu atâţia. Este un act de voinţă să te duci la biserică. Mulţi îl conştientizează, alţii nu. Motivaţiile sunt diferite dar voinţa de a fi ajuns acolo au avut-o cu toţii. La bancă ştim sigur, impulsul, motivul, voinţa au fost direcţionate de un scop, de o nevoie materială care va fi pusă în slujba uneia biologică sau spirituală. Şi atunci? Ajungem la probleme de buget.
Biserica se descurcă greu cu banii şi apelează la afectivitatea enoriaşilor. Milă. Are şi anumite finanţări de la bugetul de stat sau din activităţile care ţin de biserică: cununii, botezuri şi înmormântări sau infimul comerţ cu obiecte bisericeşti sau lumânări. Totul ţine de spiritul întreprinzător al fiecăruia, de brand şi de caracterul comerciantului. Oamenii vor simboluri, cine să le ofere? Acela care vinde lumânări poate are mutră de prost. „Popa” poate că e superficial sau grăbit, „ăia” care cântă mai mult îl îngână pe popă, cum zicea Zaharia Stancu într-un roman. Dar nu sunt toate acestea derivate umane? Unde e vina lui Dumnezeu în toată ecuaţia administrativă. Aceia nu îi sunt intermediari „oficiali” ai Lui, ci ai Bisericii pusă în slujba Lui.
Nimeni nu ne obligă să stăm unde nu ne place. Dacă avem conştiinţă ne-ar plăcea şi numai „ideea” de bine, chiar dacă nu interacţionăm cu el. Dacă avem „lene”, ca boală a voinţei, faptul că ştim că în biserică sunt factori care ne-ar putea perturba, ne oferă un fals confort pentru, făuritor de scuze şi de motive „să nu mergem”. Şi atunci? Interpretarea mesajului biblic, aici e problema.
„Nu recunosc alta forma de superioritate decât bunătatea” circulă mai nou acest frumos citat din Ludwig van Beethoven. O putem dovedi şi în biserică şi în bancă. Ne putem enerva şi într-o clădire şi în cealaltă. Putem opta pentru un alt spaţiu fizic şi în cazul uneia şi a celeilalte doar voinţă să fie. Apoi ne stabilizăm acolo unde ne place. Dacă nu ne stabilizăm, mai căutăm. Tot voinţă se cheamă. Dar ce este când nu ne găsim locul niciunde? Când orice începem nu terminăm, când nu ştim exact nici cine suntem şi nici ce vrem. Psihologul american Gordon Allport spune că asta este imaturitate. Credinţa aduce dezvoltare sufletească, iar Biserica, dă ca Şcoala, un minimum necesar. Acest minimum poate fi „scânteie” sau mereu „prea puţin”.
Mama n-a făcut facultate dar mi-a insuflat o putere incomensurabilă, transmiţându-mi un mesaj creştin, al iubirii, iertării şi sincerităţii. A durut-o când din când în când neştiind să le gestionez, ele s-au întors împotriva mea, dar nu mi-a arătat asta. Mereu mi-a arătat putere şi în loc să „slăbească” mesajul creştin şi să mă înveţe să fiu „şmecher” şi să mă adaptez, mi-a reconfirmat mesajul creştin şi mi-a vorbit despre puterea creştină şi încercările menite celor care se pun în slujba binelui.
Ce-i binele? Bună întrebare. Cred că binele-i adevărul iar adevărul n-ai cum să-l afli şi să-l aperi numai punându-te în acord cu Dumnezeu şi căutându-i mesajele. Ele există şi cândva au fost transmise sub alte forme. Din nou e o chestiune de voinţă şi implicit de putere. Nu sunt pe lume nomenclatoare de funcţii câte forme poate îmbrăca lumina celui care ocupă un loc pe o schemă socioprofesională. Cine nu cunoaşte viaţa spune că pe omul acela o poziţionare îl face mare dar nu e chiar aşa. E invers.

Bucureşti, 12 iulie 2014

Eseu despre iubirea de țară și pace, în ultimul număr din Rom lit.

9 iulie 2014

image