Archive for septembrie 2014

Punct şi de la capăt

30 septembrie 2014

O provocare în anii care vor veni pentru cei care au înţeles sau chiar au trăit ororile războiului, va fi şi forma în care vor reuşi să transmită urmaşilor un anumit tip de memorie, pentru a învăţa să evite greşeli. Romanul rămâne o astfel de puternică modalitate de a salva conştiinţa colectivă.
Ştim că pentru România efectele celui de-al Doilea Război Mondial s-au prelungit în mod injust până la eliberarea ultimului deţinut politic, în 1964. A fost o altă formă de război, a fricii, a torturii psihice, a transformării violente a unui rezultat ascuns în două tipuri de adevăr, cel al învingătorilor şi cel al învinşilor. A fost o încercare de demolare prin implozie a unei naţiuni, prin cruntă tortură psihică şi fizică, în portretizarea căreia istoricii aveau nevoie în mod esenţial de sprijinul literaţilor.
În romanul Punct şi de la capăt, Gabriel Chifu deschide trei fronturi: al regăsirii personale, al erosului şi al păstrării cât mai aproape de adevăr a memoriei colective. Dacă stăm să ne gândim bine, deteriorarea păcii afectează în mod direct relaţiile dintre oameni, o criză personală nu-şi găseşte vindecarea până nu-şi ispăşeşte patimile iar erosul nu se transformă în iubire atât timp cât incertitudinea, interesul sau dualitatea îl străbat.
În sprijinul realizării operei sale, Gabriel Chifu, are vocaţia bunului cunoscător de firi. Cei care vor citi romanul, dar care au înţeles cât de cât tainele vieţii, vor descoperi o dibăcie în ilustrarea personalităţilor omeneşti, romancierul profilând detalii care ţin de interiorul minţii şi a sufletului, esenţiale în relaţia dintre personajele sale.
Damian şi Octavian pot fi „manoşe” ale ceasornicului care este profesorul Bazil Dumitrescu iar Vera este însăşi dualitatea fiinţei feminine. Spun asta pentru că din orice perspectivă ai privi, nimeni nu e sigur pe nimeni şi nimic, iar felul de-a fi al personajului te menţine într-o percepţie incertă. Este o demonstraţie de „real-eros” dacă îmi este îngăduit termenul, modul în care scriitorul Chifu reuşeşte să ilustreze incertitudinea şi perisabilitatea atracţiei erotice, fără să se lamenteze prin intermediul personajelor şi fără să ne dea de înţeles că „va fi bine”, fără să dramatizeze ca într-un roman de Hardy, tocmai când eşti pe cale să te bucuri. Gabriel Chifu a scris o carte în care te recunoşti în funcţie de nivelul spiritual pe care îl ai, cu un aparte talent de povestitor, aşa cum a remarcat critica literară, iar noi, ca cititori, nu doar că acceptăm că e un mare dar să ai „duhul povestirii”, dar trăim şi avem nevoie de asta. De fapt numai prin intermediul poveştii ne putem trăi viaţa şi adesea, când relatăm fapte de zi cu zi, spunem că povestim.
Punct şi de la capăt este un roman actual, în care cei care vor să înţeleagă substratul tensiunilor politice chiar şi din zilele noastre, dintre România şi Rusia, pot afla, citindu-l. Volodea Pedisov încă există şi ne dă fiori. Faptul că nu se află acum într-un tren românesc ci în alte zone, nu foarte îndepărtate, se datorează şi faptului că, e drept, cu greu, România lui Octavian a evoluat. Experienţa „Cortinei de Fier”pare pentru moment o lecţie învăţată. Pasiunea colhoznicului Pedisov, cel care „rechiziţiona” ceasuri, este, privind simbolic, furtul de timp pe care poporul român urma să-l suporte în anii de după război.
Romanul capătă aderenţă şi prin capacitatea autorului de a particulariza, sub formă de exemple limpezi, atrocităţile suportate direct sau indirect de un întreg popor. Mă refer la: jaf, deposedare, trădări, orori făcute omului de către om, românul ca „instrument” al torturii bolşevice – Marinică Slabu, din care autorul a făcut diminutiv atât caracterial cât şi din punct de vedere al numelui. Îl găsim şi pe românul oportunist, însetat de răzbunare, dispus să facă orice ca să îşi schimbe destinul. Găsim ilustrat „Fenomenul Piteşti” şi schingiuirea sufletească şi mentală suportată de clerici şi intelectuali, istorie şi comunicare decimate şi reduse până la limbajul morse prin tuse în închisoarea de la Râmnicul Sărat. Aflăm despre rigori părinteşti absurde, izvorâte din obtuzitatea unei clase sociale, pe care traiul fără nicio grijă a rupt-o oarecum de realitate; pedeapsa aplicată surorii Verei de către tată. Comportamentul directorului de bancă faţă de fiica sa semănând cu proverbul „ţara arde şi baba se piaptănă”, un exemplu dus în extrem dar fezabil prin care G. Chifu ne îndeamnă să nu uităm cât de aspru ne judecăm unii pe alţii, pe vreme de pace.
Avem astfel în roman mai multe fire invizibile pe care cititorul trebuie să le deducă sau interpreteze în felul său. M-a marcat, recunosc, pedeapsa aplicată Monei şi am asociat-o sfârşitului unei ere, a unei categorii sociale, care prefera să încurajeze minciuna decât să accepte o vină minoră, un viciu banal. Realizăm astfel că indiferent de contextul politic, prejudecăţile şi setea de răzbunare fac victime pe toate palierele.
Avem în roman exemple de sinceritate „pedepsită”, jurnalul surorii Verei putând fi jurnalul unei întregi generaţii, apoi alte pedepse care izvorăsc prin descoperirea „probei scrisului”, ca cea a profesorului Dumitrescu şi a lui Damian, avem mai multe tipuri de trădare, avem dezinvoltura sexuală, elemente ce ţin de o esenţă afectivă puternică pentru memoria oricărui bărbat, avem re-umanizarea unui personaj ca Slabu, care alege să-şi protejeze dascălul după ce aproape că îl distruge, roluri care se inversează. Avem o Vera-femeie şi Vera-putere, cu care Damian şi Octavian se întâlnesc pe rând. În paginile cărţii se petrec drame reale, crize personale ale eului, găsim resemnarea ca împăcare prin credinţă, pacturi cu diavolul şi gânduri.
Caisa pe care o împart Octavian şi Damian coincide cu asumarea rolului de bărbat al celui de-al doilea, în timp ce primul nu ştie cum să facă să mai rămână în universul copilăriei. Poate fi fructul oprit din care au gustat amândoi sau poate un întreg popor. Izgonirea în infern şi în incertitudine, viaţa reală. (Flaviu Predescu)

Reclame

**

25 septembrie 2014

E joi şi e pace
Încă se mai poate bea o cafea
Sub lumină de soare
Încă se mai pot cere iertări
Reflectând la trecut, mereu
Reflectând la trecut
Netrăind în trecut

Perioada „Emilia”

22 septembrie 2014

Sunt fericit. Dar de ce? E doar pentru că m-am reîntors în garsoniera unde locuiesc de aproape opt ani. Am zugrăvit. Îmi ţine de urât zâmbetul Emiliei.
Ea, Emilia, cu vârsta fragedă, aflată la început de viaţă. Îmi vine să spun asemenea lui Garabet Ibrăileanu în „Adela”, dar un pic altfel. Mie Emilia mi-a fost mai întâi un chip a cărui ochi mi-au privit copilăria din când în când. Apoi mi-a fost egală în vârstă şi acum ne despart câţiva ani, mai mult de zece. Dacă voi fi îngăduit culorilor luminii, ea îmi va deveni cândva fiică şi apoi nepoată.
Scriu sub lumina unui cer superb căci n-am încă perdele, draperii, nimic din ce ar putea să împiedice lumina ce pătrunde continuu în Garsoniera Poetică Trei . De ce aşa? Pentru că prima fază a fost atunci când am venit în Bucureşti. Pereţii palizi şi două paturi despărţite, simbol al anilor care urmau să vină. După cel mai dificil examen sufletesc de până atunci m-am apucat, ajutat de un bun prieten, să facem ca ea, garsoniera, să aibă două culori, una solară şi una celestă. Să predomine galbenul soarelui, iar un perete să fie albastru, astfel încât canapeaua de aceeaşi culoare, nouă şi ea, pusă lângă peretele albastru, să pară o prelungire a cerului.
Undeva pe peretele din dreapta, cum intri în cameră, fusese scris pentru câteva minute cu galben chiar un nume care dădea iluzia unui nou început. El s-a amestecat apoi cu fondul şi tot albul a fost înghiţit de un galben concentrat pe care mereu îl justificam celor care mă vizitau.
Emilia purtată chiar şi prin Bucureşti în plină vară, de la un prieten la altul, doar pentru nu a fi martora unor resentimente de moment. Emilia, primul poem cu nume de fată pe care l-am scris-o vreodată. Emilia la care mă uit când beau câte-o cafea în dimineţile de sâmbătă, singurul moment când timpul parcă stă în loc.
Cum să plece bătrânii de-acasă şi să se refugieze prin blocuri? când eu, cu toată disponibilitatea şi încă tinereţea, greu aş pleca din acest loc în care amintirile, cărţile şi tablourile, pozele, obiectele primite de la prieteni, îmi sunt cea mai fidelă companie. Poate doar dacă le-aş lua pe toate cu mine şi m-aş înconjura de ele. Cochilie sentimentală, viaţa.
Acei bătrâni încăpăţânaţi sunt poeţii şi invers, şi unii şi alţii fiinţe fără vârstă. Ataşamentul şi recunoştinţa, nobilele sentimente faţă de locul în care ai trăit şi oamenii care au făcut ceva ca viaţa ta să fie mai lină.
Acum, în a treia fază a garsonierei, o altă culoare, care seamănă cu fundalul unui nou început. Aici s-a plâns şi s-a râs, s-au citit poezii, s-a băut vin, au căzut pe jos scrum, lacrimi, hârtii, obiecte, s-au născut şi reprimat idei şi ambiţii. Aici, într-o vară, certitudinea unui sfârşit m-a făcut să plâng cu chipul pe covor şi lacrimile să mi se amestece cu praful.
Aici s-a proclamat în fiecare zi câte-un gând împotriva neutralităţii mimate, a falsului autocontrol subjugat obiectivului, aici s-a pus literă lângă literă şi s-au născut cuvinte. Semnificaţia lor m-a purtat pe braţe s-au m-a răstignit, în aceşti ani. Aici s-au stins îngrijorări şi aici au răsunat vocile prieteniei, reproşurile, îndoielile, speranţele, soluţiile. Aici a fost sediul central al scrierilor pentru care părinţii mei primesc uneori felicitări deşi, de câte ori mă duc acasă îmi pare că mă plimb printr-un oraş în care nu mă cunoaşte mai nimeni.
Contrastul, mergând umăr la umăr cu cineva cunoscut aproape de toată lumea te face să te simţi şi mai insignifiant, să pari un personaj adorator de recunoştinţă prins cu anonimatul în sac. Dar sunt doar iluzii clivajele generaţiei şi ale experienţelor, nu de puţine ori notorietatea întorcându-se împotriva celor care au vrut-o neapărat.
Acum voi locui uniform în mijlocul culorii pe care nu va mai trebui să o explic. O vreme voi menţiona doar că e nouă. Pe Emilia trebuie să o prezint mereu şi spun mai mult, dacă interlocutorul se arată interesat, că ea trebuia să vină la Bucureşti cu mult înaintea mea. În câţiva ani mi-am uitat manifestele care excludeau orice stabilire aici şi din acest punct de vedere, recunosc, eu am fost mereu un om cu bagajul mereu făcut, gata de plecare, atât la propriu cât şi la figurat…

amintirii Emiliei Salcă 22 septembrie 2014
(1924- 1945)

wpid-20140618_160314.jpg

Domnul Lupu. Un maestru al șahului și al voinței

21 septembrie 2014

image

Profesor Vasile Lupu – septembrie 2014

Comparaţiile şi compensaţiile

17 septembrie 2014

În adolescenţă, la Rădeşti, îmi plăcea să macin porumb. Îmi dădea un sentiment de bărbăţie încărcarea sacului cu boabe galbene din hambar, aducerea lui până la moara electrică, asumarea responsabilităţii pornirii morii, care era trifazică, apoi ridicarea pe umăr a sacului şi turnarea a aproape jumătate din conţinut în acea cupă. Ea arăta mai degrabă ca o piramidă întoarsă, cu vârful spart, prin care boabele porneau la vale, spre măcinare. Într-un zgomot infernal, supravegheam să nu intre bucăţi rupte de cocean şi să „înfunde” moara, ca la final să iau sacul celălalt, care fusese prins sub acea cupă, cu angrenajul care măcina porumbul. Şi s-a făcut făină de mălai.
Nu era mare filozofie. Luam acel sac aproape plin şi îl turnam într-un recipient metalic. Încăpea de parcă ar fi fost turnat anume pentru cantitatea pe care o măcinasem, îmi plimbam câteva secunde mâinile prin făină şi o lăsam să-mi scape printre degete, ca pe nisipul unei veri toride, apoi îi puneam un capac. A doua zi, acea făină devenea „tiricari” pentru găini sau „făină de mălai” pentru porci.
Sincer, îmi plăcea această muncă mai mult decât multe altele. Să fi avut ceva din gena morăritului, de la bunicul patern, Ion Predescu din Nemoiu, ceva din spiritul sisific al bunicului matern, Salcă Nicolae, care cu cât îl punea viaţa mai greu la încercare, cu atât mai mult se ambiţiona. Şi aşa a făcut, cu „mâinile estea” cum îi place să spună şi azi, multe lucruri bune pentru gospodăria lui dar şi pentru alţii.
Acel efort îmi dădea sens, aşa cum sens mi-au dat întotdeauna dezbaterile vii, provocările în sens bun, căutarea soluţiilor la problemele sufletului şi de viaţă, comunicarea, pe care o consider izvor de tămăduire sufletească, atâta timp cât ea este şi în sens, nu doar în formă.
Când ni se pare că am suferit o nedreptate, alinare ar trebui să ne fie toate momentele bune care ni s-au întâmplat. Spre exemplu, binele primit de la cineva într-un moment mai complicat, o idee a cuiva care cândva ne-a salvat, compensaţiile vieţii pe care le putem depista printr-o simplă comparaţie cu a vieţilor altora. Recunoştinţa – memoria binelui care ni s-a făcut, adevărată făclie în a avea motive ca noi să fim buni, nu condiţionat, ci pentru că avem exemple că se poate şi implicit lumea să fie mai bună.
Din păcate, în spirala percepţiilor noastre despre lume şi viaţă noi mergem înspre negativ. Invidiem, deci ne subordonăm sufleteşte. Semn de slăbiciune sufletească. Mai concret, cel care recunoaşte că invidiază, admite că este inferior, îşi subevaluează tot ce are în detrimentul a ceea ce râvneşte într-un anumit moment de viaţă, habar neavând dacă ar putea ţine de ar avea. Mă simt bogat că n-am acest sentiment chinuitor.
Vorbele. În balanţa vieţii, pe care stau bunele şi relele noastre, se găsesc de asemenea alte mici balanţe, poate zeci, poate sute, poate mii. Ele sunt balanţele faptelor şi a vorbelor noastre în relaţia cu fiecare om pe care l-am cunoscut mai mult decât episodic. E o chestiune de logică simplă că argumentul care ar trebui să primeze, după depăşirea unor momente emoţionale, este cel care atârnă mai greu. Aici însă percepţia noastră personală este mult supraevaluată. Mai simplu spus dăm valoare mult mai mare decât este cazul unei înjurături, pe care şi noi o intuim ca fiind spusă poate la supărare, decât unui întreg istoric pozitiv legat de persoana care ne-a înjurat. Tocmai de aceea consider că atitudinea doare mult mai tare decât un cuvânt. Necunoscându-te, nefiind capabil să realizezi tu însuţi ceea ce transmiţi, n-ai cum să ai o diagnoză reală asupra stării conflictului în care te afli.
Unii oameni n-au noroc. Vieţile lor sunt poate doar şiruri nesfârşite de cazne pentru suflete chinuite, care se pot mântui dacă înţeleg ceva din chin. Chiar şi aici, dacă nu există cauze medicale, tot un mod de-a interpreta lucrurile primează.
Soluţia nu este să căutăm nefericirea în jurul nostru pentru a ne putea pansa propriile răni, nici să ne acceptăm soarta grea doar pentru că pe lume sunt oameni care se chinuiesc şi mai mult; ci să căutăm neobosit să ne poziţionăm ca rol în lume. Să ne asumăm o misiune, pe care desigur unii o vor nega sau diminua, tot din invidie, din slăbiciune, preferând să blameze decât să vadă partea bună. Că reuşita celor din jur e şi reuşita lor.
Să ne debarasăm noi atât cât stă în puterea noastră de răul pe care suntem capabili să îl detectăm. Există în noi o importantă cantitate de rău care se manifestă prin ipocrizie, minciună, lene, lipsă de recunoştinţă, însingurare, înstrăinare şi negare, evitare, etc, toate ostile normalizării relaţiei cu ceilalţi dar şi cu divinitatea. Îmi imaginez Divinitatea ca neuitându-se spre noi până când nu dăm semne că vrem măcar să îndreptăm aceste probleme care ţin de noi.
Ieri, doamna de la magazinul de lângă blocul meu (pe care într-o scriere am menţionat-o că nu mi-a răspuns la salut, iar eu în loc să ignor acel aspect, am întrebat-o uitându-mă în ochii ei de ce nu-mi răspunde), deşi era extrem de grăbită a ţinut să-mi spună: „sunteţi primul om pe ziua de azi pe care îl aud că spune că face foarte bine!” Iar acum, când scriu, mă gândesc dacă n-am fost primul pe care l-a întrebat.
De ce am început cu înclinaţia mea pentru morărit? Pentru că aşa am simţit, să încep cu ceva care mă relaxează şi mă duce într-o lume a unui alt tip de huruit, cel al morii din curte de la Rădăeşti, unde sunt foste dimineţi în care oamenii se mulţumeau şi cu mult mai puţin.

Bucureşti, 17 septembrie 2014

Singurătatea unui scriitor

8 septembrie 2014

Sunt puţine mărturii despre singurătatea unui scriitor, rămase chiar de la scriitor. De regulă, ele sunt extrase din jurnale intime, din scrierile celor care l-au cunoscut sau sunt pur şi simplu deduse din creaţiile literare în sine sau din evaluarea superficială, acolo unde este posibil, a vieţii sale de familie.
În 2011 scriam în Chezăşie pentru libertate un eseu despre Zaharia Stancu. Povesteam despre o vizită pe care o făcusem împreună cu doi prieteni la casa memorială din comuna Salcia din judeţul Teleorman. Doamna bibliotecară Cornelia, cea care întreţinea şi casa memorială ştia câteva date despre urmaşii lui „Darie”, fapt pe care l-am relatat în prima mea carte de eseuri. Cu toate astea, Zaharia Stancu, un nume cunoscut, aproape de noi din punct de vedere temporal (1902-1974) lasă în urmă o ceaţă, exact ca imaginea mamei în amintirea pe care Darie o descrie în „Desculţ”.
Nu despre singurătatea lui Zaharia Stancu mi-am propus să scriu. Am făcut o digresiune înspre viaţa unui scriitor activ, fost conducător al Uniunii Scriitorilor din România şi al Teatrului Naţional Bucureşti, vreme îndelungată (cred că cele două funcţii i-au ocupat lui Stancu aproape trei decenii din viaţă ) pentru a exemplifica efemeritatea genealogică, darămite emoţională a unui scriitor care deşi foarte public devine uitat.
Singurătatea scriitorului şi opera sa. Tristeţea creatorului de cuvinte şi implicit de imagini şi lucrurile care stau în spatele unor scrieri şi care, desigur, nu se văd.
La o întâlnire amicală, anul trecut, le spuneam unor oameni care lucrează cu oamenii, ca atunci când evaluează o situaţie, dacă sunt subordonaţi să se pună în locul şefilor, din punct de vedere al asumării deciziei şi invers, dacă sunt şefi să analizeze ca şi cum ar fi subordonaţi. Nimic mai simplu. Sunt sigur că afirmaţia mea s-a mai spus, precum sigur sunt că e doldora de cărţi pe aceste teme. Ce nu sunt sigur însă este faptul că sunt mulţi cei care ştiu să transmită un mesaj şi cum să-l facă înţeles şi mai ales urmat.
Tendinţa mea este să deviez de la tema principală. Cât de singur se poate simţi un om ca să facă un „plural” din mai nimic şi acelui plural să-i dea sens şi prin el să bucure şi să înveselească vieţi ? Care om pleacă în toiul petrecerii să scrie despre nevoia de petreceri şi companie? Cine se trezeşte fericit lângă iubirea vieţii sale şi totuşi aprinde discret veioza şi se apucă de scris despre regretul zilelor în care oferea flori, tezaurizând gesturi, probabil, fireşti pe care le-a primit cândva în schimbul semnelor sale de dragoste?
Nimic nu este infim şi la întâmplare la scriitor. Majoritatea realizărilor artistice se nasc dintr-un mixt de singurătate şi tristeţe, conştientizate. Tristeţea pe care mulţi o blamează şi fug de ea sub toate formele, încercând să o sufoce în grabă cu prezenţe fizice sau prin vicii, este un sentiment periodic în vieţile tuturor oamenilor. Sentimentul este mai des sau mai rar, ţine mai mult sau mai puţin, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia şi de temperament. Există însă o mecanică a sensibilităţii, a dozei de bucurie şi de tristeţe, care vrând nevrând se echilibrează ca intensitate.
Mulţi sunt cei care nu-şi recunosc stările sau pur şi simplu le pun pe seama altor factori. Unii au capacitatea de-aşi reprima trăirile într-un mod mai intens şi pot pune în subconştient emoţii care mai devreme sau mai târziu vor ieşi la suprafaţă. Tocmai de aceea le-am spus oamenilor despre care am vorbit să se pună în locul celorlalţi şi invers. Am mai scris despre putere şi despre extremele emoţionale pe care le aduce cu sine. Ea, puterea, are aceleaşi reflexii şi în relaţiile interumane.
Dar vorbeam despre singurătatea scriitorului. Asumarea singurătăţii sufleteşti în acest caz este o formă de adevăr. Scriitorul devine „liderul de opinie” al tuturor oamenilor care simt lucrurile pe care acesta le exprimă dar n-au avut capacitatea să le exprime ei înşişi sau pur şi simplu nu s-au gândit la asta.
Mi-a fost greu să convieţuiesc cu un om care fie îmi blama trăirile interioare, neînţelegându-le, fie încerca să mă normeze, comparându-mă cu ce a cunoscut anterior mie, direct sau prin alţii. Pot spune, deci, că scriitorul are nevoie de un noroc uriaş să găsească un om cu care să poată convieţui. Cei care au reuşit să le facă pe amândouă, într-o stare medie de armonie, adică să aibă şi o viaţă personală cuprinzătoare dar să şi esenţializeze trăiri, sunt norocoşi.
Sunt mulţi oameni singuri care nu sunt scriitori şi cărora nu le place să citească, neputând astfel descoperi că nu sunt de fapt singuri. Cititul, căutatul răspunsului, este una din marile forme de terapie. Vorbitul, descărcarea de problemă, sfatul cerut, comunicarea în sine sunt puternice arme împotriva singurătăţii. Per ansamblu singurătatea intimă e blamată de societate, la fel cum blamate sunt multe lucruri care nu ar trebui să fie blamate. Prejudecăţile pun această presiune care inevitabil duce la greşeală. Astfel, un prim obiectiv al comunicării ar trebui să fie neutralizarea singurătăţii dar pentru asta trebuie să îndeplinească o condiţie, ea, comunicarea, să fie sinceră, să pornească din suflet.
Le spun mereu celor care au familie să se bucure de ea. Nu m-am sfiit, atunci când a fost cazul, să spun ce cred sincer dacă vedeam că cineva se poticneşte în prejudecata celorlalţi. Suntem, cumva, într-un moment aparte din punct de vedere emoţional. Copiii generaţiei „industrializării” au deja familii şi copii. Unora le reuşeşte altora nu. Pansarea rănilor părinţilor noştri este esenţială. Cu toate acestea trebuie să-i învăţăm un lucru, că ei sunt cei care sunt obligaţi să aibă şi viaţa lor personală, cu bucuriile lor, care or fi, iar noi pe a noastră. Să nu ne plângem unii altora de milă aşa cum nici nouă nu ne-ar plăcea ca fiii noştri să ne plângă de milă. Gândind astfel riscăm să rămânem prinşi într-un cerc vicios care va ţine blocaţi şi înfricoşaţi emoţional accentuându-ne anxietăţile.
Consolarea văduvei sau a văduvului sunt de prisos atunci când lucrurile au mers bine. Nici o părere optimistă şi încurajatoare nu va înlocui un om. Ea este doar un semn de bun simţ faţă de omul care a pierdut ceva extrem de important, un alt om.
Din acest punct de vedere singurătatea scriitorului este oarecum perversă. Scriitorul poartă doliu după un gest pierdut, cu toate că ştie că sub o formă sau alta mai are şanse să-l reprimească. Scriitorul vrea să fie lăsat în pace ca să poată scrie dar vrea şi oameni în jur care să-i ilustreze viaţa, construcţia sa mentală animată de iubire. Scriitorul vorbeşte despre iubirea ideală deşi ştie că cea ideală este divină şi deci incunatificabilă. Ea se relevă doar prin reflexiile solare, prin alinare şi prin pedeapsă.
Pentru scriitor iubirea ideală nu poartă dresuri şi nici sutien, iar când spun asta nu fac un joc de cuvinte; nu se află permanent în cealaltă jumătate de pat, căci dacă ar fi aşa el n-ar mai fi parte a imboldului universal care naşte creaţia.
Un mare scriitorul ar trebui să tânjească să nu mai fie scriitor şi să fie dispus să dea la schimb oricând acest statut pentru a primi potrivire, linişte sufletească şi o vorbă, o poveste înainte de culcare.

8 septembrie 2014

Poetul poet

5 septembrie 2014

_MG_2975

Ce poet a fost doar poet?
Nichita a fost doar poet,
Mi-a spus ea,
Susținându-și prosopul cu un gest
De mireasă
………………………………..
Niciun poet n-a fost numai poet,
I-am spus sorbind șampanie
Din orbita ochilor ei
În timp ce ea mă spăla pe picioare
Ca o Mesie
A cărei lemn de cruce
Ardea-n șemineu

din „Obsesia gesturilor” (în lucru)
Foto: Mihai Zgondoiu

*

4 septembrie 2014

Preţ bolii tale,
Buchetele albe de flori
Anii mei de-o curăţenie
Copilărească
Şi rănile pe care mi le-ai lăsat
În glezne,
Ca pe nişte cuie,
În palmele cu care ţi-am
Oferit flori albe,
Ca pe nişte cuie

Eu de-atunci
Flori n-am mai dat,
Curat ca un copil
N-am mai fost

Toma Caragiu

2 septembrie 2014

„O bătrână care nu l-a cunoscut pe Toma Caragiu de aproape, dar a îmbrăcat doliu la moartea lui, mi-a zis în urmă cu un an, pe o terasă de munte: mă întreb cum o fi la Judecata de apoi, înviem și cu trupul sau numai cu sufletul? Dac-ar fi să poți alege, eu aș cere să înviez sub formă de portocal, lângă Toma Caragiu, sa-l fac să uite zilele ce i s-au furat” Fănuș Neagu – Cartea cu Prieteni