Archive for noiembrie 2014

***

30 noiembrie 2014

Reclame

**

28 noiembrie 2014

Generaţii, viitor

26 noiembrie 2014

IMG_3598

Ura nevăzută a unor oameni „de treabă”

23 noiembrie 2014

Ieri am văzut un câine negru care a trecut strada în zona Piaţa Romană. Acolo începe Bulevardul Lascăr Catargiu, de obicei un drum foarte aglomerat. Eu eram pe celălalt sens, oprit la semafor. Câinele s-a uitat în stânga, singurul sens din care puteau veni maşini, apoi a trecut, cu un mers uşor clătinat, s-a oprit pe zona cu gazon care separă sensurile şi s-a aruncat pe spate, cu picioarele în sus, începând să şerpuiască prin iarba proaspătă şi nespecific de verde pentru un sfârşit de noiembrie în România. La semafor încă nu se făcuse verde aşa că îl urmăream cu privirea. S-a ridicat în picioare şi arăta ca un câine de apartament, proaspăt periat în timp ce blana neagră îi strălucea. M-a făcut să zâmbesc. M-am uitat la el şi deşi iniţial am vrut să mă încrunt la, mai nou, nespecifica prezenţă a unui câine în centrul oraşului, am surâs. Viaţa şi libertatea lui atârnau de un fir de aţă. Fiecare secundă pe care o trăia liber era un dar care nu se mai întorcea niciodată. Bogăţie valabilă pentru orice fiinţă.
În viaţă, de multe ori când am fost lovit, s-a întâmplat să văd, plimbându-mă pe străzi, fenomene de care, atunci când îmi era bine, am fost privat.
Îmi aduc aminte, spre exemplu, că acum nişte timp, când am decis să mă despart de o fată, după ce am plecat din locul în care ne-am întâlnit să ne spunem adio, deşi era mai seară decât când mă dusesem, la plecare mi se părea mult mai luminat afară. Nu fac un joc de cuvinte, ci chiar aşa s-a întâmplat, am simţit cum un inel cervical îmi pocneşte şi am putut ridica liber privirea. Mă puteam uita din nou în ochii oamenilor şi le vedeam chipurile. Mulţi dintre ei erau trişti şi mergeau spre casă privind asfaltul. Îmi venea să le strig: „Hei, nu fiţi supăraţi, ridicaţi privirea şi o să vă simţiţi mai bine! Care puteţi şi ştiţi şi că le puteţi menţine, luaţi decizii!”. Pentru că mulţi oameni, nu că nu vor, ci nu pot lua sau nu se pot ţine de o decizie luată. Contextul lor, plin de angajamente şi responsabilităţi, cheltuieli care trebuie plătite şi frica de blam şi de o pedeapsă şi mai mare, este carcera lor. Unii devin nişte corpuri din care a rămas numai „mecanica” vieţii de relaţie. Pentru alţii există numai duminica, în rest totul este o rutină. Sunt acei oameni care spun: „trece şi viaţa!”, ca şi cum s-ar referi la ceva neplăcut, iar duminicile devin şi ele, în sine, nişte rutine în care cel mult sunt săgetaţi de o speranţă că „odată” li se va face dreptate de undeva. Alţii sunt în categoria celor care aşteaptă chiar o intervenţie divină care să le mai dea nişte „libertate” măcar spre sfârşitul vieţii. Într-o formă sau alta oamenii se mântuiesc. Trec prin diferite stări, boli, se chinuiesc, îşi reprimă, câştigând pe termen scurt aprobarea celorlalţi, dar pierzând-o pe termen lung. Cei mai mulţi nu recunosc în primul rând că au o problemă, pe lângă aceia care nu o conştientizează. Mulţi se lăcomesc şi pierd liniştea şi o minimă stare de bine râvnind, ca în pilda cu mana cerească, la ceea ce oricum nu au timp să consume.
Am semănat şi eu cu acel câine negru în nişte situaţii de viaţă, uneori mai seaman. Am trecut strada riscând să fiu lovit de maşini, iar când am intrat între sensuri mi-am împrospătat blana , nu că îmi ardea cum arăt, ci că sunt situaţii în viaţă când singurul lucru bun pe care îl mai poţi face este „ceva” doar pentru tine. Mirosul unei flori, să ţii mai mult de o secundă pe limbă cafeaua pe care tocmai ai sorbit-o, să îţi cumperi un ziar, să te plimbi pe străzi pe care n-ai mai fost, să cauţi privirea unui om, să vezi dacă e sincer sau prefăcut, să ierţi, să te refugiezi într-un loc în care nimeni nu ar putea intra să te deranjeze sau să-ţi răpească bucuria, aşa cum ar fi o poveste scrisă undeva, să te uiţi atent la o clădire veche şi să te întorci în timp.
Îi admir pe oamenii care au copii şi se ocupă de formarea lor caracterială şi de îngrijirea lor. Dacă nu deleagă esenţialul, cred că e cea mai grea şi mai nobilă misiune. Formarea copiilor seamănă cu scrisul. Este un nou început, mereu. Fiecare copil poate fi, pe lângă alţi copii – salvatorul. Parte a unui întreg care conştientizându-şi şi armonizându-şi componentele, însufleţindu-le, ar putea înnoi moral o societate. Concilierea între generaţii ar fi, probabil, primul pas spre această vindecare sufletească, pe scară largă.
Poate că de-asta sunt supărat, dragă prietene, care în mod corect m-ai întrebat: „Ce se întâmplă cu tine?”, într-o vineri ploioasă. Asta se întâmplă. Tristeţea obiectivă te ajută să vezi mai bine lucrurile, iar un anumit tip de izolare, cu atât mai mult. Căutarea sensului real, care nu stă nici în formarea de majorităţi aprobative, însă precis interesate individual, nici în democraţii efemere „de duminica”.
Ca să vezi cine sunt cu adevărat oamenii priveşte-i în competiţiile sportive dar mai ales în cele nonconvenţionale, acolo unde au posibilitatea să fie incorecţi, fără a fi pedepsiţi. Priveşte-i cum se înfierbântă şi atacă fără să ţină seama de nimic şi cum se sting apoi într-o răutate latentă, şoptită, bârfită, până la un nou moment care le cere consum exploziv de ură.
Am văzut oameni care aparent sunt în toată firea, cerând moarte fizică pentru cei care sunt de altă părere cu ei. Cu toate astea, dacă ştiu să tacă atunci când trebuie, în faţa ierarhiilor care pot avea pârghii asupra lor, trec în societate drept oameni cumsecade. Dacă îşi mai creează şi un învelişi profesional, ar putea fi chiar consideraţi repere, în detrimentul caracterului bolnav şi ascuns pe care îl au. Apoi violenţa lor atitudinală, fie că este prin tăcere, tocmai atunci când ar trebui să confirme un adevăr, o falsă neutralitate, folositoare pe termen scurt şi mediu sau prin gălăgie, agitaţie sau negare din principiu, atunci când firesc ar fi să detensioneze. Oameni ai interesului minor, pripiţi să condamne fără probe şi incapabili să distingă răul de bine şi să empatizeze cu durerea altuia.
„Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.”Ioan 18 (20). Cam asta a fost toată apărarea lui Isus. Poate că s-ar mişca ceva în societate dacă am spune mai des ceea ce credem, nu doar impulsionaţi de ură.

Bucureşti, 23 noiembrie 2014

Scara spre viitor, la Gaudeamus 2014

21 noiembrie 2014

image

Schimbare de generaţie

16 noiembrie 2014

IMG_8794

20 noiembrie, 18.00, Gaudeamus

10 noiembrie 2014

image

Standul editurii Eikon. Vorbesc – Daniela Sticlaru, autoarea picturii „Inocență” și poetul, editorul și prefațatorul volumului, Vasile George Dâncu.  Eu voi citi câteva poezii din volum. Vă așteptăm!

Toamnă

4 noiembrie 2014

image