Archive for decembrie 2014

Un an – credinţă!

31 decembrie 2014

A mai trecut un an. Bun, rău, nu ştiu. Cu adevărat greu a fost pentru cei care pe parcursul lui au pierdut oameni dragi. În rest, pentru ceilalţi dintre noi a fost un an normal, cu bune şi cu rele, cu efort sau emoţii ceva mai multe sau mai puţine decât în alţi ani.
Primul meu gând se îndreaptă spre toţi cei care au suferit în acest an. Lor să le dăruim din inimile noastre o vorbă frumoasă.
Pentru mine a fost un an în care s-au testat prieteniile. Povestea merge mai departe fără resentimente. E o vorbă adevărată aceea că orice sfârşit înseamnă un nou început.
Dacă anul trecut pe vremea asta scriam că îmi doresc de la 2014 tot felul de lucruri: comunicare, omenie, etc. Pentru 2015 îmi doresc mai multă Credinţă. Gândul să nu mi se abată de la credinţa în Dumnezeu. Tot timpul va fi această tentaţie, fiind până la urmă vorba despre un act de voinţă. Prin Credinţă sunt sigur că voi putea depăşi chiar şi obstacole aparent imposibile. La mulţi ani!

Reclame

Din Jocurile Daniei de Anton Holban

28 decembrie 2014

„Cred în valoarea observației, ca primă sursă a literaturii, așa cum preconiza Boileau. Nu încerc numai să refac evenimente, anecdote, ci gesturi care pot caracteriza. Un exemplu: eram la operă, la un spectacol cu Parsifal. De-abia se ridicase cortina și, lîngă mine, un domn desfăcea un pachețel cu bomboane ca să mănînce el, și să servească pe două doamne care-l întovărășeau. Eram dezolat, căci trebuia să înceapă foșnitul hîrtiei și ronțăitul bomboanelor. Dar, printr-o mișcare greșită, o bomboană a căzut jos. Și atunci domnul, în întunericul sălii, a căutat să găsească bomboana, aplecîndu-se și cercetînd cu mîna podeaua. Cu o mînă, cu cealaltă, cu amîndouă. Renunțare, și apoi din nou cercetare. Bomboana — o caramelă — rămînea de negăsit. În dreapta scaunului, în stînga, pe dedesubt, prin față, în timp ce ochii domnului continuau să urmărească spectacolul. Așa s-a întîmplat în tot lungul actului întîi din Parsifal, care durează vreo oră și jumătate.

Uitasem de muzică, urmăream cu aviditate starea lăuntrică a vecinului meu. Era grotesc și tragic, ca Charlie Chaplin. Cînd s-a aprins lumina, în timp ce se aplauda, primul gest al domnului a fost să se ridice și să-și caute bine bomboana, pe care, în sfîrșit, a găsit-o.

Iată o observație. Pornind de aici, creezi un om. Cam caricatural poate, reduci pe om la o singură facultate, cum a făcut Molière sau cum cerea Taine. Nu se face astfel un om, ci numai un personagiu literar. Adică, un simbol. Dîndu-i încă o însușire (Harpagon, avar și îndrăgostit), iarăși e prea puțin, chiar dacă admiți unele contradicții în erou. Trebuiesc cît mai multe aspecte. Nu te teme de confuzii. Nelămurirea ajută la profunzime (superbul Jude L’Obscur al lui Hardy). Din pricina simplificării, modelele memoriilor lui E. Lovinescu au putut să protesteze (lăsînd la o parte puerilitatea vanității jignite).”

*

28 decembrie 2014

Poetul se gândeşte
Mereu la moarte
Şi totuşi parcă nu moare

Cel mai frumos revelion
A fost înainte de-un Crăciun,
Cândva,
Când am numărat invers
Şi am primit în dar
Un râs ca de fetiţă

(After shave-ul cel mai ieftin
A primit cele mai multe laude)

Toţi care mă văd de chiar
Îmi spun că par mai slab
Şi mai de treabă
Decât în poze

Cândva, un om care
După părerea mea avea mai multe
Ca mine,
După ce a băut, mi-a spus în faţă
Că mă invidiază

Un altul care sigur avea
Mult mai mult,
A acceptat în dar
Cerneala ce mi-a fost furată
Pentru că am scris pe un gard
Cu stiloul „să fie bine, ca să nu fie rău”
(stilou vine de la stil, am aflat)

Şi totuşi râsul ei ca de fetiţă
Şi privirea
Şi cerneala era privirea
Şi poetul şi nemurirea
Şi cel ce nu invidia
Şi cel ce avea şi ştia
Şi cea care râdea
Şi cel care număra
Şi cel păgubit
Şi cel ce nu se supăra
Şi cel ce de adevăr se temea
Şi cel ce pedeapsă ispăşea
Şi ea care în braţe râdea
Şi ea, ea, ea pe toţi îi salva…

28.12. 2014

Anton Holban – O moarte care nu dovedește nimic

23 decembrie 2014

“Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricât de neatent ai fi Tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine. Graţie Ţie, poate, viaţa mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare…

Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, nici un defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încântare. Sunt aproape complect fericit. Toate nemulţumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezându-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive.

Numai o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nu e bogată şi mi-ar îngreuia mersul purtând-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată.

Doamne, fă să-mi recapăt libertatea… Cum, nu ai putea pricepe decât Tu, cu priceperea Ta savantă. Eu nu sunt în stare de nici o hotărâre.”

Cei singuri de Crăciun

19 decembrie 2014

Sărbătoarea naşterii lui Iisus pentru mine e demult confiscată. Am mai spus-o şi în alte scrieri. Îmi produce un rău sufletesc orice exces, atât pozitiv cât şi negativ. Spre exemplu o învăluire de îndemnuri la bunătate şi îndemnuri la hrănire peste medie, precum şi contrastul comportamental din timpul anului în care oamenii arareori îşi arată afecţiune, devine pentru mine ceva dificil. Am multe experienţe pentru care evenimentele din preajma Crăciunului şi nu ceea ce simbolizează el să nu îmi producă mari bucurii. N-am cum să mă bucur la comanda calendarului. N-am cum să percep altfel decât în restul timpului o anumită atmosferă şi n-am cum să mă mai adaptez sufleteşte la spiritul festiv, ca apoi să mă deconectez subit de la el, pentru că anul obişnuit reîncepe şi deci indiferenţa să îşi reintre în drepturi.
Sunt mulţi oameni de zeci de ori mai deştepţi decât mine. Cei care nu pun prosteşte tot sufletul în relaţiile interumane şi care astfel reuşesc să găsească resurse perfecte pentru perioada „sărbătorilor”. Refugiaţii în muncă, nesentimentalii, cei care au fost educaţi bine, cei care dau foarte rar pe acasă, cei care în relaţia cu familia nu discută în profunzime toate problemele care le străbat gândurile şi nu caută să mai recupereze teme oricum pierdute, cei care nu dau atâta însemnătate vorbelor şi gesturilor din jurul lor. Aceştia se simt perfect mai ales în vacanţa pe care o dobândesc în preajma naşterii lui Isus, nu atât pentru ceea ce simbolizează cu adevărat perioada. Aniversarea Fiului lui Dumnezeu are valenţe minimale pe această scenă în care un personaj cu barbă, îmbrăcat în roşu de PR-ul Coca Cola, acum mulţi ani, este de fapt adevăratul simbolul al Crăciunului. Un moş pe nume Crăciun.
De sărbători o majoritate formală izolează o minoritate îmbolnăvită sufleteşte cronic sau doar contextual. Prin această majoritate formală se creează o presiune pe toţi perifericii, nenorocoşii, răniţii sau frustraţii, printre care şi eu. Eu nu sunt un om fericit, prieteni. Dar ce, nu ştiaţi asta? Uneori mă supără foarte tare invidiile care mă au ca „adrisant” , pentru că singurele lucruri premiate în viaţă mi-au fost produsele suferinţei mele, adică poeziile. Nu am luat niciodată niciun premiu la şcoală. Ţin minte perfect ca în clasa a – I-a am avut media 9, 23 dar trei sferturi din clasă cred că a avut-o zece. Deci singurele premii pe care le-am luat în viaţa asta au fost cele pentru poezie: al revistelor „Discobolul” şi „Acasă” în 2012 şi al Uniunii Scriitorilor din România, filiala din care fac parte, pentru un volum din 2013. A, pentru o anumită ascensiune? Ascensiunea mea a fost un mixt între norocul de a întâlni un trimis a lui Dumnezeu, cel puţin în ceea ce mă priveşte şi o ambiţie tantalică de a recupera din timpul pierdut şi din ceea ce n-am făcut, pentru a răzbate. Apoi izolarea m-a ajutat foarte mult. Era normal să ajung într-o izolare în lipsa înţelegerii de cândva şi a timpului pierdut. Deci, de ce invidie? A, pentru noroc? N-ar fi ţinut dacă nu aveam un singur lucru pe care mi-l asum – capacitatea de a distinge cât de cât adevărul şi onestitatea de-al spune.
Ar trebui să mai spun că nu râd fals ci din inimă. Ştiu ce înseamnă să pierzi, atât în iubire cât şi în profesie. Ştiu ce înseamnă şi „să n-ai de pită” dar şi cât valorează o mângâiere sau o vorbă bună. Ştiu cât doare o jignire şi când o spui şi când o primeşti. Cam am habar ce înseamnă să ţi se spună adio sau să fii înjurat de ziua ta. Cunosc ce înseamnă consecinţă, autocontrol, anxietate, disting „tonalităţile afective” – glasurile schimbate în funcţie de e emoţii şi interes, realizez când oamenii îşi schimbă comportamentele în funcţie de ce ai urcat şi ce ai coborât. Ştiu ce e trădarea. Trădător nu ştiu încă dacă ştiu ce înseamnă, căci în viziunea mea încă n-am trădat. Cred mai degrabă că trădarea poate fi făcută numai împotriva cuiva care are conştiinţa iubirii şi a încrederii în tine, iar tu la rândul tău, ştiind de ele, în loc să fugi, alegi să le întinezi. Dar oricum, formal cred că şi eu am trădat. În societate se trădează foarte mult fizic. Interpretarea trădării ţine de fiecare. Ideea de familie, în spiritul ei este încă şubredă. În literă este ceva confirmat, dovedit, o construcţie numai bună de arătat celorlalţi, o legitimare, un refugiu sau un alibi, mai ales pentru cei cu felurite deviaţii sexuale, pe care sincer o spun, îi compătimesc.
„De Crăciun fii mai bun!”, deci. De naşterea Domnului să ne bucurăm toţi. Măcar pentru faptul că este vacanţă şi prilej de reflecţie şi odihnă sufletească. Şi pentru că şi aşa, aproape nimic din cei pământesc nu durează prea mult. S-ar putea să fie ca în filmul Ghost cu Patrick Swayze.
Vreau să le scriu în mod special celor care în această perioadă se simt singuri şi fără direcţie, nedreptăţiţi, fără să aibă ori ce mânca mai mult decât în mod obişnuit, ori ce iubi, tot mai mult decât în mod obişnuit, să nu invidieze pe nimeni pentru nimic. Ascensiunile aparent nemeritate se plătesc până la ultimul cent sufletesc, până devin meritate, familiile false au sufletele împrăştiate şi acel spirit comun nu există. Mai mult, în jurul lor periodic se întâmplă câte ceva care simbolizează starea de eşec, doar că cei mai mulţi oameni nu cred în simboluri şi deci nu văd; iar nesingurătatea este doar de ordin spiritual, n-are nimic de-a face cu fizica. Să-L căutăm împreună pe Dumnezeu, chiar şi în cele mai pustii locuri şi cinste celor care au reuşit să-L găsească, indiferent dacă e Crăciun sau nu.

Bucureşti, 19 decembrie 2014 FP

Colindul cerbului

15 decembrie 2014

Actorul şi sălbaticii

14 decembrie 2014

Un film pe care ar trebui să-l vadă sau revadă meditând, fără să se grăbească să-l compare cu o producţie comercială, cât mai mulţi tineri sau oameni cu experienţă. Ar fi de preferat după ce îi citesc şi descrierea, ca să-l poată înţelege mai uşor. Cântecul de lebădă al lui Toma Caragiu, la mai puţin de doi ani înainte de plecare şi trecerea în eternitate.

Herăstrău

12 decembrie 2014

image

Despre nevoia de tandreţe şi despre romanul lui Cioroianu

11 decembrie 2014

Mai mulţi oameni mi-au spus „mai” direct sau „mai” tacit să mai scriu eseuri. Alţii încep să mă simpatizeze pentru că o fac mai rar. Despre ce să scriu, prieteni? Nici nu ştiţi că am scris aproape încă „de-o” carte, însă n-am mai publicat, nu din strategia de a stârni curiozitatea ci mi s-a părut că sunt nişte scrieri ratate stilistic. S-ar putea ca ele să fie cele mai importante, cum a spus cândva un amic despre nişte poezii pe care mă pregăteam să le arunc. Probabil o anumită agresiune şi-a lăsat amprenta pe dăruirea cu care scriam. Poveştile acestea de viaţă au fost un dar, cum dar cred că a fost puterea de a le relata astfel încât ele să devină pentru anumiţi oameni care s-au regăsit, învăţături.
Am cam spus ce era de spus pe zona asta. Am vorbit despre relaţiile de comunicare în special. Mi s-ar părea corect să trec la o fază superioară. Am scris despre tare caracteriale, efectele nocive ale geloziei în cuplu, despre „părinţii defecţi ai copiilor perfecţi”, în care „strângeam de gât” modul total greşit al părinţilor de a răpi copilăria micuţilor prin supraaglomerarea cu programe educaţionale.
Despre ce am mai scris? Despre „lucrături”, despre minciună şi invidie, despre falsitate, dublă măsură, despre propriile-mi defecte şi slăbiciuni, despre perversitate şi lecţii creştine, despre oameni care uită de unde pleacă şi care îşi schimbă comportamentul când ajung într-o poziţie pe care ei o confundă cu puterea. Apoi am definit relaţia de putere în iubire. Dacă ar fi să-mi definesc scrierile aşa le-aş defini ca fiind despre putere şi iubire. Dacă aş putea dezvolta pe tema puterii, apoi aş aplica analiza mea în varii domenii, ca relaţia dintre oameni sau rolul lor în diverse organizaţii, nu ştiu dacă aş avea de spus ceva nou. Probabil că s-ar găsi ceva. Apoi am mai scris despre egoism. O fată îmi spunea cândva că ar trebui să fiu mai egoist. „Bine, plăteşte tu cafeaua”,ar fi trebuit să-i răspund. Şi ar fi trebuit să îi arăt pe loc faptul că egoismul poate fi factor de îmbolnăvire cronică, sufletească. Cei care dau astfel de sfaturi care îndeamnă la „preocupare pentru interesele personale şi nesocotire a intereselor altora”, provin în mare parte din medii în care, în primul rând au resimţit sau au fost nevoiţi să resimtă efectele acestor tare. Din păcate şi în mediul numit informal „corporatist” se cultivă subtil egoismul. Îi îndemn pe tinerii care au un plan social de viaţă să nu se angajeze în acest mediul, dacă vor avea aşteptări ca societatea să le răspundă cu o anumită bunăvoinţă.
Păreri şi păreri. Realitatea este cel mai bun rezervor de poveşti. Aşa cum Cioroianu spune perfect adevărat că „istoria este cea mai frumoasă poveste”. Am citit recent romanul lui „Adulter cu smochine şi pescăruşi”. Mi-a plăcut. Am descoperit şi latura sufletească a unui istoric de succes. În roman este vorba despre el, căci este scris la persoana întâi, fiind scriitor, iar ea, o tipă pe care o cheamă Alicia (se pronunţă Alişia) care este regizoare. Avem deci un scenarist şi un regizor, adică un film de viaţă. Unii dintre cei care au scris despre carte au spus că este o carte de vacanţă.
Ca să îmi placă şi mai mult romanul, mi-am spus că sigur sub masca ficţiunii se ascunde realitatea şi este vorba de el şi soprana Alexandra Coman, de care am auzit de la gazete de cancan dornice să le relateze povestea. Îmi place şi că Cioroianu adoptă un stil curajos, fără false pudibonderii, descriind în detaliu scene erotice pe care nu le-ar fi putut spune aşa dacă nu avea şi o experienţă intimă importantă. Este o carte în care se fac referiri la parfumuri, filme, cărţi, maniere şi care generează acel interes de a descoperi mai mult decât ceea ce a spus el. Naraţiunea îndeamnă indirect la cizelare şi cred că mai mulţi bărbaţi ar trebui să citească romanul, măcar să înveţe sau să-şi reconfirme crezul că un minim gest de tandreţe, de care femeile au atâta nevoie, poate conta enorm. Revenind la ale mele aş mai spune că atunci când femeile se masculinizează în atitudine cred că o parte din vină o purtăm şi noi bărbaţii, care ne animalizăm în relaţia cu ele. Ne îmbrăcăm repede şi fugim apoi ne întrebăm de ce se creează o prejudecată feminină cu privire la felul de a fi al bărbatului. Asta ca să dau un răspuns şi „feministelor” spre a le arăta că feminismul clamat nu este altceva decât o formă de apărare în faţa unei societăţi care fără politeţe tinde să se abrutizeze.

Bucureşti, 11 decembrie 2014

Poveste

8 decembrie 2014

Azi dimineaţă am auzit la Radio România Actualităţi o povestioară. Era vorba despre un bărbat care s-a dus la o florărie să cumpere un buchet de flori pentru mama care urma să împlinească 65 de ani. Buchetul urma să fie trimis printr-un curier, într-un oraş aflat la o distanţă de 200 de kilometrii. Tocmai când ajunsese, din florărie ieşea o fată care-şi ştergea lacrimile. Bărbatul o întreabă ce s-a întâmplat, iar ea îi răspunde că nu i-au ajuns banii să cumpere un singur trandafir pentru mama ei. Omul îi cumpără un buchet, cumpără şi propriul buchet şi se oferă chiar să o ducă acasă. La un moment dat fata îl roagă să oprească, mulţumeşte şi coboară, intrând pe poarta unui cimitir. Întristat bărbatul decide să nu mai trimită florile ci să străbată distanţa pentru a le duce personal mamei sale. Fain. Ar trebui să reflectăm des la cât şi cum vorbim cu cei de lângă noi şi mai ales să ţinem seama de sensibilitatea lor. Am vrut să scriu ceva elaborat, însă această poveste simplă mi-a dat ideile peste cap. O zi bună!