Archive for februarie 2015

„Obsesia” la vedere

27 februarie 2015

Am adaugat in „pagini” şi volumul Obesia gesturilor, în forma lui de atelier. Cu schije, nepilit, neîngrijit, multiubit. 🙂

Reclame

Amintire

27 februarie 2015

Nimic din ce-am fost în trecut nu-mi mai aparţine
Am aparţinut celor care m-au privit la vremea respectivă,
Celor care mi-au vorbit,
Am aparţinut celor care m-au ascultat,
Celor care m-au iubit sau urât,
Am aparţinut celor care au sperat să mă aibă definitiv,
Sau care m-au avut doar o noapte,
Adierilor care mi-au mângâiat chipul,
Celor pe care i-am vizitat sau m-au vizitat,
Am aparţinut ploii care mi-a atins părul,
Sacoului care mi-a acoperit umerii,
Am aparţinut paginilor care mi-au atins mâinile,
Mării, care m-a primit în valurile ei,
Vinului, care mi-a atins buzele,
Fumului, care mi-a inundat nările,
Am aparţinut gândurilor, care mi-au dominat zilele,
Degetelor, care mi-au ţinut delicat palmele

Ţi-am aparţinut până şi ţie, ce nu-mi aparţineai…

(din Obsesia gesturilor, 2014)

Noi valuri cu needucaţi şi rataţi?

22 februarie 2015

Am participat recent la o reuniune cu tineri şi nu doar, care şi-a propus să taie panglica unei noi generaţii. N-are atât de multă importanţă cum se numeşte, cum importanţă nu are nici faptul că nu prea cred personal în proiectele de grup care se numesc „noul/noua” cu atât mai puţin în sintagme ca „val” cân se referă la reformă. Trei lucruri ar trebui totuşi salutate: primul – iniţiativa de a crea o interacţiune directă între tineri (atât timp cât ea este sinceră). Al doilea, vorbele venerabilului academician Solomon Marcus, prefaţatorul proiectului „colaborativ” – o culegere de texte scrise de nişte oameni cu vârsta sub patruzeci de ani, din diferite domenii de activitate şi al treilea, concluzia discursului d-lui Marcus, pe care aş separa-o de cuvântul în sine, am să explic şi de ce.
Întâlnirea s-a bucurat de o larga participare a unor oameni valoaroşi. A nu se confunda notorietatea cu valoarea profesională deşi ele se împletesc uneori.
Cel mai mult mi-a plăcut că în cuvântul său, omul acesta în vârstă de 90 de ani, Solomon Marcus, a fost mai „tânăr” decât mulţi din generaţia tânără. A vorbit despre „reactualizare” referindu-se la interacţiunile ulterioare (dacă or mai fi) ale celor selectaţi să facă parte din „val”, despre educaţie şi despre importanţa comunicării interumane şi după ce a evitat elegant complimentele, în lipsa unor dovezi concrete, a concluzionat spunând că „această generaţie este needucată”. Trosc.
Cu o seară înainte, fostul preşedinte, ultimul dintre foşti, spusese vădit interesat politic despre ceva cu „ o generaţie ratată”, referindu-se la partea care o cuprinde pe cea a mai tinerilor săi adversari politici dar şi la nefericita care cândva îl venera până la a face abuz în serviciu şi luând o condamnare de cinci ani de închisoare. Concluzionând, cu o seară înainte un fost şef de stat la TV, iar la acea reuniune, un academician cu o gândire captivantă, au subliniat „ratarea” şi lipsa de educaţie a unei generaţii.
Personal, am analizat aspectul emoţional al „generaţiei” şi pot spune că ea este una cu mari probleme de înţelegere a trăirilor. Am examinat atât cât m-am priceput comportamentele altora dar şi pe al subsemnatului, din această perspectivă. Nu de azi, ci deja de ceva vreme mă străduiesc să definesc anumite stări sufleteşti corelate cu situaţii. Concluziile nu par îmbucurătoare. N-o să mai reiau ce am scris în cărţile anterioare, dar pot spune că generaţiile care sunt cuprinse acum între vârstele 25 şi 40 de ani pot fi catalogate ca „needucate” din foarte multe puncte de vedere. Fiecare putând defini „educaţia” sub un aspect sau altul, în funcţie de observaţiile proprii sau de cunoaşterea asupra vieţii pe care o are.
Este adevărat şi faptul că atunci când eşti pus să defineşti o generaţie, aşa cum a „păţit” Solomon Marcus, n-ai cum să nu atingi cu „schijele generalizării” şi nevinovaţi. Totuşi cred că domnul Academician a vorbit pentru cine a avut urechi să audă. Atunci, când faci asta, mesajul tău prinde. El se restructurează, este adevărat, rămânând doar pentru câţiva, care auzindu-l, suportă şi adevăruri neplăcute şi dojană în virtutea transformărilor care se impun. Abia aceea este o undă, nu chiar un „val”. (Nu cred că avem nevoie să ne autodeclarăm „valuri” ca să mişcăm ceva). Acea undă, a celor care au înţeles mesajul, poate enunţa în surdină un manifest al împrospătării vieţii de relaţie a grupurilor socio-profesionale necesare unei ţări.
Din punctul meu de vedere tot mai mulţi oameni ar trebui să aibă în preocupare „educaţia emoţională”, sub orice aspect. Că ea o fi putând începe din pântecele mamei sau în primii ani de şcoală, că ţine de cei şapte ani de acasă, nu ştim exact. Ce ştim sigur este că ea nu începe în adolescenţă sau în tinereţe, direct în căsnicie sau se desfăşoară pe parcursul ei sau intervine ca o soluţie la problemele cu care ne confruntăm. Ea este o cauză.
Ar fi multe de spus, iar intervalul vârstelor 25-40 de ani se poate prelungi şi în sus şi în jos cu nişte ani, excepţiile fiind din categoria celor despre care se spune că „au avut noroc de la Dumnezeu”. Este adevărat, ei au avut şi noroc de la Dumnezeu, însă Dumnezeu a şi avut cu cine „lucra”. Lui Dumnezeu îi place în mod sigur educaţia, el fiind şi la propriu şi la figurat primul învăţător al Omenirii.
La fel şi în cazul celor din „noul val”, fără educaţie vor repeta greşelile generaţiilor postdecembriste din care nu mulţi reprezentanţi, dar suficient de lacomi şi semnificativi prin tenacitate, au creat modelul „nici un eveniment fără şpăgari şi şpăguiţi”, sărăcia e a cinstitului şi bogăţia este a hoţului, punând noroi în mod nedrept şi pe cei care au trudit pentru averea lor. Au inserat în subconştientul colectiv ideea că nu se poate să ai dacă nu furi şi au umilit generaţii întregi de copii şi de părinţi care şi-au văzut de treabă. Fiecare leu furat de la educaţie, convertit în cocteiluri şi poşete de lux, ne-a ciobit din smalţul „educaţiei” şi ne-a izolat părinţii de un exterior al coconului. Hoţia unora le-a anulat posibilitatea de a începe mai repede reconstrucţia educaţională. De-asta suntem aşa, domnule academician, care aţi avut norocul să fiţi educat în interbelic, şi da, domnule fost preşedinte, generaţia mea şi implicit a „lu’ fi-ta” s-a ratat din multe puncte de vedere chiar şi politic, cum ai spus.

Bucureşti, 22 februarie 2015

Garsoniera din Alba Iulia

12 februarie 2015

Am avut un vis mai devreme. Fantastic, ce vis am avut. E o scriere reală, nu fac un joc stilistic. M-am mai trezit odată pe la ora două şi am stat treaz până la patru. Am văzut nişte reluări, pentru că n-aveam nervi să citesc. Am adormit la patru fără ceva, cred, şi în intervalul acela am avut şi visul ăsta. M-am trezit, ora 5.27. Eram emoţionat. Îmi zic: dacă tot se vrea noapte de „revelion”, hai să nu mai stau încă două ore în pat şi să vă povestesc visul.
Se făcea că m-am întors la Alba, în garsoniera în care am stat între 2004 şi 2007, în „M-uri”. Eram cu un prieten foarte bun care în perioada aceea fusese plecat din Alba, deşi între 2000 şi 2004 am fost colegi de facultate. Treceam pe Bulevardul Transilvaniei şi zic: „hai să intrăm până la garsonieră, să văd ce mai e pe acolo! Tu n-ai mai fost niciodată, trebuie să vii să vezi cum era” (el în realitate mai fusese de două ori în 2004 dar în vis confirma tacit că nu mai fusese). Ajungem noi sus şi garsoniera era intactă, dar goală. Nu era nimic neobişnuit, pentru că aşa o lăsasem când m-am mutat la Bucureşti. Ce era ciudat, era faptul că ea fusese o garsonieră închiriată şi nu ştiam cum şi de ce mai am cheile după opt ani. Am stat, m-am gândit. Zic să o sun pe „fosta doamnă” să o întreb. Mă, zic, n-o sun. Poate o deranjez. Intru cu prietenul în garsonieră şi îi arăt: „uite, rafturile goale, masa pe care am avut calculatorul, dulapul gol.” Deschid uşa dulapului şi o las să se închidă cu putere la loc, trasă de arc. Eram complet nedumerit şi nu ştiam cum de a rămas garsoniera la mine şi de la cine naiba am închiriat-o. Prietenul îmi zice: „hai să mergem în curtea din spate, poate găsim proprietarii!”. Eu îi zic: „bine!” Accept propunerea lui, deşi ştiam că în spate este o parcare. Culmea, gangul prin care am intrat era în dreapta, cel lângă care se află un magazin foto şi în zilele noastre, lângă „Go in”. În mod normal, dacă te uiţi de pe bulevard spre Catedrala Reîntregirii Neamului, el este în stânga. Am ieşit din bloc. Prietenul avea dreptate, în spate nu mai era parcarea aia îngrămădită, în care, culmea, tot timpul găseam loc pentru bătrâna mea Dacie. Era o gradină superbă, cu un gazon presărat pe alocuri cu pitici de gips, o alee albă, totul fiind învăluit într-un soare ca de iulie. Ceva mai încolo era o arteziană ca o coadă de păun. Strig: „este cineva acasă?”. În vis acceptasem deja ideea că aşa trebuia să fie în spatele blocului şi nu mă mai miram, ba chiar eram convins că e casa celor care îmi dăduseră garsoniera în chirie. Dintr-o dată apare un bărbat relativ tânăr şi spune: „a, v-aţi întors!” Surprins, pentru că nu-l mai văzusem niciodată, zic: „da!”. Culmea, visul păstra o anumită fidelitate cu realitatea, dacă stau să mă psihanalizez, pentru că eu închiriasem garsoniera atunci, în vara lui 2004, de la o femeie care locuia în Abrud. Îl întreb: „unde e doamna?” ca şi cum ar fi fost soţia lui. Iar el zice: „vine îndată!”. Apare o femeie care nu era cea de-atunci, pe care oricum o văzusem numai o dată şi în realitate. Zic: „Doamnă, cum de mi-aţi păstrat garsoniera atâta timp?” Iar ea zice: „Mi-aţi dat un ceas pentru asta!”. Prietenul se uită la mine şi spune: „aşa îmi aduc şi eu aminte, că mi-ai spus la vremea respectivă că îi vei da un ceas ca să-ţi ţină garsoniera până te întorci de la Bucureşti”. Cât îi arătasem acea garsonieră goală i-am spus prietenului cum aş rearanja dacă aş mai sta acolo. În realitate este de notorietate că statul acea garsonieră a însemnat pentru mine o perioadă de tristeţe şi profundă singurătate, chiar şi fizică.
Stau eu, mă gândesc, femeia se uita la mine, eu ba la ea, ba la acel bărbat pe care nu-l cunoşteam, ba la prieten. „Ceas? Ce ceas v-am dat?” Şi ea zice: „Mă duc să-l aduc!” Şi dispare. Ce să vezi, atunci m-am trezit. Apoi, până să mă dezmeticesc m-am străduit să rămân în vis, să văd dacă mai pot adormi. Nicio şansă. Cam asta a fost.

Bucureşti, 12 februarie 2015

Mihail Sebastian – Despre educaţia romancierului

11 februarie 2015

„Ei bine, cred că oraşul de provincie este cadrul cel mai propriu al acestei educaţii. Atenţia este un instinct. Observaţia este o tehnică. Ca să lupţi împotriva unui bandit, care-ţi sare în spinare la drumul mare, ai nevoie de braţe vânjoase; dar ca să faci box ai nevoie de şcoală. Ca să bagi de seamă, ici şi acolo, de cele ce se întâmplă în jurul tău trebuie să ai doi ochi sănătoşi; ca să observi viaţa şi să o creezi pe urmă, aşa cum e, amplă şi adâncă, trebuie să înveţi.
Provincia e un laborator de umanitate. Lucrurile se întâmplă acolo pe mici dimensiuni, simplificate, încetinite, reduse. Dramele sunt vizibile şi comune. Un amor începe în văzul lumii şi sfârşeşte la fel. Un adulter e premeditat de „oraş” şi sancţionat. O înmormântare e un spectacol fără spectatori, fiindcă fiecare ins joacă un rol anumit. O nuntă la fel. Totul e comentat, evident, clar.(…)
În provincie viitorul romancier găseşte elementele prime ale vieţii, dizlocate, noduroase, identice, dar uşor de observat şi descoperit. Acolo el pare să afle valoarea amănuntului. Cum lucrurile esenţiale (o crimă, un adulter, o sinucidere, un divorţ) sunt rare, discuţia lor e prelungită, insistentă, minuţioasă. (…)
Oricât ar fi de inteligent şi de personal, el va adopta spiritul de organism moral al oraşului: va comenta în numele aceleiaşi morale comune fiecare întâmplare, va decide ce e îngăduit şi ce nu e, se va obişnui să judece dintr-un punct de vedere colectiv un ins, un gest, o durere” (Mihail Sebastian, Cuvântul, 19 septembrie 1930)

**

10 februarie 2015

Chiar şi dualitatea ta e decentă,
Privirea ta
Vrea să infirme atingerea trupească
Ce-n lipsa mea se consumă

Parcă el este o gratie
Din cuşca în care ai fost
Dar stând în spate, acum cuşca greoaie
Te ţine în braţe

Eu, porumbelul incert,
Zborul lin, dispariţia

*

7 februarie 2015

Azi eram la un market sa-mi cumpar ceva. La spirala aceea pe unde se intra „simt” o femeie grăbită în spatele meu. Fac un pas lateral și o las să intre. Obișnuit ca in Sud (iertat să îmi fie) „mulțumescul” este raritate „rară” (vb celor de la BUG) la neprimirea lui de data asta decid să reacționez, deși o fac ff rar, și spun „cu plăcere” din oficiu, femeia își vede de drum nepăsătoare. Dupa circa 10 minute o regăsesc la casă comunicând prin semne cu angajata marketului. Mi-a venit să plâng. Nu auzea. De multe ori ne pripim să-i judecam prea aspru pe cei din jurul nostru. Frumoasa iertare a creștinismului ne poate salva. Să nu așteptăm recunoștință pentru gesturile noastre de altruism. Să ne ocupăm doar cu ceea ce ține de noi, ar fi mare lucru…

Despărţire

1 februarie 2015

Despărţire ca un fior
Cuprinsă şi neînţeleasă
Numai de cei ce gândesc
Pentru ei

Unul cu dinţi de cal juca bâza
Altul râdea în sinea-i
Şi ca un gâde lăcrima
Sintetici vapori de apă

Tu compuneai natural un poem
Izvorât nu din durerea plecării
Ci a tragicei condiţii umane

Falşii confiscaseră până şi plânsul
Celor ce dragoste-ţi poartă
Şi plângeau mai cu sârg,
Plângeau oficial,
Conform legii cu plânsul
Dar tu nu te uitai la niciunul
Şi pe toţi aşa cum sunt îi vedeai