Archive for ianuarie 2016

Florinda Golu – Manual de psihologia dezvoltării ( o abordare psihodinamică)

24 ianuarie 2016

Relația intimă este un dans dinamic, adesea amețitor, al contradicțiilor, uneori încântător și seducător, alteori feroce și combativ, uneori energizant, alteori epuizant. Acest dans presupune să ai o dinamică continuă, înainte și înapoi, între două poluri opuse – a te apropia și a te distanța, a lua în stăpânire și a da drumul, a te implica și a face loc, a ceda și a prelua conducerea, a renunța și a rămâne ferm, a fi slab și a fi puternic. Nu e un dans ușor de învățat. Multe cupluri pierd repede ritmul, nu se mai sincronizează și ajung blocate în poziții antagoniste, luptând pentru supremație (Wellwood, 2006b, pp. 233-234) GOLU, Florinda, 2015.

Wellwood (2006a) considera că starea de neiubire ar fi, de fapt, o rană transgenerațională și societală, transmisă de-a lungul generațiilor, asumată și interiorizată inconștient. Rana umană universală este nimicitoare; ea se manifestă în noi atât la nivel corporal – printr-o senzație de pustietate, gol, anxietate, depresie -, cât și la nivel relațional, printr-o stare de nesiguranță și NEIUBIRE. Geneza ei poate fi localizată dinainte de nașterea noastră, prin transferul iubirilor imperfecte ale părinților în recipientele perfecte ale copiilor; în continuare, lucrurile se inversează și se perpetuează la nesfârșit: devenim, în timp, recipiente imperfecte pentru iubirile perfecte ale celorlalți,
Iubirea și rana din suflet sunt lumina și umbra, conștientul și inconștientul pe care le conținem. Atâta timp cât NU ne vom deschide întâi către noi și către disponibilitățiile propriilor experiențe, iar apoi către ceilalți și iubirea lor, nu vom putea trăi decât într-un permanent război psihologic în viața de cuplu, în care fiecare dintre noi va deține rolul teroristului sinucigaș.

Inteligența și maturitatea afectivă sunt decisive. O persoană matură afectiv va face o alegere pe care o va putea respecta de-a lungul timpului , de acceptare sau respingere a noului partener, În cazul acceptării, se va lua decizia stabilirii unei relații de durată, fără a mai reveni asupra acestui punct de decizie. În cazul respingerii, se produce despărțirea.

Pentru persoanele imature afectiv, acest punct de decizie devine recurent, se revine asupra lui cu o periodicitate mai mult sau mai puțin regulată. Ieșirea din acest cerc vicios se face fie prin maturizare, fie prin despărțire, însă aici despărțirea nu este bazată pe lipsa de compatibilitate, ci pe propria incapacitate de implicare. (Golu, F., 2015)

………………………………….

Mereu în căutarea identității și autoîmplinirii, drumul ființei umane către promisiunea fericirii oscilează între hazard și certitudine, între bucurie și suferința regăsirii de sine prin altul, între iluzie și realitate. A-ția asuma și manifesta sănătos, matur și creativ masculinitatea și feminitatea reprezintă dovada unui act de atică și estetică erotică, constituind baza conviețuirii civilizate a sexelor și a interdezvoltării lor (Mitrofan și Mitrofan, 1994, p.15) Golu, 2015, p. 231

Reclame

Cuplul toxic – de la teama de gura lumii, la teama de gura copiilor

17 ianuarie 2016

Mă gândesc tot mai des la ideea de cuplu toxic, soț-soție, cu copii minori. La baza lui cred că stă o uriașă lașitate, de altfel ca în cele mai multe situații în care lucrurile nu merg, iar oamenii își scuză lașitatea prin „nevoia” de creștere a copiilor. Am spus-o în dese rânduri, faptul că generația industrializării a fost una aparte, a producției de bunuri, a transferat la nivel de subconștient concepția potrivit căreia ceva trebuie să fie sacrificat pentru ca altceva să meargă. Acum, bunicii industrializării (cuplurile devenite bunici) dau, tot din necunoaștere, noi sfaturi proaste copiilor lor aflați în relații toxice. Mai grav, amânarea despărțirilor ca formă de evitare a asumării este ceva și mai rău. (Mă refer doar de cazurile în care conflictele au devenit o constantă, nu o excepție).
Poate că, totuși, este vremea ca și copiii noștri să experimenteze modelul familiilor divorțate, așa cum vedem în filmele americane. Acolo, mulți copii aflați la vârsta adolescenței se întâlnesc la sfârșitul săptămânii cu tatăl și cu soția sau partenera acestuia și petrec un timp ok sau nu foarte ok, în funcție de tema filmului. Filmele surprind însă realități și copii din astfel de familii au o maturitate mai mare și trag ulterior învățăminte mai multe. Unul dintre ele este că despărțirea nu-i ce mai mare dramă din lume.
În România, în realitate, copiii reprezintă „meritul” principal pentru care multe cupluri sunt încă împreună. Acest motiv este bun sau este rău pentru viața copilului? E mai bine oare ca acei copii să crească într-un climat al compromisului exagerat, plin de jigniri, tensiune și marcat de necomunicare? Eu cred că nu. Cu toate acestea familiile toxice continuă să existe. Ele sunt decimate de nepotriviri, survenite din forțarea de a conviețui pe termen nelimitat a unor firi mult prea diferite. Întâlnim caractere diametral opuse, care nu au experiențe de viață similare și nici scopuri comune, ba chiar au valori contradictorii. Îi vedem cum se chinuie să ducă barca mariajului la mal. În jurul lor o mare în derivă, agitată de propriile nepotriviri. „Nu acum, mâine sau poate poimâine, poate totuși o/îl lovește un camion și scap de decizie și de gura lumii și mai mult, de judecata copiilor, pe când vor fi adulți”.
Cuplul toxic și laș este măcinat de astfel de frici și își găsește justificări în alte tipuri de nefericiri sau conflicte, purtate fie cu cei din jur, din familia de bază, fie în interiorul familiei actuale, note proaste, vecini etc. La aceste tipuri de conflicte conjugale participă, chiar dacă nu atât de activ ca și soții, copiii pe care ei îi declară obiectul jertfei lor. O prostie cât China de mare. Nu teama de judecata copilului sau a celor din jur ar trebui să primeze în viața de cuplu, ci dorința de a asigura un climat de familie bun și corect. Astfel, dacă unul dintre parteneri este mult prea agresiv, el trebuie supus unui proces de reducere a agresivității în familie, indiferent în ce constă asta. Pe cel cu comportament agresiv îl poți ucide, spre exemplu, cu indiferență. Dacă scopul nu mai este salvarea familiei, ci luarea deciziei eliberatoare, care să aducă tuturor (mai ales copiilor, care nu au optat pentru acel mediu toxic) atunci, preferabilă ar fi despărțirea. Lecțiile repetitive nu-și mai au rostul, cum nici antrenarea celor din jur în nesfârșitele conflicte ale unui cuplu nu este de bun augur. Verdict: despărțire!
Dar cum o să crească acei copii? Ajung să spun și eu ca bătrânii: „are grijă Dumnezeu!”. Nepotrivirea de caractere rămâne însă un divorț nepronunțat mult mai nociv pentru viața viitorilor adulți, decât separarea fizică a părinților belicoși. Până atunci lașitatea, calculele, privirea relației în termeni de socoteală, fac ca lucrurile să îngroașe o continuă minciună care reprezintă o traumă mult mai mare la adresa copiilor decât separarea fizică a celor doi războinici.

București, 17 ianuarie 2016

O istorie a ponoaselor generației mele

12 ianuarie 2016

Ponoasele unei generații crescute prin delegare se simt dramatic în viețile multor adulți de azi. Părintele anilor 1965-89 a dat primul copil în grija bunicilor, pe al doilea, dacă diferența a fost cât de cât, în grija primului copil și tot așa. Rezultatul? O adevărată generație de copii de sacrificiu. Părinți de sacrificiu având copii de sacrificiu, cu bunici de sacrificiu, în care nimeni nu și-a trăit cum se cuvine etapa de viață care îi revenea. Copii crescuți aproape exclusiv cu bunicii, apoi crescuți doar ei între ei, cu cheile de gât, pe maidane, fără program și mai ales fără dialog.
La Cugir uzina suna la 7(și 6.30?), la 3 și la 11 seara. La 3 era cel mai sinistru zgomot. Zeci de copii rămași pe afară la joacă și taclale fugeau ca iepurii la auzul sirenei. Se întorceau părinții. Dincolo de romantismul vremurilor, pentru că deh, copilăria rămâne cea mai frumoasă perioadă, iar eternul copil universal al lui Creangă, se găsea și în șantierele industrializării, nu doar pe malul Ozanei. Sunetul sirenei era sumbru. Părinții obosiți, în schimburi, nu aveau vreme de discuții. Educația era delegată în totalitate școlii, iar bunicii erau undeva la țară, pe cele mai îndepărtate meridiane ale hărții. Pe vremea aceea nu era internet și nici televiziunea nu era ceva atractiv, puținele emisiuni se restrânseseră spre sfârșitul anilor 80 la mai nimic. Cu toate acestea copilăria mergea înainte. Dar cine, cine să discute cu copiii? Cine să le spună că nu este nicio problemă în ceea ce li se întâmplă, fizic și psihologic? în condițiile în care Școala era rigidă, conform programei care voia să țină lucrurile sub control. Generațiile elevelor și elevilor din comunism au fost extrem de frumoase. Sobrietatea, uniformele și romantismul pe care numai reținerea discreția surâzătoare îl poate reda, gingășia, feminitatea, discreția, garoafa. (Filmele epocii, ca Declarație de dragoste, Liceenii sau Extemporal la dirigenție au ilustrat bine aceste aspecte așa că nu mai stărui asupra lor.)
Cu toate acestea, ponoasele abia atunci începeau să-și fixeze rădăcina, care la maturitate începea ușor, ușor să dea rod. Gura lumii, forul de presiune psihologică, devenea o instanță tot mai luată în serios de către generațiile cordeluțelor și a le emblemelor. Ce vremuri!
Ele au devenit femei. Au trecut jenate, fără să aibă de ce, prin experiența menstruației. Ei au început să șutească lame Lord de la tați. Toată lumea creștea, evolua, fizic, educațional dar foarte puțin din punctul de vedere al unei maturități afective. De unde așa ceva? Aceste „lecții” fuseseră excluse, atât de către sistem, care nu le-a găsit sub nicio formă utilitatea, cât și de către familii, plin simpla necunoaștere. Rare au fost cazurile când unii copii au beneficiat, mai ales în adolescență, de suport afectiv real dar și de răspunsuri. Era o societate în care predomina grija pentru mâncare, baza, și preocuparea pentru obținerea unui viitor sigur care să cuprindă tridentul: slujbă, familie și locuință. Pentru ca viitorul să fie sigur-sigur, se opta (indus!) masiv pentru școlile reale, cele aducătoare de meserii și implicit de locuri de muncă stabile. E drept că o parte dintre celelalte nici nu prea mai funcționau, cea a sufletului, deși cu o vastă tradiție, zăcea desființată.(1977-1991)
Predominau calculele, temerile și ponoasele. Ponoasele creșteau odată cu industria. Se cuibăriseră în inimi și în suflete și se pregăteau să înflorească în anii maturității. Și atunci cum să fim lipsiți de ponoase? Dacă noi nu am cultivat nimic din acel tip de sămânță? Să fie oare o problemă de generații, trauma sufletească pe care a creat-o sistemul comunist, braț la braț cu partea sistemului opresiv securist, ca formă de înăbușire a oricărei tendințe de răzvrătire? Asta va rămâne de văzut. Ce este sigur, faptul că ponoasele există astăzi și au o sănătate de fier. Ele sunt hrănite zilnic de regretele și incapacitatea noastră de a schimba trecutul. Cum adică de a schimba trecutul? Trecutul nu poate fi schimbat. Ba da, schimbarea trecutului, prin acceptarea a tot ceea ce a fost bun și asumarea, nu că unele lucruri au fost rele, ci că ele nu au fost cultivate deloc, ar putea fi o formă de schimbare a trecutului. Redefinirea conceptelor și înțelegerea faptului că și ceea ce se întâmplă astăzi, cu această explozie de indisciplină, pe de-o parte, dar cu un nou context, al obsesiei consumului de orice: media, vicii, emoții etc. sunt parte din ansamblul uriașei neglijări anterioare a aspectelor sufletești. Cei mai mulți dintre cei care înjură astăzi biserica, doar pentru că este la modă, iar în democrație acest aspect nu se sancționează (iar în dictatură nu există biserică!) admit că ea, biserica, este în primul rând o școală a sufletului. Este cabinetul de terapie al celor săraci și instanța, uneori ultimă, a celor avuți, care au epuizat toate celelalte forme de căutare a liniștii sufletești. Braț la braț cu mesajul evanghelic al bisericii, școala sufletului, psihologia, au trăit greu în vremurile în care semințele de ponoase abia erau aruncate. Ce să facem acum? Să răbdăm, să ne răzvrătim? Oare mersul fizic în clădirea cu turlă și icoane are vreo însemnătate sufletească dacă la întoarcerea de acolo ne ponegrim, ne invidiem, ne bârfim, ne stresăm și ne călcăm în picioare? Cât spațiu lăsăm nepotrivirilor dintre noi să (ne) jongleze și să ne amețească, evitând comunicarea și îngrijirea sufletului.
Amânăm mereu momentul adevărului, la care numai gândul de o secundă ne face să simțim o împunsătură în suflet și să fugim, atât de noi, cât și de ceilalți. Trăim cu nevrozele și cu tulburările afective de gât, cu obsesiile unor gânduri negative, ca și cum am avea încolăciți niște șerpi. Ne înfofolim pentru a nu se observa tot ce înseamnă neliniște sufletească și tragem ponoasele trecutului, chinuindu-ne. Cât din tot ce înseamnă început de vindecare ne revine în responsabilitate? Cât oare putem face separându-ne unii de ceilalți, cât împreună?

București, 12.01 2016

Jurnal

4 ianuarie 2016

Am început să țin un jurnal. O singură dată mi s-a mai întâmplat, în 1999. Jurnalul cere o anumită consecvență și puterea de a fi sincer cu el și cu tine. Îți dă posibilitatea să-ți structurezi stările sufletești, fără a fi categoric, adică să le pui pe capitole: fapte, neliniști, dorințe, invidii, motive de bucurie etc. Nu neapărat contabilitatea lor ajută la ceva, ci faptul că scrisul și mai ales munca formulării, descrierea, te duc ușor, ușor pe un drum al înțelegerii. Mai mult, ai posibilitatea să vezi ce faci util și ce faci inutil într-o zi. Te ajută să înțelegi că un lucru aparent nesemnificativ poate fi util și te ajută să vezi că strădania energofagă de a face cine știe ce lucru, în opinia ta foarte important, s-ar putea să fie inutilă. Dai câteva pagini în spate și vezi singur cum bați pasul pe loc.
Chiar acum când scriu, în paralel discut cu un om foarte drag despre nevoia de dezvoltare personală. Ce este dezvoltarea personală în definitiv? Ea este înainte de orice – sinceritate. Și iată, în timp ce scriu despre faptul că m-am apucat să țin un jurnal, scriu în același timp, fără să fiu multifuncțional, la jurnal. Totul este un jurnal. Dezvoltarea personală înseamnă și lupta pentru cunoașterea propriului nivel de motivație, în vederea realizării unor obiective. Mai simplu, ce vreau de la viață? Cine sunt? Unde vreau să ajung? Care sunt lucrurile care mă fac fericit? Care este rolul meu în sistemul de relații în care coexist? Cine sunt oamenii din jurul meu? Ce vreau de la ei, ce sunt dispus să le ofer? De ce ofer? Ce fac cu ceea ce primesc? Și din nou, care este scopul a toate? Tocmai de aceea îmi place Noul Testament, pentru că îmi dă răspunsuri. N-am să dezbat acum asta. Acum lucrez individual. Iau un jurnal, scriu ce mă doare, dar sincer. Scriu apoi ce mă mâhnește, dar tot sincer. Mă întreb dacă mi-aș dori ceva din ce au ceilalți. Ceilalți în general sau cineva anume? Scriu. Scriu o idee, două. Mi-l țin ascuns ca să nu se uite nimeni în paginile lui pentru a mă judeca. Precizez ca interzic să fie citit de altcineva cât timp trăiesc. Jurnalul trebuie scris fără frica de judecată și fără intenția de a-l transforma în armă mai târziu, convertind acuratețea unor date în muniție.
Oamenii uită, faptele trec, unele se repetă. Lupta din jurnal o ducem cu propria uitare. Dar ce fel de uitare? Foarte multe lucruri este bine să fie uitate, altfel am muri. Neuitarea, formularea propriilor frici s-ar putea să mai reducă din intensitatea lor. Neliniști ca frica de moarte, proprie sau a celor dragi, pierderile de orice fel, locuri de muncă sau persoane, care pur și simplu aleg un alt drum, curajul de a înfrunta adevărul în față, decizia. Decizia este la fel de importantă ca răbdarea. Cum îmi descopăr potrivirea? Și iarăși încep: cine sunt? ce vreau? Cât pot? Cât merit din lucrurile pe care le doresc? Cât idealizez, cât sunt realist? Poate așa apar primele răspunsuri. O viață lipsită de reprimări este impasibilă. Cu toate acestea știm bine că nu putem sau n-avem dreptul față de noi înșine să lăsăm reprimările să ne îmbolnăvească. Încurajați de jurnal unii dintre noi s-ar putea să comunice mai mult, mai clar și cu sens. Alții, tentați să exprime vulcanic tot amalgamul de emoții care străbat sufletul, s-ar putea să aibă un aliat în paginile jurnalului, care vor tempera emoțiile primare. Interpretarea sinceră a propriului jurnal va bate horoscopul.
Mi-am îndemnat un om drag să scrie despre durerile copilăriei, despre nedreptăți și despre suferință. Să o facă exact ca atunci când simte, nu mai devreme și nu mai târziu. Întocmai ca la scrisul poeziei, sub tirania emoției, care fie te trimite la crâșmă, fie la scris, fie te osifică și te îmbolnăvește de bolile reprimării. Nu este ușor dar cred că atât scrisul cât și cititul cu sens pot vindeca un suflet. Și acum iar: ce înseamnă un suflet vindecat? Un suflet eliberat de neliniști cronice. S-ar putea ca în alte cazuri, care țin de relația cu o altă persoană, să nu funcționeze atât de bine jurnalul, care în acest fel devine o formă de delegare a emoțiilor înspre o bucată de hârtie, ci dialogul cu persoana respectivă. Vorba unui alt om foarte drag: ați vorbit între voi? Și deși ne-a pus tuturor (din jurul lui) întrebarea asta de zeci de ori, cei mai mulți n-au băgat la cap. Ranchiunosul a rămas tot ranchiunos, invidiosul tot invidios, cel căruia nu-i plăcea să evadeze cu psihicul dincolo de cochilia goală și osificată, inutilă pâlnie pentru așteptări nerealiste, tot lipsit de informații utile a rămas. Pentru că ce sunt și cărțile (cele bune) în definitiv? Nu sunt ele răspunsuri, care înțelese fiind, duc la inegalabilele bucurii spirituale? Și așa ajungi să vezi dincolo de calorifer, tot vorba aceluiași om drag, și începi să-ți dai seama singur că nu mai ai timp de pierdut. Nu este ușor dar bătălia pentru propriul nostru suflet este prima mare bătălie pe care o ducem. Ea se dă mereu. Jurnalul este deci și o formă de consemnare cu scop curativ. Acceptarea noastră în mediile sociale va însemna sens și rol. Este ca în copilărie, la joacă. Era limpede că fiecare copil voia să se joace, dar cât cântărea tragedia neacceptării? – enorm. Refuzul devenea izolarea și implicit lipsirea de fericire.

București, 4.01. 2016

Lumină și muzică

4 ianuarie 2016

image