Archive for februarie 2016

Etapele evoluției vieții sufletești la momentul 1926

23 februarie 2016

image

Ralea

Reclame

Cu colegii de facultate :D

22 februarie 2016

image

Drumul spre casă

21 februarie 2016

Drumul spre casă mi se pare o binecuvântare și parcă de fiecare dată văd în amintire, în timp ce îl parcurg, toate drumurile de la primul până la ultimul. Și pe cele cu trenul și pe cele cu mașina, pe cele cu prieteni sau singur. Au fost drumuri în care am fumat mult, am plâns, am râs, am vorbit la telefon, am făcut planuri, m-am dus înainte obosit, energic, triumfalist sau umil, în toiul unei suferințe-rejecții, după nedreptăți, greșeli personale sau chiar obrăznicii. Mereu m-am dus însă cu un drag de nedescris. Simțeam încă de la Apold mirosul de casă. Bunătatea părinților, unică, sinceră, mereu cu sufletul deschis. Și cum am mutilat uneori parte din acești ani, captiv în contexte din care nu aveam curaj să ies și îmi tot rupeam vechile răni, refugiat vremelnic prin vreun domiciliu rece, acolo unde nicio rază din soarele dragostei nu pătrunsese vreodată. Țin minte că odată mi-am stricat toată bucuria acceptând un compromis, pe care la vremea respectivă nici măcar nu îl vedeam ca pe un compromis, ci ca pe un fapt firesc, de spirit de echipă, între oameni care, cică, aveau năzuințe comune. Probabil că m-a afectat tare, cu cât am conștientizat mai mult, cu atât mai tare. Habar nu aveam câte și mai câte urma să mai trăiesc. Apoi, în ani, tristețea când, ajuns acasă, aflam câte o veste tristă. Înspăimântător șir de pierderi, plecări, oameni, tineri, mai puțin tineri, se petreceau ca pe un front al iubirii, dispărând. Pe acel front eu am mers mereu să-mi arăt dragostea, părinților, prietenilor. De câte ori nu greșeam, în mecanica unei evoluții, uneori forțate, de ce să nu recunosc. Și parcă evoluția respectivă, ideea că dacă ai obținut ceva, undeva, sau că tu, personal, ai progresat, ar trebui urmată de așteptarea ca și ceilalți să-și echivaleze progresul. Cât de greșit am gândit.
Dacă aș fi dascăl nu mi-aș lăsa elevii să mă idolatrizeze, chiar dacă aș fi cel mai bun dascăl din lume. Mi-aș da seama, conștient de natura mea înclinată greșelii, cum ar putea răni o scânteie de indiferență sufletul proaspăt, neatins de vicii și carii. O altă fațetă a mea, scăpată din chenarul modelului. Șarje de vorbe, gesturi, atitudini care poate într-o lume mai fragilă ar putea răni mortal. Și de unde această stare? Cu ce tip de emoții e îmbibat sufleul atât de ușor inflamabil? Ce activează ca o parolă perfectă tot sistemul unor tristeți, supărări, ca niște capitole neîncheiate, apar pe displayul cotidian, de parcă mă strigă și îmi cer: „dă-mi o încheiere, spune-mi ceva care să sune verosimil!” Și atunci încep să greșesc, să caut să dau iraționale explicații, la fel cum iraționale sunt stările care cer astfel de răspunsuri și mă las copleșit de afecte sau de resentimente. Tot ce oferim cu atât de multă precauție celorlalți, în codificările de limbaj și comportamente, convertim în monede mărunte pe care le aruncăm cu tot cu pușculiță în capul celor pe care îi iubim. Poate asta e drama noastră. Să nu ne putem rupe de acest du-te-vino, ca transfer de emoții, din trecut în viitor și iar în trecut. Un prezent strivit între toate acestea, în care suntem lipsiți de capacitatea de a acțiune și a răspunde cu ceva. „Poți acum, fă ceva!” Și tu să alegi tot calea vechii limbi, învățate demult, inactivă, o limbă moartă, nici măcar onomatopeică, formată dintr-un limbaj interior al durerii. O limbă pe care tu o auzi și tu o suferi, iar atunci când se exprimă, cuvintele prind, nu rodul, ci otrava unor vorbe care dor. Toate în van. Lupți, aprinzi felinarul ca să vezi de ce anume te împiedici când cazi mereu și vezi, apoi dai la o parte, te ferești. Mâna îți obosește, lași felinarul, adormi și te comporți ca într-un vis în care n-ai control, inconștient, doar iei act de imaginile care vin spre tine. Chiar și dacă te-ai trezi, tot n-ai putea schimba ceva și te culci la loc, știind sigur că visul va continua tot în felul în care se desfășura atunci când, speriindu-te, te-a trezit. Și dacă mă sperie, de ce îl retrăiesc, de ce mă întorc în același vis obositor, plin de dureri.
A trăi comprimat contrastul dintre o puternică iubire și neputința de a ține sub capac emoțiile unor vechi dureri (nici nu știu dacă este de dorit asta) poate fi uneori un supliciu. Timpul prea scurt dintre apropiere și distanță, ambele factori de contrast în a arăta iubirea dar și tristețea.

februarie 2016

Despre cum să comunicăm

21 februarie 2016

Certitudini

20 februarie 2016

Nu am nevoie de certitudini ; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută ?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.
Walt Whitman

?

16 februarie 2016

“Cine esti tu?”, de Anthony de Mello:
“O femeie aflata in coma era pe punctul de a muri. Dintr-o data, ea se simti ridicata la cer si s-a trezit in fata Scaunului Judecatii de Apoi.

– Cine esti? a intrebat-o o Voce.
– Sunt sotia primarului, a raspuns ea.
– Nu te-am intrebat a cui sotie esti, ci cine esti tu.
– Sunt mama a patru copii.
– Nu te-am intrebat a cui mama esti, ci cine esti tu.
– Sunt invatatoare.
– Nu te-am intrebat ce profesie ai, ci cine esti tu.
Si dialogul a continuat in acelasi fel.
Orice ar fi raspuns femeia, cuvintele ei nu pareau sa raspunda la intrebarea: „Cine esti tu?”
– Sunt crestina.
– Nu te-am intrebat care este religia ta, ci cine esti tu.
– Sunt cea care a fost la biserica in fiecare zi si le-a dat de pomana celor sarmani.
– Nu te-am intrebat ce ai facut, ci cine esti tu.
In mod evident, ea nu a trecut de examen, caci a fost trimisa inapoi pe pamant.
Cand s-a trezit din coma, femeia s-a decis sa afle cine este. Si astfel intreaga ei viata s-a schimbat.
Datoria voastra este sa fiti. Nu sa fiti cineva, nici sa nu fiti nimic – caci asa se nasc lacomiile si ambitiile; nu sa fiti cutare si cutare – caci asa deveniti conditionati; ci pur si simplu sa fiti.”
TU – cel sau cea care tocmai ai citit aceste randuri – cine esti TU?
Daca nu gasesti raspunsul, te ajut cu inca doua intrebari: „Cine credeai ca esti?” si „De ce ai crezut ca esti altcineva?”

Surse pentru acest articol:
* ”Eul si personalitatea” – Mielu Zlate, Editura Trei
* ”Constienta” – Anthony de Mello, Editura ForYou

Top greșeli predesciene conștientizate

12 februarie 2016

Topul unor greșeli pe care le-am făcut de-a lungul timpului și de care acum îmi dau seama:

1. Când eram în politică luam ca atacuri personale atacurile la adresa partidului; apoi și atacurile la adresa instituțiilor în care am lucrat
2. Când eram într-o relație care nu mergea, încercam să-l schimb pe celălalt și mă frustram că nu pot să o fac
3. Am oscilat de la a fi prea direct la a spune ce-și dorește celălalt să audă. În loc să spun mereu, sub o formă sau alta ce cred, nici prea direct, nici prea lingușitor
4. Mi-a fost frică să spun nu
5. Am pus oamenii în categorii, în funcție de profesie și vârstă și m-am gândit înainte la aceste aspecte, în loc să mă gândesc la ei
6. Mi-am arătat, nu adevăratele sentimente, ci ostilitatea față de oameni mai puternici ca mine
7. Dacă o fată mi-a zis: vrei doar trupul meu, nu și o relație, n-am avut curajul să-i spun franc: da
8. Mi-am apărat modelele politice și umane și în situații în care ele, modelele, nu aveau dreptate
9. Mi-am cerut indirect voie să fac ce simt
10. M-am simțit responsabil pentru oameni și situații în care deși eram implicat, nu erau responsabilitatea mea
11. Am amestecat lucrurile, solicitând unor prieteni sarcini care trebuiau făcute doar de mine sau persoane cu care nu am o relație afectivă. Gen: am solicitat unui prieten matematician să scrie o recenzie de carte
12. Am avut așteptări de la prieteni să se solidarizeze și în chestii care țineau de dorințele mele (așa am înțeles de ce unii oameni, în pasiunile lor, au cu totul alți tovarăși dar asta nu le strică prietenia
13. Am condamnat greșelile părinților, iar de asta nu îmi pare rău, pentru că mă obligă să nu le mai fac. Așa am învățat că sunt obligat să vorbesc cu copiii mei despre orice
14. Credeam că atunci când este ziua mea trebuie să se întâmple numai lucruri bune și vremea să fie frumoasă. (Ei, acum doi ani trăiam momente extrem de tensionate de ziua mea, iar anul acesta a fost un dezastru meteorologic). Cu toate astea m-am gândit că aș fi putut fi și într-un scaun cu rotile sau chiar mai rău.
15. M-am auto-învinovățit pentru stările mele proaste, considerând că ele sunt ceva nefiresc și trebuie combătute. Nu toate stările proaste sunt semnale că trebuie să schimbi ceva. mi-am dat seama că e bine să fiu eu. Așa…cum simt.
16. Am avut (și mai am ) orgoliu uriaș, de parcă părerea contrară a cuiva trebuie să mă facă musai să sufăr sau să lăcrimez. Cuvintele dor însă n-ar fi trebuit să reacționez tot timpul la stimuli pe care nu-i pot controla. Mi-am dat seama că e bine să fii mai prudent și când ești lăudat și când ești certat.
17. Am căutat să aflu ce este în celălalt și când el refuza să se deschidă, crezând că dacă îl forțezi un pic o va face. Wrong! Faza a doua de rezistență va fi ori în nervi, ori în gogoși din partea lui.
18. Am crezut că valorile mele pot fi aplicate și altuia. Greșit. Asta am moștenit-o de la maică-mea, care tot așa, a moștenit de la bunică-sa, care a moștenit de la maică-sa etc. De fapt insistența de a mânca mai mult, farfuria mereu umplută până nici nu o termini, auto-dezvăluirea despre o moacă tristă pe care o ai, nu sunt necesare, dacă omul care le suportă, nu le vrea. Drept pentru care: îți vreau binele este o concepție greșită. Ea ar trebui spusă: îți vreau binele în accepțiunea mea. Dar dacă ne-am pune problema să formulăm asta, ne-am da deja seama că nu avem de ce insista.
19. Am crezut că cineva mai mic trebuie să aibă musai experiențele mele, să fi suferit ca mine, să fi greșit ca mine să, să , să ca să poată înțelege unele fenomene. Ei, nu-i așa, unii copii au fost mai isteți
20. Încă mi-e teamă de refuz sau de judecata celorlalți. Mai ales când întreprind o acțiune în care n-am chef să implic pe altcineva. (asta s-ar putea să vină din criticile primite și valorile însușite).
21. E ok să nu mă simt obligat să nu te invit unde mă simt eu bine și doar să-ți spun despre faptul că este un loc unde mă simt bine. Asta iarăși, după 30 de ani am aflat
22. Nu trebuie să îl egalez pe Eminescu la valoare ca să fiu poet. Și asta am aflat ceva mai încolo. Implicit am aflat ce rol uriaș joacă un context în viața unui om.
23. Valoros nu înseamnă și celebru, tot mai târziu am aflat
24. Există viață după despărțire, a trebuit să sufăr de multe ori ca să aflu.
25. Să nu caut să repar o greșeală (după o ceartă spre exemplu) imediat, ci să fac ce simt, dar parcă să nu dau întâietate fricii că pierd persoana, prietenul, șeful etc. Mi-a trebuit și aici un pic să aflu
26. Niciodată să nu concurezi cu prieteni sau oameni la care ții dar nici cu adversari. Doar cu tine însuți. Și când vezi un om care vrea să fie perfect sau mereu super performant, să te gândești că el o face în raport cu el (dacă e matur) nu cu tine sau cu ceilalți
27. Va urma. Pentru că am la greșeli…de nu am vreme să scriu

Un cântec despre putere

10 februarie 2016

Înainte să te omoare, te mai roagă o dată un amic să înțelegi că viața este de fapt ceva frumos și că merită trăită 🙂