Archive for mai 2016

Despre comportament

18 mai 2016

Mărturisesc că azi-dimineață am căutat să recitesc unele fragmente despre behavioristul Watson și a sa celebră frază: „dați-mi 12 copii și vă asigur că pot lua pe oricare dintre ei și să-l învăț să fie medic, avocat, actor, neguțător sau chiar cerșetor sau hoț, indiferent de talentele, tendințele, capacitățile sale, vocațiile sau factorii ereditari. Cer mai mult decât voi obține și accept acest lucru, dar și cei care susțin contrariul fac acest lucru de mai multe mii de ani” deci „Watson privește personalitatea ca fiind un set de obișnuințe condiționate de mediul extern”( Aniței, 2009). Tot J. Watson era de părere că înțelegerea comportamentului uman poate fi facilitată de studierea comportamentului animal, cu același accent pe relația dintre stimul și răspuns. Deci se pot lua în seamă o sumedenie de proverbe care derivă din gândirea behavioristă, printre care și celebrul: „Orice învăț are și dezvăț”. Inițial am vrut să mă ajut de afirmația lui Watson ca să demonstrez, din această perspectivă, niște comportamente dar apoi am renunțat. Oricum, rămâne un bun câștigat și o privire din acest unghi. Suntem cum ne formăm, cum este mediul și mediul înseamnă stimuli. La aceștia noi devenim o sumă de reacții care corelează și care se influențează reciproc. Luăm în calcul temperamentul pe care îl avem și ușor, ușor putem anticipa un rezultat. Cumva, psihologia este despre simplitate, nu despre încorsetarea într-o gândire foarte alambicată. Ține mult de a da la o parte ce este inutil, așa cum spunea și Brâncuși, ca apoi să vezi lucrurile în esența lor. Și așa nu îmi vine să cred că am ajuns la Brâncuși, când de fapt pornisem să analizez un comportament, oarecum, imprevizibil.

Reclame

Despre Softul GE în România literară

13 mai 2016

image

Tata Chițu

7 mai 2016

E un dar când știi că mai există un telefon care țârâie și poți suna. O voce care se umple de căldură, însetată nu atât de ce spui, cât de gestul în sine și de glasul tău, îți răspunde și, fapt rar în zilele noastre, se bucură cu adevărat că ai sunat. Ne grăbim. Asta-i concluzia scrierii mele pusă chiar în debutul acestei înșiruiri de cuvinte. Ne grăbim și ignorăm, iar bătrânețea nu este frumoasă, ci este o povară, care-i transformă pe cei singuri în dublii condamnați, la neputință și la o introspecție chinuitoare. Lor, doar o privire peste umăr, în trecutul plin de oameni și de fapte, le-a mai rămâne ca avere și…un telefon, rar.
În ultimii ani, bunicul meu, personaj destul de prezent în scrierile mele, mai ales în manuscrise, obișnuia să spună când îl întrebam ce face: „Cu Bubi și cu singurătatea!” Și Bubi și Singurătatea lipsiți de cuvinte, m-am gândit de multe ori. Ca un semn rău, Bubi a pierit otrăvit în început de an, lăsându-l pentru o vreme pe bunic numai cu Singurătatea. Într-o sâmbătă, în februarie, în timp ce așteptam într-o spălătorie auto, l-am sunat și l-am întrebat oarecum cu reproș: ei, cum e acum, fără Bubi? Și deși poate un bunic mai conflictual ar fi reacționat la reproșul meu mascat, pentru neglijența față de Bubi, al meu a răspuns: „urât!”. Rămăsese captiv cutumelor bătrânești, moștenite din vremuri grele, în care oamenii aveau puține și câinii erau ținuți din principiu flămânzi. Mi-am adus aminte amuzat apoi de ironiile lui din copilărie, când spunea că se lasă de crescut animale și se apucă de îngrășat „câini și mâțe”. N-ai ce să faci, asta-i viața mi-am spus. Și iar m-am gândit la bătrânețea care devine povară și te face din om tare ca fierul, iute ca oțelul, o coajă de viață, din care rămân doar palmele și ochii.
Bunicului i-a plăcut viața, dar numai după muncă. Asta este o altă concluzie a scrierii mele. Viața cu bunele și cu relele ei. Jocul politic și implicarea politică, apoi implicarea în retrocedarea proprietăților greco-catolice, parcă și văd calendarul diferit, ani și ani pe peretele lor din conie și parcă îl aud cu câtă mândrie vorbea de Papa și de valorile Romei. Ca o făcută, am reușit în martie să-i trimit o vedere cu Papa Ioan Paul al II-lea, chiar de la Vatican, pe care a avut-o sub privire și în ultima clipă. Mă gândeam cât de norocos am fost să cresc în pluralism politic. Să îmi însușesc atât valori social-democrate, cât și țărănești și creștin-democrate și să pot învăța argumente și dintr-o parte și din cealaltă. Și îl vedeam adesea cum suferă, ba pentru eșecul colegilor săi de partid de la București, ba pentru eterna amânare a retrocedării bisericii din Rădești. Apoi, în ultima vreme, se uita spre pozele strănepoților, prinse între două geamuri de vitrină și arătându-mi-i spunea: „ăștia mi-au prelungit viața!”.
Într-un fel moartea ne redă onoarea. Ne face iarăși să nu mai fim dependenți de cineva și prin simbolizarea dispariției, ne trece în planul amintirii unde întinerim. Și suntem din nou tineri și puternici, dar în amintire. Și vorbele noastre parcă au o greutate mai mare și o semnificație aparte, când vin din gândul celor vii spre noi cei plecați. Asta pentru că dispariția sporește atenția celor rămași față de spusele noastre și trezește spuse auzite dar neascultate cândva. Atunci când totul părea etern.
Apoi femeia. Bunicul a iubit femeia așa cum a iubit munca. Uneori cred că energiile lui s-au împletit și m-am gândit adesea că viața satului deși pare restrânsă geografic, poate fi un univers și un labirint al plăcerilor simple, cu toate livezile, viile și lanurile ei. Și ca într-un roman realist, mi-am imaginat cum toți cei care erau nemulțumiți de anumite situații din viețile lor personale își descărcau tensiunile feriți de ochii lumii, în foșnetul frunzelor de vie sau de cucuruz. Apoi, ca în cântecul lui Bocșa, dar nu dimineața, ci seara, se întorceau acasă unde își reluau viața obișnuită. Asta numai în imaginația mea, după ce am început să înțeleg un pic din tainele vieții și după ce am scris „nici cireșii nu m-au văzut plecând, devin bărbat, căci văd, am început să tac!”. Trecusem de 30 de ani.
A le împlini dorințe celor dragi, chiar dacă uneori, străpuns de amintiri selective, îți vine să-i înjuri printre dinți, este o mare realizare. De regulă, atunci când ni se cere ceva, se trezesc în mințile noastre niște monștri latenți care încep să judece aproape perfect, dar numai din punctul de vedere al unei echivalențe faptice și materiale. Nu o fac și din punctul de vedere al șansei care i se dă sufletului aflat în putere, adică de a schimba el însuși o întreagă filozofie de viață și a ierta zgârcenia. Nu din gură, ci din inimă, răsplătind-o cu dărnicie. Și abia atunci când întorci cursul lucrurilor, nu pentru a te vedea cineva, ci că simți, începi să fii bucuros că ai schimbat ceva.
Drumuri de „rămas bun” la rude bolnave sau singure, momente de sărbătoare în familie, vizite istorice, ca cea de la Sighet, unde cei de la ușa celulei lui Iuliu Maniu dacă ar fi știut că bătrânelul care se perindă în fața lor a fost ridicat cândva în brațe de fostul prim-ministru, ar fi venit să îi atingă umerii. Pentru mine au fost șansa de a oferi. Se știe doar că mult mai mare e darul când poți da, decât atunci când îl primești. Nu de puține ori m-am întrebat dacă știu cu adevărat să ofer, având în vedere că de cele mai multe ori sunt stânjenit când primesc ceva. Acest echilibru probabil se găsește într-un anume punct din mijlocul sufletelor noastre și el își are corespondentul în aflarea valorii unui dar pe cere îl primim, fie că el este material sau sufletesc.
În flash-uri îmi aduc aminte cum, aflat în vacanță, în 1997 am gătit o ciorbă și el a răspuns: „e bună ciorba lui Flaviu dacă pui un pumn de sare!” sau cum, în 2005, l-am rugat să mă ducă până într-un loc cu căruța și a ezitat, nevenindu-mi a crede. Apoi cum l-am lăsat cu „săpătoarea” și cu calul în „Pungă”, total neajutorat, întorcându-mă acasă și sărind gardul și făcând-o pe bunică-mea să râdă cu lacrimi. Ea știa că plecând din câmp, l-am abandonat într-o situație imposibilă (prins între cal și „săpătoare”) situație pe care nici astăzi nu am aflat cum a rezolvat-o. Sunt multe și cu cât stau să mă gândesc ele devin tot mai multe, amintirile.

Eseu scris în amintirea bunicului matern Nicolae Salcă (Tata Chițu)din Rădești, Alba.
(8.02. 1932-1.05. 2016)

București, 7.05. 2016

La Sighet. August, 2013

La Sighet. August, 2013

În memoria bunicului (1932-2016)

2 mai 2016

image