Archive for iunie 2016

La grădinița de psihologie

21 iunie 2016

Școala psihologiei poate fi considerată și o reîntoarcere la grădiniță. Este implicit și o întoarcere la cei șapte ani de acasă. Dacă faci greșeala să vii la psihologie ca la „hai să fac și eu rost de o diplomă” mai bine nu te apuci. Poate că în multe alte profesii te poți califica ulterior, la locul de muncă, dar numai aici cred că nu. Asta nu înseamnă că, odată făcută această școală, știi mare lucru. De regulă la psihologie trebuie să vii cu o durere personală. Dacă nu ai un astfel de of, care poate fi conceptualizat și devenit filozofie proprie, mai bine nu faci experimente pe timpul și pe nervii tăi. Și apoi te apuci să interacționezi cu materiile și cu oamenii. Vezi tipologii dar vezi și concepte, direcții și așa mai departe, pe unele le poți integra, pe altele nu. Te confrunți cu fenomene, cu presiunea grupului, de cele mai multe ori indirect, pentru că actualmente se conturează fenomenul generației tăcute. Până și la filozofie se tace. Comunicarea s-a mutat demult în spațiul de tip Messenger sau WhatsApp. E vremea emoticoanelor și a grupurilor online. Informația este pretutindeni și niciunde. Dacă nu îți faci relații, ea trece pe lângă tine inobservabilă sau nici nu știi de existența ei. La școala psihologiei, ca la multe alte școli, dar aici în mod special, se duce o luptă pentru căutarea esenței, ca și cum cunoașterea ar sta într-un trend – „ce este cel mai important?” A trecut vremea lui Freud, nu ești cool dacă îți mai place Freud și după ce ai ajuns la psihologie. Așa am aflat, prin analogie, cum s-au „tâmpit” unii care au făcut facultatea de litere. Mulți au ieșit de acolo, spre exemplu, cu concepția că „Păunescu e prost”. Așa și aici, dacă înghiți clișeele unor foști absolvenți care predau, căci profesori nu prea sunt, ajungi să crezi ca în niște mari adevăruri, de fapt în diverse reacții la frustrări. Păunescu n-a fost prost, chiar dacă a fost comunist. Poezia cu rimă nu este musai socială și nu toate poeziile lui Păunescu sunt politice. Afli că trebuie să separi lucrurile. Apoi afli despre tine că nu ești atât de grozav precum te credeai și că nu toate „raționamentele” sunt adevărate doar pentru că sunt celebre.
De pildă, astăzi nu te mai contrazice nimeni în față. Răspunsul la intențiile tale se coagulează într-o tăcere colectivă și o lipsă de reacție care îți inhibă dialogul. În subterane comunicaționale se înfiripă noi forme de viață și nu invers. Comunicarea există și se manifestă în „diade” sau „triade” neasumate public. Diadele clasice, la vedere, sunt privite ca la un muzeu al științelor naturale, ca ceva ciudat și deși le este recunoscută puterea, ele sfârșesc prin a fi ignorate sau chiar compătimite. Este o luptă între generația nihilist-virtualizată și generația tinerilor dinozauri, printre care mă număr și eu. De fapt este o încercare de detronare anticipată a exemplului pe care îl reprezintă cei care n-au prins Facebook-ul de copii. Este o încercare. Asta nu înseamnă că și reușește, pentru că cei care sunt propuși spre expulzare prin non-dialog, s-au logat dibace la sistemul generației tăcute și ard împreună tastaturile în conexiune.
În virtual vârstele se sting și doar memoria (umană) mai face ca foarte tinerii congeneri ai generației tăcute să-și amintească (wow!) cu capul lor că cel care scrie este un „bătrân” care, „vai se comportă ca mine, emoticonul lui nu e zbârcit, ba chiar e la fel de roșu în obraji sau de palid ca al meu”. Și eu și el suntem la fel. Ne separă sau ne apropie ideile. Ne separă apoi statutele și ne apropie, în cele din urmă, dorința de a face ceva cu ceea ce învățăm – adică simbolistica și limbajul pe care le recunoaștem și prin asta ne diferențiem împreună.
Se separă apoi categoriile, despre existența cărora nu se va știi nicicând. Este vorba despre categoriile influențate de contexte. Unul n-are liniște fizică să citească, altul n-are interioară, unul nu are nici una, nici alta, alții n-au bani de cărți, alții au dar nu le citesc, unii respectă cu strictețe numai ce spune programa, alții dimpotrivă, se raportează la programă numai în limitele strictului necesar. Aceștia sunt conștienți că psihologia este o școală a diferențelor interumane și cu cât știi mai bine ce separă și ce apropie oamenii, cu atât ești mai bun și implicit cu atât vei fi mai căutat.
Te gândești apoi, dacă eu fac exact cum fac toți, care va mai fi diferența dintre mine și restul grupului, care a făcut exact ca mine? Voi împărți cu ei mila și percepția exterioare nouă, total nejustificate, cum că toți suntem niște „papagali” care acționăm în funcție de strategii falimentare. Poate strategiile sunt greșite! „Nu, o să vezi că nu”, se aude o voce. Oamenii sunt toți la fel, pe cât de diferiți, pe atât de similari. Sunt toți o apă și un pământ, împărțiți pe grupe, omogenizați la Grădinița „7 ani de acasă”. Iar acolo îl vezi pe F., care băiat bun până la un punct, își dă cu mucii în fasole când cineva îl face prost sau „bă” și începe să se răzvrătească exagerat. Copilul jignit din el, nu mai admite asta, acum când posedă trupul adultului. Apoi o vezi pe Xenia, care este mama autocontrolului, până în momentul în care cineva îi smulge jucăria din mână. Abia atunci începe să țipe, așa cum n-ai văzut-o niciodată și te îngrozești dar te și consolezi, când te gândești că nici tu nu ești mai breaz în alte privințe. Gigel se urcă cu picioarele pe masă, Mary Loo dosește jucării sub fustiță, mai multe decât are nevoie pentru a fi fericită și te întrebi ce naiba face cu două greble și cu două lopeți și că, uite…Gigel tocmai de aceea s-a urcat pe masă, că vrea o lopată. Păi dă-i-o, că ai două! Păi nu vreau! Păi de-asta țipă! Nu-mi pasă! Dar îți place că țipă? Nu! Păi atunci pune-te în locul lui și gândește-te, că și el e mic și vrea să se joace.
Așa se induce idea pe care o enunță un „deștept” care poartă o șapcă în care este înfiptă o elice, care nu se învârte: cum că la grădiniță ar fi de fapt creșa unde se văd atât hibele, cum ar fi lăcomia, cât și părțile noastre bune, cum ar fi: „ia și tu jucăria mea!” Dar n-ai nevoie de ea? „Ba da, însă eu m-am jucat cu ea, vreau să te joci și tu, ca să crești și tu, pentru că eu gata „jucat” și cu cămara plină, odată devenit adult, n-am ce să fac și cum să mă mai întâlnesc niciodată cu tine, fostul meu coleg de grădiniță, dacă rămâi iar sărac și frustrat, mereu cu jucăria șterpelită. Nu te vreau un simplu admirator al spectacolului meu, sau să fii un copil cu lacrimi în ochi și cu muci la nas, neîntrebat de nimeni nimic. Vreau să știu că măcar ceea ce a ținut de mine ca să nu mai plângi fără motiv, am făcut.

Reclame

Cine era „curva”?

1 iunie 2016

N-am mai scris demult ceva amestecat, așa cum îmi place mie. Am încercat să scriu disciplinat, ba pe teme de interes general, ba pe teme psihologice sau chiar sufletești, cum a fost dispariția lui Tata Chițu sau strădania mea dramaturgică.
Mie îmi place însă să scriu amestecat. E un scris care din păcate nu produce bani. E o senzație plăcută, ca și cum aș scrie despre tehnologie și apoi aș sări la fân și la amintirea unui Mureș călduț, cu pietre colțuroase și cu unele moi, care se sfărâmau sub greutatea piciorului și cu intra nămolul lor ce îmi intra sub unghiile de vacanță, netăiate.
Ieri eram, de pildă, în Tramvaiul 32. În el era o femeie cam la 40 plus, îmbrăcată în negru, cu adidași roz, impecabili, și cu atitudine de matroană. Dar n-o judec. Nu e vina ei că era așa arsă de intemperii și că se abrutizase facial, în pofida formei corpului încă foarte ok. Vorbea la telefon cu un tip care probabil că era în Marea Britanie. Femeia i-a spus zâmbind despre nevoia ei de 100 de lire. Apoi, după răspunsul primit a început să se enerveze crescendo. O iau pe scurt cu descrierea. A început să înjure, nici că păsându-i de ceilalți din tramvai, care o priveau și se minunau. De ce se minunau, nu știu. Pe mine, care mă suisem încărcat negativ în tramvai, vulgaritatea ei m-a relaxat. De ce? Păi pentru simplu fapt că iar mi s-a dat ocazia să am acces la o parte din România reală și la scenetele ei ei și în al doilea pentru că am făcut o analiză. M-am gândit cine este „curva”(nu din punct de vedere sexual) dintre cei doi – ea sau cel din Anglia. Tipa i-as spus deci direct că este o p… și că așa o amăgește, folosind alt cuvânt pentru amăgire, dar asta era ideea, că o duce cu vorba deja de multe luni și că are și ea nevoie de 100 de lire. E chiar așa mult o sută de lire, a întrebat retoric. Apoi iar niște înjurături, unele groaznice, alte nu chiar așa de exagerate. Ce uimea era într-adevăr era nu atât vocabularul, cât construcția lui. Limbajul comun al unei periferii de secol XXI. Într-un fel ea semăna cu o clonă nefericită a Tinei Turner care a luat un pumn în figură de la Mike Tysson. Și iar i-a zis ăluia: „să moară mă-ta, „ie” chiar așa mult o sută de lire. Păi ce mai e băi p…100 de lire în ziua de azi? Că n-am nici eu de niciunele și pe tine te doare în p… , numai mă duci cu vorba. Lua-te-ar dracii să te ia. Bă, c-le, du-te în p…mea de aici. Păi dă-te-n morții mă-tii și dă-te „drecu” în gâții mă-tii de jigodie!” Apoi la fiecare încheiere de paragraf punea câte o concluzie legată de acea sută blestemată. Toată discuția se desfășura pe acompaniamentul unui „ritm de tobă cubanez” cum a proclamat un adolescent cu tricou alb, șapcă și ochelari de soare, care se uita insistent în ochii călătorilor. Din păcate am ajuns repede la Unirii și norocul a fost că urmam același itinerariu, pe la trecerea de pietoni de la Fântâni, când am mai putut auzi: „Dă-te drecu de jeg, că atunci când mă pui să stau într-un fel, așa stau și îți fac toate poftele, da să moară copiii mei de ți-oi mai răspunde la telefon. Să te duci în p…mă-ti la nevastă-ta!” apoi a mai ascultat un pic și apoi a replicat rugător: „Da trimite, f…te-n gură suta aia de lire! Ce e chiar așa greu?” a mai ascultat un pic și iar a întrebat retoric: „Cum morții mă-tii să fie mult?” M-am pierdut în decor, având în proaspătă amintire niște copii de lângă bloc, care se alergau, unul având în mână o pungă jerpelită de corcodușe verzi, iar altul un polonic uriaș. Dar frâne, scârțâit de roți, salvări? Fiecare zi trăită în București e cât o zi de viață, din punctul de vedere al consumului de energie psiho-nervoasă, cum ar zice o profă.
Și m-am gândit așa, femeia aia o fi fost ea slobodă la gură, o fostă fetiță, cine știe din ce familie, cine știe cu ce traume la activ și cu ce contexte de viață. Poate că a fost nevoită să se prostitueze din adolescență și apoi a avut copii, o fi luat bătăi, poate chiar o fi furat ca să trăiască sau să se lăfăiască vreo câteva zile. Cu toate astea, după părerea mea „curva” era ăla din Anglia, care o ducea cu vorba, care o manipula de la mare distanță sau poate doar aveau o conversație uzuală și ea desigur că făcea tot ce dorea în lipsa lui. Cu toate astea o simțeam legată de el, chiar dacă îl înjura cu sârg. Și mi-am zis, ia să dau la o parte limbajul, apoi să țin cont de posibilele contexte și să închid ochii să analizez doar tonul vocii ei. Era un ton al suferinței. Ea nu știa să-l facă pe ăla să dea o sută de lire, cum ar ști altele. Într-un fel, printre acele buruieni lingvistice, ea ruga. Era copila care voia recompensa pentru că îi stinsese setea animalică, cine știe de câte ori? Mda, cam asta…

București, 1.06 2016