Archive for iulie 2016

emoții și com

24 iulie 2016

Suntem în toiul verii. Mă gândeam azi dimineață, mergând spre casă, ce faine-s zilele de vară, ce faină-i tinerețea, cu toată oboseala ei, ce frumos e cântecul greierilor, care parcă șterge tot ce este stresant în interiorul și în afara noastră. Apoi, conducând într-un București total liber (vara „tot Bucureștiul” este plecat la munte sau la mare) mă gândeam că ieri s-au împlinit doi ani de când a murit domnul Raț. Apoi am început să corelez amintiri: domnul Raț a murit în ziua când s-au dat rezultatele la Facultatea de Psihologie. Mi-am adus aminte cum în 2014 am devenit din nou student, după 10 ani de la absolvirea Facultății de Drept.

Apoi am început să fac diferențieri sau felurite comparații între mine, cel din iulie 2014 și cel de astăzi. Nu mai vorbesc de cel din 2004. Îmi atribuiam anumite calități și îmi ceream socoteală pentru estomparea altora. În orice caz, am învățat multe, în doi ani la Universitatea București. Ca în orice, este foarte important să nu te duci cu cele mai mari așteptări din lume, ca la PECO, unde cineva să-ți umple rezervorul cu o pompă, tu să mulțumești și apoi să pleci.

Am redescoperit facultatea și mă gândeam că ea înseamnă mult mai mult decât cerere și ofertă. Un nou mod de a aborda lucrurile sau o uriașă șansă de a o lua de la început, având totuși experiență. Mi-am adus aminte că atunci când am început această facultate eram „studentul cu șofer”. Studenții nu mă văzuseră în ipostaza asta aproape niciodată, pentru că am avut grijă ca blândul Nea Mihai să mă lase la o distanță considerabilă, undeva pe lângă gardul Palatului Cotroceni, aflat la foarte mică distanță de facultatea noastră. Apoi schimbarea stilului vestimentar. Cum să te duci printre studenți în costum? Nici profesorii nu făceau asta. Aș fi fost ridicol și automat aș fi trecut la o izolare de alt timp.

Mi-am adus amuzat aminte, în timp ce scriam, cum după o sincopă în carieră, mai pe românește după o schimbare de pe o funcție pe alta, cu impact valoric minor, cum unii de la muncă se uitau la mine și nu știau cum să se comporte. Ezitau să mă salute ei primii, deși culmea, eu n-am așteptat niciodată să fiu salutat. Îl salut și pe cel de cinci ani și pe cel de optzeci și cinci, în funcție de cum îi văd. Apoi, se uitau la mine așa…ciudat, ca la un mort care umblă. Ei nu înțelegeau și nici n-aveau cum să înțeleagă, că eu de fapt nu pățisem nimic rău. În sistemul lor de valori însă, interpretat cu o anumită cultură restrânsă, ei credeau că eu sunt un om terminat. Nu mai intru în amănunte ce se întâmplase și de ce, cine a avut dreptate și așa mai departe. Important era că eu îmi menținusem fruntea sus și nu mă abătusem de la principiile mele morale, profesionale și mai ales caracteriale. Toate astea și multe altele de dinainte, m-au împins spre studiul comportamentelor umane. N-am făcut rău. Conducând și iar conducând făceam bilanțuri, ba amuzându-mă, ba încruntându-mă. Câte se pot schimba în doi ani. Câte lucruri, câte fapte, câți oameni.  Ar mai fi multe de spus dar nu vreau să vă plictisesc…

24.07. 2016                                        plajaBy Flaviu Predescu

Hai totuși să mai scriu ceva…Am început să aloc mai mult timp căutării mele interioare. Cine sunt, ce vreau, de ce reacționez în anumite feluri, la anumiți stimuli. Ce aș putea să fac pentru mine? Sufletește, în primul rând. Cum să evit să mă auto-mutilez încercând să nu mă arunc de pe casă, atunci când vreau să zbor, ci să reușesc să zbor altfel și tot așa în alte planuri. Mă gândeam că cei care au opinii contrare nouă sau chiar care ne pun bețe în roate, de multe ori ne fac un bine. Citeam acum într-o carte pe care o amică ce și-a uitat-o la mine cândva sau poate mi-a făcut-o cadou, subtil, că fidelitatea în familie a fost „inventată” pentru a avea un control mai clar asupra bunurilor și persoanelor. Mult mai târziu fidelitatea a devenit și o cerere afectivă. Foarte interesant, așa cum interesante sunt prejudecățile noastre, pe care le purtăm ca pe niște lanțuri grele. Și multe alte lucruri interesante am aflat în acești ani dar care, așa cum am spus, nu mi-au fost servite de-a gata. M-am dus spre ele și am încercat să le descopăr. Este important să-ți găsești motivația potrivită și acea vorbă din leadership este într-adevăr reală și ține tot de motivație: a ști când să apeși sau să lași piciorul de pe accelerație. Îmi rămâne în minte, tot din acești doi ani, momentul în care după lungi frământări interioare, am luat și eu o decizie mai de doamne ajută. Neîncrederea în mine m-a lovit structural încât, la numai câteva zile, am început să iau treptat drumul cabinetelor medicale pentru a vedea de unde mi se trage. Vorba unui doctor, dar în cu totul alt context și cu un an înainte: „domnule, vezi că multe ni se trag în viață de la valorizarea prea mare a părerilor celor pe care îi iubim. Vezi-ți de drumul tău, ești un om sensibil și bun!”. Recunosc că m-au ajutat vorbele doctorului.

Și asta voiam să spun, citisem într-o carte despre afectivitate, a unui reputat psiholog român – Vasile Pavelcu – „Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității” că emoțiile au aceeași sorginte cu nevoile biologice, primare. Așa mi-am dat seama de unde vine vorba din popor: „nu te mai căca atâta pe tine!” ea se traduce: „Nu mai avea atât de multe emoții. Nu te lăsa pradă acestei reacții fiziologico-afective a trupului” deci este vorba de știință, nu de povești inventate de mine.

Aș fi putut pune acest titlu dar nu caut să atrag cititori prin titluri bombastice. Nu vreau să am cititori pe care să-i obțin prin scrierea unor cuvinte condensate, care să-i păcălească. Este adevărat, contează mult și cum învelești un produs dar eu nu vând ceva acum, ci ofer. În altă ordine de idei, de când scriu, de pe la vârsta de 14ani, am căutat totuși să fiu decent. Atunci îmi împărțeam caietul cu scrieri unor prieteni, el trecea pe la fiecare și așteptam feedback. Cât de importante sunt părerile celor dragi pentru a putea continua…

 

P.S. De exemplu, acum cei de la wordpress sunt frapanți cu stilul lor de a da impresia că blogul a dispărut, doar pentru că am renunțat la domeniul  „com”. Ca niște furnici, armata mea disciplinată de cititori, mă va readuce la lumină. Pe curând!

 

București, 24 iulie 2016

Reclame

**

23 iulie 2016

Nu stiu daca el ne mai aparține
Îmi pare mai mult o umbră care
Apare, dispare şi amână
Distins, temător sau nostalgic,
Mai are din când în când o răbufnire
Pe care şi-o reprimă
Părând că a jurat pe-o lege a tăcerii.

Bătrânelul solar

12 iulie 2016

Am parcat mașina sub un dud, lângă care un bătrânel simpatic, trecut de 75 de ani, cu cadru, se afla într-o conversație cu un om care strângea sacii de gunoi. M-a privit câteva clipe, omul în verde s-a îndepărtat cărând sacii, iar eu m-am apropiat așezându-mi breteaua ghiozdanului. L-am privit și l-am salutat zâmbindu-i „bună ziua!”. Expresia lui de bucurie este greu de descris în cuvinte, reflexul de a se ridica în picioare sau doar s-a înclinat, vârful sandalei proptindu-i-se într-un picior al cadrului s-a reașezat. „Să-mi trăiești, tată dragă!” mi-a spus cu emoție și voce tremurândă, bătrânelul în maiou, cu pantaloni scurți și cu pielea albă. În acea singurătate, la lumina soarelui de iulie, cel mai frumos soare al verii, bătrânelul solar, bolnav trupește dar cu inimă de adolescent, s-a umplut de viață din două cuvinte scurte pe care i le-am spus în treacăt. Și iar fără să vreau m-am întristat și m-am mâhnit, gândindu-mă la semnificații, simbolistici și resurse. Iar prin minte mi-au trecut fețele stupide ale unor dichisiți cu „păsărică” în cap și fără vreo o grijă pentru propriile portofelele, ticsite de carduri bancare multicolore, și nici, doamne ferește, nu-și pun vreo problemă de suflet, în afara de momentele când plâng din orgoliu răniți de vreo fufă care le-a dat flit. Își îngrijesc „bărbițele” serbede sau poartă vestimentații după ultima modă, dar fiind goi pe dinăuntru, ca niște clădiri părăsite, strâmtorați (la propriu) vestimentar, ca niște rude de salam învelite în bumbac sau in, vorbind mereu despre nimic și lăudându-se cu asta.

Dar nu despre proștii ăștia am vrut să scriu, culmea, bunătatea, singurătatea și bunul simț doar mi-i actualizează, pentru că, guru al detașării să fi fost, tot n-aș avea cum să-i ignor, căci ei sunt peste tot: în trafic, în birouri, în instituții și în vacanțe. M-am întrebat (a câta oara?) cine suntem noi să ne dorim moartea bătrânilor, să ne batem pe resurse care nu ne aparțin și să ne lăcomim la mult mai mult decât avem nevoie, pentru că, așa ne găsim scuze, viața se poate desfășura numai într-o continuă ascensiune și noi avem nevoie…nevoie, nevoie, nevoie, care de fapt nu e nevoie. Acum cât suntem tineri și viguroși, chiar acum le vrem pe toate, căci după…nu se știe. Noi nu avem de fapt nevoie de prea multe, însă nu știm asta. Sigur avem nevoie să fim buni, ca să putem primi (sau nu) bunătate.

„Să trăiești, tată dragă!” este în limbajul bătrâneții și al singurătății un strigăt al suferinței omului bun, care este sufocat și minimizat în jungla de beton, în care de multe ori blocurile interminabile colcăie de persoane dar nu și de viață.

Ea, viața reală, cea care de cele mai multe ori nu are acele punți ale comunicării inimă către inimă, privire către privire, întâlnirile banale, cotidiene, involuntare, la fel de sincere ca cele din prietenie, pentru că ambele sunt dezinteresate, lipsesc. Ne lipsește salutul din întâmplare, spus unor necunoscuți de la care nu vrem ceva, pentru a fi mai buni și mai fericiți.

Dar câte flituri atitudinale mi-am luat până la această pepită de aur – această reacție de bucurie. Cu toate astea nu m-am supărat. Uneori m-am enervat dar rar m-am supărat în viață. Azi am sărbătorit o bucurie interioară, bucuria mea era și bucuria bătrânelului solar și invers. – „Să trăiești, tată dragă!”.

 

Bătrânelul solar – by Flaviu Predescu

12 iulie 2016

 

În filmul ” O însersrare albastră”

8 iulie 2016

image