Archive for august 2016

Din recenzia cărții ” Moartea fratelui meu”

28 august 2016

„Publicul iubeşte emoțiile tari şi situațiile excesive. Le iubeşte, pentru că le înțelege. Drama unui om care suferă – numai pentru că un surâs al femeii iubite avea o umbră necunoscută – este o dramă de neînțeles, dincolo de ceecul a 2000 de cititori. Dincolo de acest cerc, e nevoie de drame mai concrete, mai vizibile, mai rudimentare. E nevoie de orfani abandonați, de bastarzi umiliți, de crime monstruoase, de sacrificii care merg până la sânge.” Mihail Sebastian, Rampa, 1935

Reclame

Nu mai fi ipocrit, române!

27 august 2016

Atentate, cutremure, războaie, crime…şi noi mai înjurăm catedrala, care orice ar fi, totuşi, e un loc al păcii. Eu sunt pentru catedrală! Mă relaxează cântecul religios, rugăciunea şi nu mă simt prin asta anti-spitale sau anti- alte religii. Mă dor desparțirlie dintre frate şi frate, prieten şi prieten, lucrăturile dintre coloeg şi coleg, izolările umane, ne-iertarea şi alte cele. În loc să ne facem unii altora loc sub soare, ne izolăm, ne marginalizăm. Să vină unul dintre cei cu care am interacționat în viață (cu mine având putere de decizie) şi să spună dacă n-a avut un loc la masă sau o şansă. Am creat şanse pentru fiecare, indiferent pe unde am fost pus sau ales să răspund de ceva.
Catedrala e în curtea clădirii Parlamentului. Să privim societal, o țară în decursul evoluției ei, nu mai devreme, nici mai târziu. O istorie trăită, în care banii oricum se toacă sau rămân necheltuiți (cum s-a întâmplat anul trecut la Capitală – 200 milioane £ necceltuiți) de ce să nu se dea 3 şi să terminăm bâlciul? Să o lăsăm un şantier în ruine? Ca la Casa Radio, a cărei construcție a fost oprită de venirea revoluției. Biserica e un ” dublaj”, în sens bun, a organizării statale. E un back-up de reprezentare, prin adeziunea uriaşă a celor care se declară creştini. Diriguitorii ei ştiu ce vor, iar personal îl admir pe Patriarh. Ştie ce vrea, poate să ceară, are în numele cui o face. Autostrăzile, spitalele şi alte cele, nu se fac tocmai din dezbinare. De ce să facă Flaviu autostrăzi şi spitale, cât e la putere şi să nu-l dăm mai bine jos pe Flaviu? Asta e filozofia băşcăliei şi a dezbinării. În ce țară face subiect de presă pentru atâta timp, repetitiv, construcția unei catedrale? În care țară (mai ales acum!) atenția publică era ținută de scandalul cu coada la permise, nu pentru că sunt cozi prea mari, ci pentru că reprezentantul celei de a doua funcții în stat, s-a dus conform protocolului instituțional de securitate, cu 20 minute înainte de a începe programul? Ipocrizie şi căcănărism, acestea îi definesc pe foarte mulți. Părem un popor cu o resursă de răutate, intoleranță şi invidie plus prostie, inepuizabile. În ce țară, decât cele bananiere, măcinate de intrigi interminabile, se cer egalități ilogice, ca un reprezentant statal (demnitar public) să fie egal şi în gestionarea timpului alocat pentru treburi banale, cu fiecare din mulțimea pe care o reprezintă? Când se fac manipulări este subminată însăși gândirea de tip piramidal şi logica, folosindu-se silogisme. Spre exemplu, într-o societate privată patronul să ude şi florile, în cadrul companiei sale, ca să fie egal în rol cu cel care o face (pentru că sunt egali în drepturi umane), iar în stat, să se construiască (sau să nu se construiască) în funcție de cei care sunt mai vocali, nu şi de cei care tac. De ce antagonizăm biserica cu spitalele, când ele nu se urăsc? De ce antagonizăm un demnitar cu oamenii, când ei nu ar trebui să se urască? De exemplu, cei care înjură politicienii, la grămadă, fac o mare greșeală. Noi nu ne urâm cu cei care ne reprezintă, ci cu aceia dintre noi care fură din resursa comună. Noi menținem blamul, prostește, fix pe singura noastră extensie de putere în societate, parlamentul şi președintele. Că ne plac sau nu ne plac, ei şi Biserica, sunt singurii noştri prieteni în materie de putere şi de decizie. Apoi vine guvernul, ca derivat din puterea parlamentară şi prezidențială, iar auxiliar tot ce ține de oaste şi judecători, de care noi suntem tot mai departe, ca forme de control. Dar, în fine… ( am scris acest text, direct pe telefon, vrând să scriu doar primul său rând). Deşteaptã-te, române!! Şi nu te mai înjura singur…

26 August, 2016

Fetița-sclav din București

25 august 2016

A crescut sub ochii mei. În fiecare dimineață, în drumul meu spre birou, vedeam o mamă, ținând în brațe o mogâldeață înfășată în scutece. Stătea mereu în același loc, pe Bulevardul Libertății, numărul 14, lângă vitrina unui magazin în care un sacou costă cam 60 de milioane de ei vechi. Mama, care nu mai era demult o tinerică, nu cerea niciodată nimic. Era de ajuns simbolistica, imaginea creată, pentru ca trecătorii să înțeleagă că o mamă, cu un copil mic în brațe, are nevoie de bani și mâncare. Știa bine ce face, pentru că nu de puține ori am văzut oameni mergând și aplecându-se să-i lase ba cutii cu iaurt, ba pâine, fructe și bani, ca într-un ritual.
După un timp, nici nu știu când a trecut, lângă femeie, am văzut o fetiță jucându-se și m-am mirat. Când crescuse? Nu de puține ori și-a desenat cu cretă pe asfalt un șotron pe care îl sărea sub ochii indiferenți ai mamei și cei mirați trecătorilor. Copiii de vârsta ei erau deja la grădiniță și învățau atât de multe lucruri.
Într-o zi, n-am mai rezistat și m-am oprit întrebând-o pe maică-sa: „doamnă, de ce nu faceți tot posibilul ca fetița dumneavoastră să meargă la grădiniță?”. S-a uitat la mine de jos, încercând parcă să mă seducă din privire și apoi a surâs. Am continuat, ca un naiv, să îi argumentez că nu e bine, că este vorba de viitorul ei, că „sper că nu o pregătiți să cerșească, la propriu!” . A negat. „Nu”, a fost singura vorbă pe care mi-a spus-o, apoi a căzut iar în tăcere.
De doi ani, cam de când a împlinit vârsta de cinci ani, fetița, a trecut de pe trotuar în stradă. Se strecoară printre mașini, luând o poziție perpendiculară cu ușa șoferului, cu răbdare, din mașină în mașină. Probabil, cândva, se va întoarce din nou pe „trotuar”. În tot acest timp, nicio autoritate nu a făcut nimic, sub ipocrita sau poate reala ipoteză, că orice intervenție a statului asupra copilului este mai rea decât propria familie – indiferent cum este acea familie!!! Nu știu ce să mai cred. Dacă este așa, înseamnă că toate părerile noastre pline de venin, despre catedrale, politicieni etică și principii, despre democrații și kilometri de autostrăzi sunt un fâs. În subsidiarul acestor declarații de fanfaronadă, chiar la baza Palatului Parlamentului și în vecinătatea altor instituții celebre, avem imaginea incapacității noastre și a eșecului social, pornind dinspre oameni spre politicieni și nu invers. Noi încurajăm asta primii, preluând pentru o secundă puterea celui care, vezi Doamne, dă!
Sub ochii noștri se află o formă clară de sclavie, nu cu mult diferită de cea de la Berevoiești. Un copil maturizat de timpuriu, care fie arșiță, ploaie sau ger, se plimbă robotic printre mașini, încât îți dă iluzia că o face de plăcere. Mai din sentimentul de milă, care nici până în zilele noastre nu a putut fi explicat psihologic, mai din „lasă că mă vede și pe mine Cineva de Sus”, șoferii deschid geamul și dau, fiecare după cât îl duce mâna, ba o banană, ba 5 lei sau mai mult. Fetița-sclav „colectează” într-o borsetă tot, îi dă mamei și din când în când, un tată alcoolic, cu o barbă lungă și murdară, iese din boschetele de la rondul Coșbuc și își ia banii de băutură. Că o mai da și ala altora, din ce câștigă, la rândul lui, dracu mai știe. Poate mai mulți oameni trăiesc de pe urma fetiței.
Acest sistem subteran, cu copii folosiți ca sclavi se află chiar la baza piramidei noastre sociale, fix în centrul orașului. Orbiți însă de „poveștile” pe care ni le bagă pe gât diverse fluxuri media, ne preocupăm de teme false și dăm nervoși pumni într-un perete de mucava. By Flaviu Predescu, 24 august 2016
14139072_1259837254051194_2092679509_o

Despre necesitatea socială a unor stări sufletești proaste

22 august 2016

Vorbeam cu o persoană apropiată despre câte „libertăți” afective avem. Avem sau n-avem? Eu zic că avem puține. Înțeleg prin „libertăți” un fel de puteri de a ne influența propriile trăiri, prevenind stări proaste sau contracarându-le, atunci când ele apar. Sunt niște indispoziții, care aduc cu sine stări de disconfort și neliniști. Spre exemplu, ieri m-am simțit prost. Impulsul este să dau vina pe ceva exterior mie și găsesc un motiv. Așa zise motive sunt cu nemiluita, deci, într-o ierarhie, ajungi să dai vina pe tot ce nu înseamnă perfecțiune, fără să ai în minte care este „perfecțiunea” care te face totuși fericit.
Apoi, părerile. Una din stânga, alta din dreapta, cum că stările proaste se învață. Ajunși în contexte diferite începem să ne simțim ba triști, ba îngrijorați, în funcție de te miri ce reminiscențe din inconștient. Dacă este adevărat că undeva, foarte devreme, în copilărie ni se joacă destinul, ce e de făcut? Fără să fie un mecanism de apărare, pot spune că în atare condiții soarta ne este pecetluită, ca matrice. De acolo în colo mai mult ne chinuim, când vrem să ne explicăm stările. O să scăpăm de fiecare stare proastă, apoi, altele și altele vor veni și se vor stinge. În drumul lor vor naște conflicte sau vor eticheta greșit tot felul de oameni sau de amintiri, pe care le vom face responsabile pentru ele.
Spre exemplu, într-o zi mă simțeam iritat, aveam o stare, ca o nevroză. Dacă era chiar o nevroză, ce puteam să fac? M-am gândit că ar cam trebui să încep să mă obișnuiesc să suport și astfel de stări, din când în când. Arta va consta în gestionarea lor, atunci când simt indicatorii. Ce faci când te simți iritat, astfel încât să nu pui repede eticheta unui factor sau altul, apoi să regreți? Cum faci să eviți conflictele care se pot isca din starea ta și diversele mojicii care se întâmplă? Cum gestionezi decalajul dintre crezul tău și crezurile celorlalți? Exemplu concret: ieși din lift, o persoană din blocul în care locuiești aștepta să intre. O saluți, nu răspunde, îi ții ușa, nu spune mulțumesc. Nu pare proastă și nici needucată și nici nu te-ai certat vreodată cu ea. Ce faci? Cum te aperi de acest pasiv atac emoțional. Mai era o variantă, dar persoana nu era nici surdă sau oarbă. O fi avut o zi proastă, dar tu nu faci asta când ai o zi proastă, deci n-ai cum să înțelegi. Și apoi te întrebi dacă nu cumva ești invizibil. Sunt, deci, mai multe variante.
Vorbesc apoi la telefon cu tatăl meu, pe care îl recunosc din ton ca având o stare proastă. Acum, se întâmplă că stările noastre proaste coincid, astfel încât îl înțeleg mai bine. Cred că o energie negativă instalată undeva în zona plexului solar îi domină gândurile, fără ca el să poată face ceva. Îi scade vocea și cheful de viață este redus la minimum, iar atenția îi este „bulită”. Orice alt factor care solicită concentrare, printre care și conversația cu mine, este „aruncabil” peste bord. Nimeni, în afară de cei care au dobândit asta prin învățare, nu poate mima foarte mult o stare constantă de bine. Mă liniștesc. Este o trăsătură de familie, neliniștea. Acest sâmbure de agitație, care nu a putut fi îmblânzit, preluat te miri de la ce strămoș, este divizat în tată și în fiu, fie regenerabil, fie atrofiat, în funcție de niște factori care nu pot fi înțeleși. Devine o trăsătură de personalitate, care corelată cu un temperament mai coleric, naște o bombă pe roți, numită „câinele care latră dar care nu mușcă”. Lasă că prin faptul că latră rezolvă însă problemele unei întregi străzi. Asta e bașca. Se poate astfel ca stările proaste să fie motorul unor comportamente necesare într-o comunitate. Să privim factorul inexplicabil care generează starea și apoi temperamentul ca fiind partea „hardware” a comportamentului, iar gândirea, limbajul și mai ales comportamentul, ca produs finit, fiind softul uman. Psihologia lucrează mai mult cu softul, iar neuropsihologia și psihiatria cu partea hardware. Depistarea și mai ales înțelegerea factorilor de intercondiționare, este o preocupare constantă. Astfel, se poate ca cineva, în anumite situații, deși are un soft pe care îl recunoaștem și de care suntem atașați, să întâmpine probleme de hardware (cel puțin pentru o scurtă perioadă) și atunci n-ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare.

By F.P. august 2016

Psihologul și ucenicul său

8 august 2016

De câțiva ani buni, încă dinainte de a da la facultatea de profil, studiez și analizez evoluția unor psihologi care, cică, vor să rezolve problemele sufletești ale oamenilor. La începuturi chiar m-am pus „în contră”, chiar demontând serios o „psihololoagă” experimentată în proceduri, nu și într-ale vieții. Atunci când un prieten se confrunta cu o situație mai grea, am avut disputa cu respectiva domnișoară psiholog. Prietenul se îndrăgostise lulea de o tipă, apoi aflase că tipa urma să se mărite. „Psiholoaga” aborda cum că ar trebui să o privim pe respectiva ca pe o victimă din copilărie, care bla, bla, bla, atașată de imaginea lu taică-său, voia cu orice preț să se mărite, pentru că „trebuie”, chiar dacă era îndrăgostită de prietenul meu.
Acum, când scriu, eu mai și exagerez, în sensul că adaptez. Nu mai știu exact ce zicea doamna psiholog, acum fix vreo 7-8 ani, dar asta e ideea: „că victimă”. Cuvântul „victimă” persista. Și eu am zis că nu, că de fapt prietenul meu e o victimă și pe el trebuie să-l ajutăm. Cumva, că mi se rupe foaia de faptul că aia e victimă. Doar nu ne cerea ajutorul, ci se mărita cu altul. Și i-am zis prietenului că situația lui nu se va rezolva, mai ales pentru că știu cum se vor întâmpla lucrurile, tocmai pentru că am trăit și eu situația, dar invers. Hopa! Prietenul știa că am trăit o situație similară, dar invers, că doar de aceea eram prieteni, să-mi țină minte experiențele și eu să le țin pe ale lui. Prietenia este și depozit comun de amintiri, nu numai tezaur cronologic. Așa…și am făcut cu el ceea ce peste ani am aflat că se cheamă contra-transfer. Adică, am analizat situația cu mine pe post de „ea”, cea care se mărita. Și i-am vorbit prietenului despre fricile mele (Pentru conneisseuri, vezi eseul din Chezășie – Cum am murit mințind, în 2004).
Am avut dreptate eu. Predicțiile mele s-au dovedit 100% fidele și respectiva s-a măritat nefericită, pentru că așa voiau părinții, pentru că îl știau pe ăla demult și tot tacâmul. (Știți doar că am zis că nu mai scriu genul acesta de eseuri! Mă alint, ba nu mă alint, mă alint…) Apropo de acest joc cu „mă alint, nu mă alint”, care seamănă cu o prosteală de copil. L-am văzut cândva la o prietenă, culmea, prietenă cu tipa asta care se mărita. Are you with me? Peste ani am aflat, studiind știința sufletului, mai exact mecanismele de apărare, că ce făcea fetișcana cu aceste jocuri dar și cu frecventul vorbit pe vocea unui un copil, se numește regresie, ceea ce înseamna că pentru a purta suporta stresul prezentului, fugea din când în când în copilărie. Nu era vina ei…iar părinții și asprele lor exigențe.
Așa! Ce spuneam? De la cum se face terapie psihologică în ziua de azi, am pornit. Azi a fost și Ziua Orgasmului, apropos, iar Adevărul live s-au întâlnit trei gagici care au discutat despre sex și desigur despre mult pomenita carte a „Esthererei Perelei”. Nu s-au gândit să invite și un posibil cauzator de orgasme – un bărbat, se băgau unele peste altele, avide să-și comunice mesajul, ba una cu suficiență de tanti cu dez-lipici la bărbați, ba alta mai simpatică, dar pentru că a fost mult curtată și probabil țepuită, era plină de frustrări și de nevoi în a-și etala individualismul. Culmea, ținea să spună asta chiar și când se referea la propria copilă, în vârstă de 5 ani. Știm cu toții că suntem diferiți, dar nu știu de ce, în lipsa lor, mă simt una cu prietenii și cu familia mea. Nu simt să mă disociez public, dar asta e strict problema mea. Poate ele sunt cele care au dreptate în cazul acesta și totuși poate e bine să spui: „pe vremea când aveam copil mic miroseam a vomă și a caca, iar soțul mă mințea că sunt frumoasă oricum!”. Poate chiar era sincer, fraiero! Te-ai gândit la asta? Sau pentru că ești psiholog pui totul la îndoială! Fi-var îndoiala…(Știința nu folosește la nimic dacă nu este pusă în slujba omului, a spus-o tot un mare psiholog).
Ideea este că dacă te duci la psiholog și întâlnești o momâie depresivă, care la bază are probleme mai mari ca a le tale și care îți face un contra-transfer greșit, te-ai ras. Într-un astfel de caz poți să pleci și mai răvășit de la psiholog.
Psihologul n-are voie să idealizeze, să blameze și să generalizeze nimic. Psihologul trebuie să-și decline competența dacă nu poate stăpâni un caz. Oamenii și sufletele lor, nu sunt poligoane de încercare. Drept este că nu e bine să cazi nici în extrema cealaltă, gen: „e problema ta, nu știu, nu mă bag!”. Cred în strategii terapeutice, așa cum îmi palce expresia lui Piere Janet care spune că „emoția trebuie privită ca o insuficiență de adaptare”. Tu ca psiholog trebuie să ai acest har de a relaționa mai presus de orice și a liniștii în primul rând pacientul. Cred că există o parte acută a actului terapeutic, un fel de urgență, în care cel care vine are nevoie mai întâi de niște „minciuni spuse credibil” așa cum am spus într-o poezie. Minciunile sunt calmantul dar apoi vin alte aspecte care trebuie serios analizate și tratate.
Am auzit multe momâițe și mai aud uneori și pe la radio, cum că oamenii, de fapt, nu prea vor să se facă bine. Păi dacă abordăm astfel și îi ducem cu vorba și nu intrăm în profunzime, suntem primii complici la amânarea lor. Mulți reclamă că oamenii vin la cabinetele lor, pleacă de acolo cu o idee bună, iar acasă se duc și strică totul. Evident că este așa, toți facem asta. Importantă însă este acea strategie care îl face pe om să înceapă să schimbe ceva atunci când se privește în oglindă.
Nu unde greșesc ceilalți în relația cu noi, ci unde greșim noi în relația cu noi, acolo este problema. A, și încă ceva: dragi psihologi superficiali, îndoctrinați și metodiși, mai ușor cu americănsimele. Ele nu se aplică așa de mult și la psihologia poporului român. Începeți în a studia proverbele românești, apoi umorul românesc și în cele din urmă, psihologii și filozofii români: Motru, Ralea, D.D. Roșca, Drăghicescu, Vulcănescu, Pavelcu, Neveanu, Nae Ionescu, Radu, Golu, Goangă, Mitrofan etc. Sociologi: Aluaș, Dâncu, etc. N-aș sări peste romancieri ca: Preda, Barbu Camil Petrescu sau poeți ca Blaga, Eminescu sau Arghezi. Toată psihologia românismului se găsește în primul rând în operele lor.

By F.P. 8 august 2016

Când și cum a murit democrația în România?

7 august 2016

În urmă cu vreo 15 ani, când eram student, plin de entuziasm, credeam că fiecare an care trece de la revoluția (?) din 1989 va fi un an de progres. Îmi spuneam că indiferent cum ar fi, chiar și sumbra perioadă 1996-2000, are darul de a ne fi pus pentru prima dată după 50 de ani, din nou în fața posibilității de a opta politic. Cu greu, cu disponibilizări, cu durere, cu căderi economice, democrația și-a urmat un drum al ei, dar asta până prin 2009. De la al doilea mandat al lui Băsescu, țara n-a mai fost condusă, din păcate de forțe democratice.
Nimic nu mai este ce pare la prima vedere, politica și în general tot ce înseamnă decizie în statul român, se desfășoară prin interpuși, în baza unui cinic experiment de psihologie socială, la îndemâna singurilor care au studiat psihologie și în vremea comunismului. A fost ca într-o piesă de teatru, tragicomică, la care și spectatorii au un rol activ – ei votează. Votează însă degeaba, pentru că așa cum s-a întâmplat cu Referendumul pentru demiterea „Băsferatului” sau cu alegerile din 2009 sau 2014, fie votează „ambasadele” fie își iau această misiune, amărâții căzuți în plasa contagiunii, un alt nefericit efect la instrumente oculte – care dă acțiunilor stradale verosimilitate democratică.
Apoi, am văzut guverne, nu date jos prin vot, ci prin mișcări sociale care n-aveau legătură nici pe departe cu actul de guvernare – ci doar generalizau, fără alternativă, vechi nemulțumiri . Deci, nu pe povești, ci pe concret, avem patru foarte mari exemple recente, în care am arătat că votul efectiv nu contează și metodele prin care se pun și se dau jos oameni sunt dintre cele mai necinstite.
În urmă cu 15 ani, când eram un tânăr de 20, plin de entuziasm, habar nu aveam, când îmi imaginam cum voi fi la 35 de ani, că în continuare mă vor enerva proștii și escrocii (ba chiar mai tare) și că nu voi fi capabil să ascult nici măcar pe sfert sfatul mamei, spus cu vocea-i resemnată: „nu mai pune la suflet, mamă, că nu o să schimbi tu lucrurile – sunt toți pe-o mână!”. Credeam într-o Românie care are un drum fără întoarcere, spre normalitate, și mai credeam că viitoarele intrări în NATO și în Uniunea Europeană ne vor forța cumva să ne civilizăm.
Habar nu aveam, în urmă cu 15 ani, că țara asta va rămâne tot țara „metodelor” și farsorilor de orice fel, de la cei care pe care i-am văzut jucând alba-neagra la Costinești, prin 1999, când eram elev, când niște șmecheri iau luat unui amic cu care eram toți banii de vacanță, până la politicieni, care vrând nevrând, oricât te-ai chinui, te împing spre generalizare – toți sunt aproape la fel.
În urmă cu 11 ani, pe când lucram la Senat și eram cel mai tânăr consilier județean din România, am câștigat o participare la un curs de campanii electorale, susținut de fundația „Friedrich Ebert”, la Viena, cu eseul – „Democrația de partid”. Fusese câștigat pe bune și fără intervenții, pentru că pusesem pe hârtie nu doar viziunea mea politică pentru viitor, ci și mult suflet. Anii care au urmat mi-au schimbat planurile de viitor. Nu mi-am uitat însă crezurile și de-acolo, de unde am fost, tot pentru corectitudine și echitate am militat mereu.
Anii care au urmat mi-au schimbat planurile de viitor. M-am gândit mereu că așa a fost să fie, să trebuiască să învăț mult mai mult decât se vede la suprafață din ce este cu adevărat o țară. Nu despre cancanuri și alte „chiloțării” am învățat, ci adevăruri structurale, realiste, izvorâte din raportul dintre resursă și prevenție pentru securitate – ca bază a piramidei necesităților unei țări. Am furat meserie, pentru că știam exact la ce ingrediente să mă uit. Armata și politica sunt identice, doar că la unii se votează, iar la alții se numește. De multe ori se întâmplă ca, la bază, armata să fie mai democratică, iar asta se întâmplă când în interiorul partidelor voturile devin formale.
Concluzia după toate aceste treceri și drumuri, după ani care credeam că o să-mi aducă maturitate și înțelepciune? – un rahat pe băț. Luptele interne de partid primează în detrimentul interesului românului. Spre exemplu, mă uit acum la cea mai importantă astfel de structură, în care interesul celui înscăunat este doar de a diminua puterea celui de dinainte, cu orice preț. La nivel micro se întâmplă lucruri mult mai bizare, care duc și mai departe comportamentele, în vâltoarea anilor comunismului. Tipologia omului care nu se dă dus de la ciolan, ca să-și mai asigure încă cel puțin patru ani de lene pe bani mulți. Acesta își pune prietenii să facă scrisori de tip „muncitoresc” –pentru că muncitori nu mai sunt, i-au distrus înainte, odată cu uzinele. Ele sună cam așa: „Noi, colectivul oamenilor de partid, ne arătăm susținerea pentru Eșec Eșecovici Hoțul, pentru ca acesta să mai sugă încă patru ani pulpa banului public. E brav, e deștept, e frumos. Semnează colectivul de oameni ai muncii de partid”.
Din păcate democrația s-a distrus total, chiar la un an după majorat, în România de după 1989. Chiar și în comunitățile în care sunt partide dominante se întâmplă bizarerii. Spre exemplu într-un județ PNL domină tot, iar un alt partid, deși mare și cu program politic adecvat celor mulți, abia mai respiră. Cu toate acestea, se trag sfori de către cei de la PNL ca acolo să rămână gașca lui Eșec Eșecovici, tocmai pentru că o alternativă ar putea schimba radical dinamica lucrurilor, iar o echipă nouă iar pune pe ei, pe peneliștii dominatori în pericol.
Aici s-a ajuns, ca funcțiile multora să reziste, prin intervenția „dușmanilor” lor politici, care vor în continuare adversari slabi, apoi la lupte de gherilă pentru menținerea puterii interne a unor lideri centrali. Noul este nesigur și nu se află în control, pentru aceștia. Felicitări Eșec Eșecovici! O să mai ieși parlamentar patru ani, apoi o să „rupi” teleshoppingul cu solicitări de tigăi și pastile de colon, din pensia nesimțită pe care o să o ai. Iar rezultatele pentru țară…care țară? (Flaviu Predescu)

Căsătorie cu mandat

1 august 2016

Adesea, în viață, apare o variabilă independentă, care poate genera infinite situații. Cu ce variabile independente lucrează, de exemplu, democrația? Una dintre cele mai importante este votul, apoi cred că alta, aproape la fel de importantă este mandatul, care limitează durata accesului la putere. Ce se întâmplă însă atunci când toate acestea se transpun, nu într-un sistem de putere, ci în relația dintre un bărbat și o femeie. Votul – ca opțiune reciprocă. Te-am votat și m-ai votat să fim împreună. Apoi, apare mandatul. Nu ne luăm definitiv, ci pentru o durată de patru ani. Dacă ne place viața noastră în doi, o putem continua, dacă nu, după patru ani ne oprim. Totul este vot și mandat, continuare sau oprire în relația interumană. În trăsături, dragostea și puterea încep să semene izbitor și apoi, aproape că se identifică. Au aceleași mecanisme de funcționare și conviețuire, dar și de afirmare. În jurul acestui nucleu trăiesc prieteniile și relațiile interumane.
Prietenia dintre două femei, care se întâlnesc ocazional, mai mult de formă, apoi vechea prietenie dintre doi bărbați pot fi și ele scene de viață. Prima prietenie seamănă cu o tavă, pe care fiecare pune ce vrea, pentru a o servi pe cealaltă, iar a doua prietenie, cea veche, seamănă cu o bibliotecă deținută și construită în comun de cei doi. De pe rafturile ei, fiecare ia ce carte dorește și îl invită pe cealaltă să o răsfoiască. Printre pagini, mii de amintiri. Nimic din ceea ce este rar frecventabil nu va ajunge să fie iubit vreodată. Prietenia, în schimb, rămâne un fruct al proximității și al transferului de sentimente și informații. Fiecare obiect și fiecare amintire are atașat un sentiment, întocmai ca un breloc la o cheie sau o etichetă pusă unei perioade din viață. Atunci este o duminică frumoasă, când el este un om bun și da, singurătatea e grea. Trăim printre perechi de cuvinte: om și bun, duminică și frumoasă, singurătate și grea. Până și la cuvinte sau mai ales, perechile sunt cele care dau savoare vieții.
În mijlocul acestei povești, relația dintre un psiholog și un copil. Copilul care este părintele adultului (al celui care va deveni) așa cum a spus Claparede, nu putea lipsi. Descoperim că acel copil nu este singur în fața psihologului, ci împreună cu părinții săi. Aceștia sunt prezenți doar fizic, scena lăsându-ne posibilitatea să vedem cât de valoroasă este prezența fizică a cuiva, în lipsa atenției. Probabil că undeva spre zero. Atenția părinților este captată de device-uri care în mod ironic ajung să-i înrobească și să îi facă să comunice doar mediat, chiar și când se află unii lângă ceilalți.
Avem psihologul care, atunci când vede copilul, începe să se gândească la propriul copil și fără să vrea devine părinte. Pentru un timp, copilul este cel care devine adultul și părintele psihologului, trecând prin toate fazele: de copil, de prieten, de părinte al acestuia, numai de pacient nu. Și pe rând, psihologul se identifică ba cu copilul, ba cu cel care va fi cândva un adult. Fiecare suntem deci pacienții și psihologii cuiva. Restul comportamentelor aproape că nici nu mai contează. Părinții care doar se enervează și rămân tot neatenți, tinzând să fie excesiv de exigenți atunci când simt că ar putea scăpa lucrurile de sub control. Rămași tributari vechilor mentalități, cum că un copil trebuie să știe de frica părintelui sau că tot ce nu au reușit ei, trebuie să reușească cel mic, ajung să exprime involuntar o agresivitate constantă, incontrolabilă.
Oboseala unei societăți obsedate de consum și conflict, bombardate de informații, dintre care cele mai multe inutile, diminuează ireversibil autocontrolul parental. Se ajunge la părintele-călău fără voie. Acel părinte măcinat de anxietăți și remușcări, captiv într-un carusel ce alternează agresivitate cu remușcare și furia cu eșecul în apropierea de propriul copil. Un drum discontinuu de regrete și așteptări, cu subminări reciproce de autoritate și cu așteptări nerealiste.
În planul al treilea – infernul. Originea problemelor celui care a generat ideea de mandat în iubire. Confruntarea tânărului de azi cu lașitatea recurentă și cu asprul sentiment de frică ce îl aduce cu sine. Așa apare, nu planificat, ci spontan, nevoia confruntării cu trecutul. Dar unde să mai întâlnești trecutul? Cum să te mai poți adapta sufletește propriului trecut, altfel decât întorcându-te în amintire, prin intermediul visului?
Printre toate acestea sau chiar în paralel cu ele, sunt acele lumi paralelele de existența cărora n-am fi aflat niciodată, dacă el nu s-ar fi intersectat cu propriile noastre vieți, se găsește cotidianul. Dincolo de limitele pe de care ne lăsăm copleșiți, este zgomotul lumii de afară, ceea ce o face tragică și amuzantă: vina, suspiciunea, trădarea, arestarea, minciuna, înșelarea, condamnarea, blamarea, confuzia, comicul și ridicolul…toate se regăsesc atât în raporturile de putere, cât și în dragoste. Pe toate acestea pare că le salvează dacă nu mandatul, măcar ideea de mandat – termenul temporal sau scopul pe care l-au avut. Mandatul înseamnă, de fapt, acel „de ce?”, care vine fie înainte, fie după o dorință.

By Flaviu Predescu București, 1 august2016