Archive for septembrie 2016

Moartea tânărului poet

21 septembrie 2016

Dacă voi muri tânăr

O să-mi fie recitite, reinterpretate sau chiar

Reeditate scrierile

 

Prietenii vor căuta să-și amintească

Ce am spus și ce am scris

Ultima dată

Pentru a găsi în vorbele mele

Simbolurile morții ce urma să vină

 

(Două zile voi fi citat și

localizat în amintiri, aproximat și idealizat)

 

Niște oameni abia atunci

Vor auzi întâia dată de mine

Și mă vor compătimi sau eroiza

 

Nu oricine are privilegiul

Să moară tânăr

La scriitori e prilej de invidie

„Uite, al dracului, a murit tânăr!”

 

Iar eu, așa tânăr și mort,

Voi culege laurii ca pe niște bulgări de pământ

Ce îmi vor astupa orgoliul

 

 

 

 

21.09.16

 

 

 

 

Reclame

Ultima oră până la Accidentul lui Mihail Sebastian, în drumul de a deveni o stea (cu nume)

15 septembrie 2016

Lui Mihail Sebastian i se potrivește de minune această poezie, atât la propriu, cât și la figurat. În ziua morții, când a fost lovit de acel camion în viteză pe Bd. Regina Maria, în dreptul bisericii Sfântul Nicolae (unii spun Ilie Rahova, dar nu face sens, pentru că acea era mai în stânga decât este azi, fiind translată înspre Bd Regina Maria, pentru a se construi Bd Unirii, în 1984) , el alegând pentru prima dată altă rută. Rămâne o enigmă unde a avut a mai avut treabă, cert este că mergea la Universitate și în mod normal ar fi trebuit ca de pe strada Antim Ivireanul, unde stătea, să facă la stânga. Cum ar veni, să traverseze zona pe care astăzi este Bd Unirii (spre Fântâni). Dar ajuns aici, la Biserica Sfântul Nicolae-Vlădică, la stația de Tramvai (deci intersecția străzilor Bd Regina maria cu Justiției) zonă în care, mai ales astăzi, se circulă nebunește, a traversat pe propria răspundere și acel camion l-a surprins chiar în mijlocul drumului, privind moartea în față. Pentru că probabil i s-a întâmplat acel fenomen care în psihologie se numește „fight-or-flight response” sau „fight, flight, freeze”. Din păcate șoferul, un anume Ion Zapodeanu, nu l-a mai putut ocoli. Ziarele spun că ar fi fost condamnat numai la doi ani de închisoare. Păi astăzi nu ar fi luat nicio zi. Probabil l-au condamnat doar pentru depășirea vitezei. Ăsta i-a fost destinul. Păcat…:(

Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amîndouă urma.
Și, pentru că eram singurul călator, am zăbovit
Privind în lungul celui dintîi, cît mai departe.
Pînă acolo unde se pierdea sub pămînt.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l strabat.
Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.
Deși, trecînd pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aș fi străbătut pe amîndouă,
Iar în acea dimineață se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorita de pași.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.
Așa voi povesti cu un suspin
Cîndva, peste ani și ani:
Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut
Și asta mi-a schimbat viața.

Drumul pe care n-am apucat de Robert Frost

(Foto Mihail Sebastian)646x404

Mama Loală

8 septembrie 2016

Când eram adolescent, abia împlinisem16 ani, mă aflam deja de ceva timp în vacanța de vară la Rădești, pe malul stâng al Mureșului. Într-o duminică, deh, pe atunci nu era nici măcar ideea de internet, scriam, nu mai știu exact ce, în casa dinainte. E vorba despre camera de la drum a caselor ardelenești, acolo unde se țin lucrurile mai prețioase, loc pentru oaspeți și de ultime două nopți pentru gazde, înainte de a lua drumul amintirii.
După ora prânzului, i-am auzit pe bunicii mei Nicolae și Maria care se odihniseră și care pe atunci aveau 64 și respectiv 61 de ani, cum își iau scaunele și merg la drum. Mi se păreau veșnici. Ajunși pe trotuarul din fața casei, care era chiar sub fereastra mea, i-am auzit cum încep să vorbească și să depene amintiri, alături de alți vecini – tanti Mărioara, fire severă și nea Traian Ciortea, ardeleanul tipic, molcom, taciturn și ironic. Treptat li s-au alăturat alți vecini, veniți chiar și de la câteva case mai încolo, care întregiseră cercul povestitorilor, grup din care răzbătea cu tărie glasul bunicului, cel mai puternic glas din comună.
În timp ce scriam, mai trăgeam cu urechea și zâmbeam la cele auzite, pentru că nici un subiect nu scăpa, de la agenda satului, la agenda națională și apoi aluziile sau glumele cu substrat față de cele lumești și apoi munca, eternul și neobositul subiect. E ciudat să scriu acum, după 20 de ani, despre toate acestea și să mi se pară, în același timp și că sunt bătrân, față de acel copil, dar totodată la fel de adolescent, chiar neschimbat.
Aud și acum pe fundal cocoșii, găinile, lătratul câinelui și glasurile de pe trotuar, care se bucurau de vremea frumoasă și de tihna duminicii. Ei iubeau cu adevărat duminicile, nu cădeau în depresii ca mulți dintre noi, azi, când ne întristăm dis-de-dimineață, din motive banale și anxietăți față de ziua de luni. Ei se bucurau atât de sfințenia acelei zile, cât și de mâncare și odihnă, de povești și de un pahar cu vin făcut de ei. Erau tocmai foștii tineri care aflaseră demult cei greul și acum ajunseseră la mai mult de mijlocul vieții și căutau să trăiască acea clipă de duminică, întocmai cum se cuvine. Îmbrăcați frumos la slujbă, apoi ritualul simplu al prânzului împreună, odihna și apoi socializarea – hrana sufletului.
Îmi vin acum diverse fleșuri în minte, cu bunicul ostracizat de boala piciorului și de bătrânețe, refugiat în fața televizorului și cu mintea doldora de cunoștințe politice și de știri – asta în ultimii șase ani. Ce greu trebuie să-i fi fost să accepte moartea celorlalți și izolarea, cu bătrânețea și boala care ți se urcă pe trup, mândră ca o iederă dar sufocantă și indiferentă.
La un moment dat, mi s-a părut că râd prea tare și că se distrează prea nepăsători pentru vârsta lor. Râdeau și încercau să se convingă unii pe ceilalți de ceva și totul era un amestec de voie bună și de semne de întrebare, cu trimitere la argumente și nume de persoane. M-am întrebat cum de nu vine bunica să mă întrebe dacă nu îmi este foame. Eu așa eram obișnuit, să fiu întrebat din două în două ore dacă nu îmi este foame, dar asta acasă, la Cugir. Mă uitam la bunicii nepăsători și la vecinii lor egoiști și îi vedeam tineri și hâzi, puși pe trăit cu nepermisă bucurie mai mult decât o oră statică în fața porții, de unde să primească priviri compătimitoare – ceva de genul: „uite-i și pe bătrânii ăia!”
Mă rodea un vierme în stomac și îmi era mai foame decât mi-ar fi fost de obicei, dacă m-ar fi întrebat cineva. Cred că dacă m-ar fi întrebat, nici n-aș fi mâncat, de fapt și aș fi căutat să refuz pe motiv că scriu ceva. Încropeam probabil alte tipuri de amintiri, pe care le presam în cuvinte, ca pe o plastilină dar cu stiloul, încercând să le pun într-un chenar, ca între ramele unui tablou. Nu mă întreaba nimeni când mi-e foame, câtă impertinență! Eu copilul venit de la Cugir, ca să-și petreacă vacanța la Rădești, singur, văduvit de bieții mei verișori, mereu pedepsiți de părinți, mereu izolați la domiciliu. Hei, tinerilor, îmi venea să le strig de la fereastră, ce faceți acolo? Nu sunteți, totuși, prea bătrâni să râdeți în gura mare. Doar îi auzeam și mi-i imaginam. O secundă am aruncat o privire pe furiș, pe lângă oblonul ferestrei și am văzut chipul ridicol al bunicului, care purta în mod neobișnuit o pălărie mare de paie, care aparținuse străbunicii, mama lui, moartă cu două luni mai devreme. Pălăria nouă, un sombrero ardelenesc, era amuzantă și probabil provoca hazul trecătorilor care erau obișnuiți cu chipul sobru, al domnului Salcă.
M-am dus în găbănaș și mi-am tăiat o dărabă de slănină, care avea un strat de carne pe mijloc, apoi am cules din grădină o roșie mare și un gogoșar verde, din soiul celor care la coacere se făceau galbeni și apoi roșii, mi-am tăiat o felie de pită de casă, făcută pe vatră și am început să „mânc” din brișcă, în târnaț. Am auzit-o într-un târziu pe Mama Loală din curte: „copile, pui-u-ți ceva de mâncare?”. Se înnoptase demult și niciodată n-am văzut-o așa tânără și fericită, cu ochii umezi de lacrimi de râs și pe fundal glasul ca un tunet al bunicului, de după gard, care îi amuza în continuare pe ceilalți vecini. Am mâncat demult, i-am răspuns și am și băut două pahare de vin, trei de fapt. Vestea a amuzat-o și nici n-a surprins-o prea tare. „Trei pahare?” Da, am răspuns, trei pahare. Și ce ai mâncat, m-a întrebat? Nu lapte, am răspuns. N-am mâncat lapte, că aveam de gând să beau vin. Îmi adora glumele și asta îmi creștea încrederea în mine. A râs din nou, încât ridurile din jurul ochilor păreau niște raze și ochii doi sori, care luminau și… ploua cu soare când mă privea.

By F. P. 8 septembrie 2016

Scriere dedicată Mariei Salcă (Mama Loală, 1936-2002)