Archive for octombrie 2016

Signac – Poartă (Saint Tropez)

29 octombrie 2016

image

Muzeul Național de Artă – Galeria Franceză (Artă europeană) Bucureşti

Reclame

Jocul tăcerii

25 octombrie 2016

Suntem cuprinși în jocul tăcerii

Stăm cu mâinile împreunate și privim în jos,

În timp ce gândurile ne curg prin venele capului

Și transpirăm repetat

Gând-gând, gând-gând, gând-gând

 

Jocul tăcerii, cu ale sale trotuare

Cu sâmbete în care singurătatea avea și rochie de bucurie

Și bluză de necaz

Jocul tăcerii, al așteptării și al cugetării

Vitreg de concluzii

Palpând înnoire

Nou-nou, azi-azi, nou-nou

 

Suntem cuprinși în jocul tăcerii

Cu largul concurs al cuvintelor

Ce se ascund

De

Pentru

Din

Cu

La

Puncte-puncte

 

 

25.10. 2016

 

Arta fricii – Ioan Es. Pop

25 octombrie 2016

când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi
a durut aşa cum ar fi trebuit
să-i doară şi pe ai lui, am țipat
doar câteva secunde.
apoi, însă, m-am simțit plin de importanță,
pentru că la
ei veneau paştele, şi m-am simțit şi mai important când
m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.
mai apoi însă, m-am gândit din nou:
bine, dar oare
eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape
nemuritoare?
măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură
mâncare. frații mei, aşa se va întampla şi cu voi? cum ar
fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămână în oi?
nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni
pe toți cei care nu vor mai muri?

IOAN ES. POP

„Suntem ultimii 5” o rușine pentru Beckett și TNB

24 octombrie 2016

suntem-ultimii-5-pozaDin păcate nu au fost doar 5 spectatori aseară, în Sala Mică de la Teatru Național București, la pseudo-piesa „Suntem ultimii 5 – 5 piese scurte de Samuel Beckett”, în regia lui Dragoș Moșoiu.   Este, totuși, impropriu spus Sala Mică, pentru că după renovarea finalizată în 2012, Teatrul Național București are o Sală Mică impecabilă, cu o capacitate de 150 de locuri confortabile, flexibile, bine spațiate și toate ocupate.

N-ar fi fost o problemă dacă acest tip de piesă – experiment (?), s-ar fi jucat într-un edificiu oarecare, undeva într-o margine de lume. Problema este că TNB      și-a pus reputația în joc, renunțând la piese foarte bune, ca Ultima Oră, de Mihail Sebastian, pentru a acorda spațiu unor aberații care n-au nimic cultural și estetic în ele. Despre buna reputație (?) a regizorului Dragoș Moșoiu vorbeau chiar și garderobierele. „Este altceva”, se spunea pe holuri, parcă să ne avertizeze. Personal începusem să fiu sceptic, după ce văzusem „internetizarea” piesei Jocul de-a vacanța, în regia aceluiași individ, la Teatrul de Comedie. În acea piesă, Corina, Ștefan și Jeff  comunicau pe tablete, fapt care l-a făcut pe un spectator să bombăne nervos și să părăsească sala în primele 10 minute.

Hai să o fac și pe asta, mi-am spus, lăsându-mă dus de val și mai ales păcălit de regizorul care furase reputația lui Beckett pentru a ne păcăli pe mine și pe alți 150, să-i urmărim monstruozitatea.  Piesa se ajută enorm de jocul de lumini, proiectat pe dușumea sau vertical, ca o hologramă, dar și de o voce „din off” care semăna cu a doamnei care coordona exerciții pentru gimnastică, pe discurile din vinil ale anilor 80.  Și începe spectacolul. Niște inși, care seamănă cu niște corbi, din cauza unor glugi mari trase pe cap, merg cocoșați pe urmele verzi, proiectate în pătrat pe dușumeaua scenei. În pătrat este inclus alt pătrat, iar distanța dintre unghiuri unită prin linii, proiectate și ele. Și merg, merg, merg, merg, iar din când în când, mai apare și mai dispare câte unul din scenă, apoi altul, și tot așa până rămâne doar unul. Acesta nu face doar două „ture” de pătrat și dispare, cum sperau numeroșii spectatori, ci continuă, continuă, continuă să meargă, până încep pe rând să reapară ceilalți, unul câte unul. Și iarăși toți cinci, ca apoi tot așa, să se dispară pe rând și iarăși să rămână unul, care ghiciți ce, continuă în același ritm, în timp ce minutele trec greu, torturând spectatorii.

Sala începuse să clipocească de telefoane aprinse, ca la videoclipul „Ce are ea” al Deliei, dar lumea nu trăia cu entuziasm momentul, ci, după firea fiecăruia, pufnea sau înjura subtil. După circa 20 de minute, câțiva au aplaudat ironic, iar „glugații” cocoșați au dispărut, nu cred că la presiunea privitorilor. Mi-am capacitat toate mecanismele de apărare și am zis că poate după această glumă să înceapă ceva interesant. Oricât de absurd dar să aibă o anumită coerență, ceva estetic – nimic.

În cele din urmă, un ins cu perucă, pe care se puseseră lumini, întreba o femeie, care arăta similar, de spre ceva, care se lega de tortura cuiva și după ce aceasta răspundea robotic, ghiciți ce? Tipul își continua aceeași întrebare, încă o dată și încă o dată și tot așa, până n-am mai rezistat și am părăsit sala. Împreună cu mine și alți curajoși, care își stricaseră la rândul lor seara de duminică. Rușine ar trebui să i se spună nu atât acestui regizor D. Moșoiu, căruia dacă i s-a permis să facă ce vrea. Că el și-a bătu joc de nervii spectatorilor profitând de reputația lui Beckett și a TNB, este una, dar, sincer, rușine ar trebui să-i fie și celor care conduc TNB.

 

24.10. 2016

Gordon Allport

20 octombrie 2016

image

„Dacă eşti student în psihologie, citeşte multe, multe nuvele şi dramă, precum şi multe biografii. Dacă dimpotrivă nu eşti student la psihologie, citeşte toate acestea, dar necondiționat citeşte şi psihologie” Gordon Allport

**

18 octombrie 2016

Ziua, oraşul e dat pe tare,
Uneori la maximum.
Oamenii sunt derulați pe viteză,
La vedere.
Numai cine a fost sau a avut video
Înțelege asta
Oameni care fug, claxonează, înjură
Se răcoresc şi nici nu-şi pun problema
C-ar exista şi altceva
În afară de ei

Am aflat  cât de tare e dat oraşul
Pornind televizorul noaptea la 3,
Când tensiunea din mime
Dormea, ca un cățeluş,
Pe-un prag
Şi se mărea şi se micşora
Şi se mărea şi se micşora
Cu rapiditate

Ham, ham
Sfor, sfor
Dați oraşul mai încet
Că altfel vom face mor mor
Ca ursulețul din Hermannstadt
Pe care pac pac
Oraşul dat pe tare
L-a…Vulturi, vânători,
Oamenii dați pe tare
Tit tit

18.10. 2016

O sâmbătă de octombrie la Bucureşti

10 octombrie 2016

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

image

Crede-mi cuvintele

10 octombrie 2016

Strânge aceste cuvinte
Ca pe nişte pietre preţioase
Şi pune-le undeva,
Poate în inimă, poate într-o altă carte,
Ca pe o frunză, pe care vrei s-o revezi.
Păstrează aceste cuvinte în suflet
Căci sunt curate, ca dorul meu
Sunt înmugurite aceste cuvinte
Şi dezbrăcate de gânduri ascunse.
Crede-mi, te rog, aceste cuvinte,
Pune-le undeva în altarul inimii

Moartea prematură a unei veri
2010

Există numai ce-a existat

6 octombrie 2016

 

 

 

Totul trece atât de repede

Există numai ce există,

O continuă zi întreruptă de nopţi,

Freamătul sufletului, ca un vânt

De toamnă târzie,

Tinereţea – o vară,

Spusele – arme sau flori

Ce mor strivite sau trăiesc în crezare

 

Totul a trecut atât de repede,

Există numai ce-a existat…

 

Din Obsesia gesturilor

2014 20160103_140650.jpg