Archive for noiembrie 2016

Minunea scrierii poeziei „Întâi chematul în iubire”

30 noiembrie 2016

Doamne, am o rugăciune pentru Tine

Sub simbolul sacru al cifrei trei

Tată, Fiu și cu Duh Sfânt

Cheamă-l lângă mine pe Andrei

 

„Iată, Mielul cel dumnezeiesc!”

Cu glas de speranță Sfântul Ioan a spus

Și Andrei, frate cu Petru

A urmat îndată drumul lui Isus

 

Dumnezeu al meu, stai lângă mine

Căci în viață eu voi întâlni

Oameni care într-un fel sau altul

Ca pe Andrei din Betsaida mă vor răstigni

 

Ocrotește Doamne, sfânt poporul nostru

Vindecă-i din răni, dă-i îndurare

Fă-l să vadă în primă zi de Undrea

Că nimic pe lume nu-i o întâmplare

 

Suntem strâns uniți, în jurul lui Andrei,

Ca niște copii lângă un foc

Ca niște copii lângă bunic

Ascultându-l povestind despre Cristos

Și văzându-l lăcrimând pentru Mântuitor

 

Lui i-a fost sortit să vină aici

Să ne îndemne, să ne cheme să ne căutăm

Sensul vieții și-al iubirii de aproape

Învățând prin el să credem și să ne rugăm

 

Tatăl nostru, eu cred în minuni

Închinându-mă în semn de jertfă și de dezrobire

Cere-mi, ca și Sfântului Andrei,

Să fiu primul tău copil întru iubire

 

 

Întâi chematul în iubire – 11.11. 2016 de Flaviu Predescu

Scrisă pentru Alexandra Antonie

 

Vă mărturisesc că atunci când mama Alexandrei Antonie, adică fosta mea colegă de școală generală – Luisa, căreia noi îi spuneam Magnolia, mi-a cerut să fac o poezie despre Sfântul Andrei, eram total neinspirat. Am renunțat, pentru că toată gândirea mea e setată pe „mod proză” acum. Cu toate astea, mama Alexandrei a insistat și atunci am avut o singură variantă: să mă rog! În poezie se pare că funcționează, nu e ca la matematică. 🙂 Așa am auzit în urechea inimii poezia, dictată, de undeva de sus, dar totuși foarte de aproape, ca și cum mi-ar fi șoptit-o cineva invizibil de lângă mine. Și atunci…întreb: există sau nu minuni? Există sau nu viață de după, Împărăție a cerurilor,, lucruri pe care nu le putem cuprinde? Nu m-am concentrat, n-am căutat ceva anume, ci doar am ascultat. Multe am auzi dacă am asculta. Felicitări Alexandra, mulțumesc Magnolia și la mulți ani Andreilor și Andreelor. Aveți un sfânt ocrotitor extrem de puternic. Nu în ultimul rând La mulți ani dragă Românie, căci Sfântul Andrei este ocrotitorul tău și practic zilele noastre naționale sunt legate prin firele inimii acestui mare apostol 30 nov-1 dec.

Reclame

Lansare Softul GE

29 noiembrie 2016

15110889_1195337983845417_4990113168485648242_o 15110482_1195336173845598_5123127185876646336_o 15123113_1195337157178833_4150608237953398081_o 14054289_1195337190512163_4920891484545262826_o14976768_1195349537177595_5361144997321718492_o

Există viață după excluderea de pe Facebook?

21 noiembrie 2016

Cum ar fi ca un om care scrie să-și țină gândurile și întâmplările de viață pentru el. Acum, extenuat, după ce m-am făcut și conducător de Uber, am din nou acea excitație cerebrală care mă îndeamnă să scriu tot felul. M-am gândit, conducând așa și având ca pasageri o mamă și un fiu, italieni, oare cât de bine ne cunoaștem părinții? Mă refer cu adevărat. Mama și fiul, care avea vreo 25-30 de ani, veniseră într-o vacanță la București. Ei nu știau că înțeleg italiană și nici nu știu dacă și-au pus problema. La un moment dat, fiul a primit un mesaj în engleză și l-a citit cu voce tare mamei, de altfel o doamnă cam la 55 de ani, foarte frumoasă și elegantă. Iar ea a zâmbit, am văzut asta în oglindă, și l-a întrebat: „ce înseamnă?” Derutat fiul a privit-o o clipă, a început să râdă și i-a tradus imediat mesajul. Părinții noștri dragi și scumpi, care nu le știu chiar pe toate, așa cum credem noi uneori, când luăm viteză și ne-am dori fie să țină ritmul cu noi, fie să ne lase în pace dar să fie totuși accesibili atunci când ne este greu. M-am gândit, ducându-i spre hotel, cât de bine ne cunoaștem părinții, altfel decât ca pe niște părinți. (Da, știu, eu sunt cel care a scris: Corigenți la istoria părinților, în Poetul merge mai departe; acum e vorba de o percepție diferită). Să-ți scoți mama la o cafea și să poți vorbi cu ea fără prejudecăți despre aproape orice. Fără platoșe sau cuirase, cum ar zice Carl Rogers (doar la cuvântul cuirase mă refer).

Din postura de șofer de Uber sunt asaltat de povești de viață. Chiar și tăcerile sunt diferite și comunică, desigur lucruri diferite, au moduri de expresie, chipuri și fațete diferite. Un alt lucru de care m-am mirat, este câte zone geografico- urbane poți cuprinde într-un week-end. Am rămas impresionat. Ironia sorții a făcut ca, al un moment dat, chemat de o aplicație, să ajung la ușa blocului Profesorului. Totuși, Bucureștiul e mare, să ajung de a doua zi acolo, mi s-a părut ceva, ca un semn. Mai ieri îl luam tot de acolo și îl scoteam în oraș, ca să nu mai fie posomorât sau îl duceam prin țară, uneori la Căldărușani, la mormântul Oanei-Andreea, unde-l lăsam să plângă și să se reculeagă. Mi-am dat seama că pe Profesor nu-l mai pot recupera și acum, în prezent. M-am convinsa în urmă cu două săptămâni, când sunându-l mi-a răspuns surprins, ca apoi să-și reia vechile ranchiune, pe care sincer, nici nu știu de unde și de ce le are. Profesorul aparține trecutului, acolo unde doarme sau doar stă întins, pe un sac de amintiri. Cărți poștale care au pe față poze de-ale noastre și pe spate cuvinte, vorbe pe care ni le-am spus, încurajări, emoții și Doamne, cât am mai râs cu acel om, așa cum nu am râs în viața mea.

Mama și fiul aflați într-o călătorie tematică. Aș picta asta, dacă aș putea. Mama, îmbătrânită dar încă feminină și frumoasă, cu ochi ca de copil, la o cafea. De partea cealaltă a mesei – fiul, încercând să pară cât mai matur și vorbindu-i. Ea ascultă. Mamele știu să asculte, iar fiii trebuie să vorbească. Rolurile s-au schimbat. Când ai iubit? Când ai suferit? Când ai avut o stare de bine sau când ai simțit disperare sub diverse forme? Mamă, un fel de iubită a mea, modelul pe care îl voi urma sau împotriva căruia mă voi răzvrăti, pare a spune fiu din tablou. Iar mama, surâde și îl ascultă, privindu-l în ochi și oglindindu-se, își vede tinerețea și nemurirea. Tu m-ai salvat, pare a răspunde mama. Ai devenit iubitul meu secret, tot ce a mai rămas erotic în mine, am convertit în iubire de mamă pentru fiu și ți-am delegat această ștafetă de lumină. Undeva în decorul picturii, un buchet de flori și niște figuri neclare, într-un tablou.

……………………………………………………………………………..

Bate un vânt teribil la București, în timp ce un soare gheață, care pare să fie un sloi de urină (iertată-mi fie comparația) stă deasupra unor nori care trec în mare viteză. Unui om, când eram pe la Piața Muncii, i-a zburat viforul pălăria și cu cât se apropia de ea, acesta o bătea mai departe, iar când omul renunța, pălăria rămânea nemișcată, așteptându-l. Văzându-l cum fuge și se oprește, mi s-a părut că vântul (sau pălăria?) îl vor duce așa până la Obor. A fost destul de amuzant.

Pe străzi și bulevarde alt spectacol. Asfaltul plin de frunze lipite de apa de pe el, dar cumva zvântat, astfel încât frunzele păreau abțibilduri. Mai pe la prânz rafale și rafale de vânt ridicau și suflau de pe o parte pe cealaltă a drumului și invers frunze maronii, minuscule, ce păreau roiuri de lăcuste care se ofiliseră dar totuși se răsuceau. Nu se ridicau mai sus de înălțimea unei roți dar, era un spectacol fascinant. Mergeam și iar mergeam, îngândurat și cu noi și noi povești auzite.

…………………………………………………………………………

M-am gândit și la M. cât am condus. Știe ea care. M-a impresionat nedumerirea ei la unul din seminarele de la facultate – de  mama ei regretă ceva ce de regulă este asociat cu iubirea – nașterea unui copil cu probleme grave de sănătate. Acest răspuns este pe cât de simplu, pe atât de greu de dat. Sunt multe lucruri fără de răspuns în viața asta. Acum, când scriu, mă mir că prin fereastră soarele bate cu o rază de căldură. Parcă fereastra este o lupă și soarele îmi dă zoom pe chip și îmi spune dojenitor: „Hei, cine semăna azi cu un sloi de urină?”

……………………………………………………………………………..

Conturile pe Facebook. Importantă problemă. Deși râdem de ea, a da pe cineva afară de pe Facebook sau a fi dat, este totuși ceva serios. Săptămâna asta  m-am despărțit de a mai da acces la mine unor conturi aparținând unor persoane care în loc să aprecieze caracterul excepțional pe care l-a avut de-a lungul anilor relația mea sau a domnului GM cu ei, au înțeles că arta vieții este: supraviețuirea întru oportunism. Se schimbă stăpânii, gata! Nu vă judec, dragilor. Dar nici acces intensiv la mine nu vă mai dau, pentru simplul fapt că eu trebuie să vă înțeleg mereu și voi să faceți tot ce ține de voi ca să supraviețuiți oportunităților. Nu spun că pupați funduri. Eu nu v-am cunoscut așa sau n-am acceptat să fiu pupat. M-a durut teribil modul cum v-ați distanțat (dar hai că și asta pot înțelege) dar mai ales modul în care mi s-a părut că ați pupat noile dosuri, culmea, privindu-le și pe ele ca unele trecătoare și și mai culmea, privindu-le în ochi. (!!!).

Măsura „tăierii” accesului la mine, cred deci că nu vă afectează prea tare. Și să nu mai zică nimeni că n-am răbdare, am lăsat doi spre trei ani, pentru a lua această decizie, timp în care mi-ați arătat că sunteți feroce din acest punct de vedere și nu era vorba de simple emoții.

Tot cu această „ventilare” am ușurat-o de a îmi mai vedea elucubrațiile și pe, onor doamna culturii cugirene. Cea care cu ani în urmă îmi ridica elogii și le spunea public părinților mei că-i felicită pentru un așa copil, ca apoi (dracul știe ce i-o fi spus Profesorul sau ce n-o fi lăudat taică-meu la ea, în calitate de jurnalist) că a luat o distanță radicală față de mine, fără să îmi explice de ce. Atunci trăiți și cu efectele distanței, dragii mei, doamnă…

Cam asta deocamdată, deși ar mai fi multe de spus. Mai ales că am uitat să spun că Uberul m-a dus nu doar la ușa blocului lui Tirex (cum îi mai ziceam noi Profesorului) dar și pe strada unui om la care țin foarte mult și care a făcut extrem de multe pentru mine, mai ales la greu –M.S.. Thank you, Sir!

 

Flaviu Predescu

 

 

 

13.11. 2016

 

Sâmbătă, 19.11, ora 12.00, standul editurii Rao. Lansare Softul GE

16 noiembrie 2016

– Acum, ca oameni care ați absolvit și care veți avea ca

preocupare, dar și ca responsabilitate sufletul, vreau să vă

îndemn să aveți curaj. Despărțirea de facultate și de cei cu

care ați trăit atâtea clipe importante este un moment întotdeauna

trist. Totodată este unul care vă poate da imboldul de

a vă măsura puterile. Începe o nouă viață. La fiecare pas veți

întâlni sisteme. Dictatura modernă se va manifesta printr‑o

indestructibilă logică a argumentelor instituționale, protecționiste,

parafate chiar de către oameni, mulți din zona artei.

Homuscrația, ce se vrea a fi instaurată ca formă de substitut

a vechii democrații, va fi causa causarum a ulterioarelor constrângeri

sufletești făcute în numele ei. Orice construcție

instituțională va vrea să‑și conserve o cât mai mare autoritate

și rolul omului, ca individ, nu ca parte dintr‑un sistem, va

deveni nesemnificativ. Omogenizarea mesajului instituțional,

lipsit de spații de interpretare, securizat de o creativitate

rigidă, în sprijinul îngrădirii, al limitării, va elimina expresia.

Oamenii cu idei nu‑și vor găsi locul în sisteme. În cel mai bun

caz, li se vor pune diagnostice medicale de paranoia și delir.

Cei din sală râseră scurt. Deși nu citea, nu obișnuia să se

uite în sală, privea în gol, într‑un anume punct. Continuă:

– Așa că în voi, cei care, vrând‑nevrând, veți fi duși de

viață în sisteme și cei care nu veți fi duși, dar veți relaționa

inevitabil cu sisteme, stă reformarea acestora. Divizați,

acaparați, seduși de efemere perspective, renunțând la idealul

vostru, înseamnă că strădania celor care au pus iubire și

încredere în voi va fi în zadar. Formația voastră artistică,

structurată pe abordarea din perspectiva inimii, vă obligă să

aveți un rol activ, care să schimbe lumea și să anticipeze pericolele

care vor veni. Aveți șansa de a construi noi șantiere

strategice, evolutive. Echilibrul puterilor stă în curajul și

inteligența voastră. În perioada următoare, nonorganizația

va fi cel mai mare pericol pentru homuscrație. Puterea sistemelor

va deveni o non‑organizație care va conduce totul,

prin interacțiunea câtorva persoane care se vor sprijini pentru

a‑și păstra funcțiile. Ce pârghie are atunci omul corect în

raport cu non‑organizația dacă nici măcar nu o poate identifica?

Şi cum se va interfera cunoașterea copiilor voștri prin

foietajul organizațional unde un element nu are misia declarată,

ci o cu totul alta, iar altul, neștiut, are o alta?

Într‑o cascadă de aplauze, Poetul GE mai rămase pentru

o clipă cu privirea coborâtă, apoi o ridică și o îndreptă spre

zona în care era ea. Locul liber îl făcu să tresară. O căută cu

privirea în jur, stăpânindu‑și cu greu emoția. Studenții își

aruncară tocile în sus și izbucniră în noi și noi urale. GE

părăsi sala în grabă, fără să strângă nicio mână, fără să salute

pe nimeni. Mâinile și picioarele îi tremurau de emoție, inima

stătea să‑i sară din piept.

 

(Fragment din Softul GE, de Flaviu Predescu – roman dedicat lui George Cristian Maior) softul-ge-coperta